vineri, martie 29, 2024

Lumea secreta a nomenclaturii: Ce qui m’habite et qui m’obsède…

Ştim foarte puţin despre acel grup social şi, dacă vreţi, chiar cultural numit nomenclatura comunistă. Era vorba de o societate cvasisecretă, cu riturile, codurile, simbolurile, nostalgiile şi, nu mai puţin important, privilegiile sale. Cartea de faţă nu este o lucrare sociologică de tip tradiţional, cu analize de cauze, dinamici şi efecte. Este vorba aici de propriile mele experienţe în interiorul unui grup pe care am ajuns să-l cunosc, îndrăznesc să cred, foarte bine. Un microcosm politic şi psihologic, numit de mine cândva micul Bizanţ roşu. Cititorul, pe care-l invit să mă însoţească în acest voiaj într-o lume stinsă, dar ale cărei ramificaţii rămân atât de prezente, va găsi în carte deopotrivă recuperări istorice, demitizări politologice, secvenţe portretistice, un efort de explicaţie şi o mărturisire.

Nu alegem în ce mediu social şi intelectual ne naştem. Este un dat ontologic pe care ţi-l asumi şi la care te raportezi, pe cât posibil, cu sinceritate, onestitate şi realism. Eu m-am născut într-o familie a stângii marxiste. Aşa cum un credincios se consideră catolic, protestant, ortodox, musulman, părinţii mei se considerau marxişti. A-i întreba ce religie au, a le atribui o apartenenţă etnică ar fi fost în ochii lor o desfigurare a identităţii…

Public aici un fragment din eseul „Despre frenezia supunerii”, o scrisoare către un personaj pe care mi-a fost să-l cunosc la Paris, în 1981, un om cu care am vorbit la nesfărșit despre temele pe care le explorez și în aceasta carte. La vremea apariției primei ediții din „Ghilotina de scrum”, în 1992, la Editura de Vest din Timișoara, un volum care se încheia cu acel text, l-am trimis Monicai Lovinescu și lui Virgil Ierunca. Mi-au răspuns cu o scrisoare tulburătoare, de o superbă empatie, în care îmi spuneau că de fapt este vorba de un mesaj către propriul meu părinte care, dacă ar fi apucat să-l citească, poate că nu l-ar fi dezaprobat. Cine știe…

„Dă-mi voie, Julien, să nu accept alibiurile voastre, îndoielnice raționalizări ale unui colaps valoric și generațional, dă-mi voie să te întreb, ce ne mai rămâne acum, decât cea mai încăpățânată îndoială, curajul de a spune nu oricărui optimism gregar, oricărei alinieri mecanice? Păcatul capital al generației presupus revoluționare a fost, la dreapta și la stânga, o frivolitate romantică prin nimic justificată. Ei erau oamenii ce se credeau predestinați, judecători și călăi deopotrivă, cei »puri și duri» de a căror privire era mai bine să te ferești. Nu încăpeau îndoieli în microcosmul certitudinilor lor înghețate, nu era loc pentru oscilații, ezitări, interogații. Frenezia supunerii, așa aș numi setea lor de auto-anihilare, complicitatea lor cu cei care le urzeau pieirea. Să spun că nu milă merită să le acordăm acestor oameni, că nu compasiunea este sentimentul care ar putea să le facă dreptate. Să le acordăm însă cel puțin șansa mândriei, să-i privim nu ca pe un jalnic mănunchi de renegați, epave lamentabile pe un promontoriu crepuscular, ci mai degrabă ca pe acei palizi criminali neispășiți pentru care omorul a fost clipa cea mare, logodna cu eternitatea, visul unui val purificator și piedestalul acelor terorizante lendemains qui chantent.“

Unul din modelele pe care le-am avut în minte alcătuind această carte a fost volumul „The Russian Album” al filozofului politic liberal Michael Ignatieff (prințul Ignatieff, al cărui bunic a fost ultimul ministru de Externe al Țarului Nikolai II). La fel, am fost impresionat de cartea „Reflections of Prague” de Ivan Margolius, fiul unuia dintre cei spânzurați în toamna anului 1952 în urma monstruoasei înscenări antisemite cunoscute sub numele de procesul Slansky, și al Hedei Margolius-Kovaly, ea însăși autoarea unei extraordinare cărți de amintiri intitulate „Under a Cruel Star” (despre care am scris aici, pe „Contributors”). Între timp, în vara lui 2012, am citit cartea de amintiri a doamnei Dorli Blaga despre tatăl ei (dar, nu mai puțin, despre acel caz, probabil unic, de comunist român onest, inteligent și demn care a fost Tudor Bugnariu). Țin foarte mult la Dorli Blaga, am citit cartea cu pasiune și mă bucur că volumul meu apare în aceeași colecție. Sunt sincer fericit și onorat. Ca și părinții mei, Tudor Bugnariu a fost un internaționalist autentic. Asemeni lor, a aderat la PCR din rațiuni morale și intelectuale în timpuri când această adeziune te putea costa libertatea. Era un antifascist neînduplecat. Detesta oportunismul și parvenitismul. Îi repugna orice formă de șovinism. Au aparținut, Bugnariu, ai mei, sora mamei, Cristina Luca, mulți din prietenii și prietenele lor, unei generații care s-a autodistrus. Scria cândva Manès Sperber: Nous serons les cimetières ambulants de nos amis assassinés.

Tudor Bugnariu credea că adevărul trebuie rostit până la capăt, „oricât de trist ar fi”. Vreau să sper că această carte merge pe un astfel de drum, cel al rostirii adevărului fără menajamente și fără vreo agendă ascunsă. Pentru că, dacă nu vorbim noi, cei care am văzut lucrurile din interior, am cunoscut acea lume așa cum era ea, cu tenebre, cu coridoare secrete, un labirint al duplicităților solemn-principiale și fals-surâzătoare, cu dogme asfixiante, cu prietenii abandonate și, vai, câte loialități trădate, dacă nu vorbim noi, așadar, cine va mai depune mărturie?

Motto-urile cartii:

Pentru a ajunge la o înţelegere adecvată a comunismului, trebuie să fi fost foarte aproape de el, în mod fizic, printr-o expunere îndelungată, sau moral, cedând seducţiei sale pentru o anumită perioadă de timp. – Alain Besançon

Ce qui m’habite et qui m’obsède.. — Aragon

Cartea este dedicata surorilor mele, Vichi si Rodica, precum şi prietenilor mei Adriana Babeţi, Mircea Cărtărescu, Mariana Ioan, Florica Jebeleanu, Tudor Jebeleanu, Mircea Mihăieş, Ioan T. Morar, Horia Patapievici, Radu Stern si Christina Zarifopol-Illias.

http://www.humanitas.ro/humanitas/lumea-secret%C4%83-a-nomenclaturii

http://www.youtube.com/watch?v=QfTasEzLnF8

Vineri 9 noiembrie am lansat la Goethe Institut din Washington cartea “The Devil in History”. O zi cu semnificatii speciale in istoria Germaniei si a lumii: in spatiul sperantei, caderea Zidului Berlinului in in acele annus mirabilis 1989, cum l-a numit Ioan Paul al II-lea. In spatiul disperarii: Noaptea de Cristal (Kristallnacht), mega-pogromul organizat de nazisti in 1938, noaptea sinagogilor incendiate si devastate. Dupa dialogul pe care l-am purtat despre comunism si fascism, despre Gulag si Holocaust, cu Richard Wetzell de la German Historical Institute, a fost prezentat filmul lui Alain Resnais, “Nuit et Brouillard”. Am aflat in acea seara ca poemul pe care se bazeaza filmul a fost tradus in germana de Paul Celan. Iata un link direct legat de acel film cutremurator:

http://www.youtube.com/watch?v=RvN_YWRiN8k&feature=related

Distribuie acest articol

28 COMENTARII

  1. 1) pentru o vizionare completa a filmului „Night and Fog ” ( ‘Nuit et Brouillard ‘) :

    http://www.youtube.com/watch?v=0PH8Da7lxpk

    2) nu cred ca se poate face un clasament al cartilor pe care le-ati publicat pina acum , dar cred ca „Lumea secreta a nomenclaturii” este cartea la care tineti cel mai mult. Personal , am asteptat-o cu nerabdare (insa nu pentru a da buzna la index) . Dar poate ca aparitia e prematura : sint unele persoane in viata , vor fi atinse orgolii , se deschid unele rani ce abia s-au cicatrizat , se dezgroapa amintiri de mult uitate,etc. E de cu totul alta factura decit „Amintiri din Primaverii” a Laviniei Betea. Cred ca realizati ca vor fi cronici si comentarii aprinse, mai mult dar mai ales mai putin obiective. Eu unul cred ca in viitor veti publica o a doua editie , revazuta dar mai ales adaugita. Felicitari pentru curajul de a o scrie !

    3) am urmarit lansarea lucrarii dvs. „Devil in History –Some lessons…” saptamana trecuta la Washington. Foarte interesant , chiar am invatat (aflat) cate ceva …Ar fi de dorit ca si in RO la astfel de prezentari sa se discute la un nivel cit de cit apropiat cu ce am vazut acolo, adica sobrietate si respect pentru subiect si autor.

    • Va multumesc mult. Este intr-adevar ceea ce as numi un exercitiu de maxima sinceritate. O carte de acest gen este ori de o sinceritate totala ori mai bine nu este. Adaug aici un detaliu care nu este in carte. Era prin 1964: Sandu Vincze, unul dintre cei doi baieti infiati de Constanta Craciun si Janos Vincze, enervat de o remarca a unui prieten al meu (al carui tata, Nicolae Manoliu, un respectat specialist in boli contagioase, era directorul Spitalului „Elias”), s-a rastit la acesta amenintator: „Te zbor din cartier!” Copiii stabilor aveau chiar sentimentul ca sunt proprietarii definitivi ai acelui spatiu.

      Sunt detalii simptomatice care nu prea aveau cum sa apara in alte carti. Am incercat sa prezint o analiza a nomenclaturii vazuta din interior. Chiar problema copiilor infiati merita o discutie. Ionel, al Vandei Nicolschi; Dutu, al lui Chivu Stoica; Ioana, a lui Pantiusa si a Anutei Toma; Sandu si Irina, ai lui Alexandru Barladeanu; Irina, a lui Moghioros si a Stelei etc etc Apoi, neinfiatii, destinul copiilor Preoteasa. Al fetelor Rautu. Al baietilor lui Ioska. Al Taniei, al Masei si al lui Vlad, copiii Anei Pauker. Felicia Rab si Petrica Ionescu, baiatul lui Marin Florea Ionescu, azi celebru regizor la Paris. Sanda, Ghita si Mandra Gheorghiu. Valentin, Zoia si Nicu. Copiii Sencovici. Copiii Bellu. Copiii Trofin (plus ruda Liteanu). Emil si Florica, Miron si Sulamita (deveniti personaje in romanele din exil ale lui Petru Dumitriu), Ioska si Liuba, Luca si Betty, Apostol si Melita, Nicu si Lenuta, Grigore si Kati, Gaston si Bobbie, Leonea si Niunea, Florescu si Nelly, Valter si Hortensia, Beniuc si Emma, Burca si Galea, Maurer si Lilica sa. Intr-adevar, lumea secreta a stalinismului romanesc…

      O persoana la care am tinut imens, eroina a Rezistentei franceze, lamurita de fapt inca din anii 50, imi spunea candva: „On sourira de nous d’avoir aime la rose”… Cartea nu este scrisa sub sodia surasului ori a ironiei. Pentru a fi credibila, anti-nostalgia trebuie sa fie la fel de autentica precum nostalgia. Am incercat sa surprind un mediu uman, sa-i „deconspir” pasiunile si atasamentele, rationalizarile si legendele. Scriind aceasta carte, mi-am amintit de memoriile lui Wolfgang Leonhard ori de cele ale lui Dominique Desanti. A fost in multe privinte o calatorie inspre acele teritorii despre care Aragon scria (in poemul despre Robert Desnos): Là-bas où le destin de notre siècle saigne…

      http://archive.org/details/childofrevolutio00leon

      http://journal.telospress.com/content/1975/23/183.short

      • Inca un ‘blockbuster’ marca prof. Tismaneanu…
        Mi mi se pare, apropo de (anti)nostalgie, ca firul povestii si personajele ce o populeaza tradeaza nostalgia Dv., perfect jusitificata dpdv uman, domnule Profesor, dupa acele vremuri.
        Am si eu aceasta nostalgie, fara sa fi fost in vreun fel apropiat nomenclaturii epocii, poate doar prin povestile ce ajungeau in cartierul Floreasca, despre ispravile lui Serghei Mizil sau mai tarziu, prin tragica intamplare, de accidentele criminale ale lui Nicusor.
        Toata aceasta insiruire de nume si resume-uri nomenclaturiste ma duce cu gandul la un fel de Google Maps al zonei respective, marcata de link-uri din adresele respective catre articole dintr-o wikipedia comunista.
        Si mai stranie mi se pare analogia posibila intre ‘geografia’ zonei, cu zeitatile si templele respective aparute peste noapte din constelatiile cominterniste, cu misterioasele ‘terenuri de aterizare’ ale unor extraterestri, dela Machu Pichu si din alte locuri.
        Din pacate (saqu din fericire!), in ziua de astazi ‘who cares’ despre Suder, Bodnaras, Salajan, Rudenco?… Doar noi, nostalgicii :), ce mai putem rezona la aceste nume…
        Si pentru ca il aminteati pe Vladimir Doicaru, cu care am fost coleg in alte imprejurari, imi amintesc cum m-a impresionat odata, la un tur prin Primaverii, prezentidu-mi cu exactitate de ghid turistic „…uite, aici este vila lui Bujor Almasan, aici statea Trofin, …”

        • Multumesc pentru comentariu. Nostalgia, atata cata este, tine de faptul ca eram tanar. In rest, incerc sa discut lucrurile calm, dar pastrandu-mi criteriile morale nestirbite. Istoria a fost facuta de fiinte umane, nu de roboti. Aveau nume, aveau familii, aveau locuinte, aveau biografii. Joachim Fest a scris candva o carte esentiala, tradusa si in romaneste, cu titlul „Stapanii celui de-al Treilea Reich”. Tot astfel, avem nevoie de analize cat mai informate pe tema stapanilor Romaniei comuniste. In cartea ei „Les Staliniens”, jurnalista si istorica franceza Dominique Desanti vorbea despre categoria pe care o numea „la haute aristocratie communiste” (HAC).

          O asemenea harta Google ar fi, intr-adevar, fascinanta. Pe Vladi Doicaru l-am revazut relativ des. Acum se ocupa de importul de carne de ren din Finlanda. In plus, incearca sa-si recupereze unele proprietati acaparate, inteleg, de catre actualul „detinut politic” Adrian Nastase pe vremea cand taia si spanzura in Romania. Teodor (Fedea) Rudenco a scris versurile faimosului cantec al ilegailistilor, „Privesc din Doftana”. Facea parte din grupul rusofon (cu multi agenti sovietici) din anturajul lui Dej in anii de temnita. Ganduri bune.

          • Eu ma regasesc in ‘Nostalgia’ lui Cartarescu cu care m-am intersectat anecdotic in Colentina, pe Silvia, apoi in Floreasca si Parcul Circului si mai tarziu in Liceul Cantemir din Piata Galati, unde aam avut-o profesoara de latina pe Doamna Zarifopol, fiica lui Paul Zarifopol si mama prietenei Dv. Christina Zarifopol dela Indiana University din Bloomington (Christina Zarifopol a fost odata prezenta si la o ora de engleza, invitata de profesorul nostru Grigore ‘Tom’ Petrescu). Ce vremuri…, Kent si Winston la taraba in fata la bufetul Malnas din Piata Galati si maverick-ul (apud Newsweek) Ceasca promitindu-ne si noi ma ca crezind (cacofonie inevitabila :) ) ca ne ia cu el spre comunism, in zbor… (eh, asta se intampla inainte sa ii faca generalul Pacepa deranjul cunoscut si cand Mc Namara ne ‘vindea’ dolari ieftini).
            Si pentru ca tot nu ma pot opri din gossiping, sa nu il subestimam pe Vlad Doicaru cu combinatiile lui operative cu carnea de ren. Cine stie ce covert operation din tara lui Mos Craciun (sau Gerila?) :) :) :) ascunde o persoana care a fost leganata pe genunchi cand era mititel, de generalul Pacepa. Sa fie vorba de carnea de vita care se vinde in Primaverii (tot acolo, OMG!) cu 100 euro kilu’?

  2. Ma surprinde ca pe langa publicistica prolifica reusiti sa tineti ritmul si cu opera academica – intradevar, egalitarismul utopic duce la un sistem de privilegii de otel, care nu se compara cu grupurile de interese existente dar totusi variabile variabile dintr-o democratie.

  3. „Nu alegem în ce mediu social şi intelectual ne naştem. Este un dat ontologic pe care ţi-l asumi şi la care te raportezi, pe cât posibil, cu sinceritate, onestitate şi realism. ” – Si cand constientizezi ca acea lume, acea mica societate (in cadrul unei societati), cand acel mic sistem (in cadrul altui sistem), cand acel model nu cadreaza cu sinceritatea ta, cu aspiratiile tale, cu crezul tau, … cu insasi valorile si principiile tale morale si de etica, ce faci? Sau ce ar trebui sa faci? Dvs. ce ati facut? Era singura optiune?

    „Eu m-am născut într-o familie a stângii marxiste. Aşa cum un credincios se consideră catolic, protestant, ortodox, musulman, părinţii mei se considerau marxişti. A-i întreba ce religie au, a le atribui o apartenenţă etnică ar fi fost în ochii lor o desfigurare a identităţii…” – Daca instalarea bolsevismului in Romania s-ar fi facut in „mod democratic” = prin convingere (ceea ce este inadmisibil), probabil si atitudinea romanilor fata de cei ce l-au instalat ar fi fost de cu totul alta factura. Dar cand ti se ia totul (pe marginea zabrlelor inchisorii), cand intreaga familie iti este lasata intr-o halta din Baragan, urmand sa reconstruiesti totul (ca si atitudine psihica fata de noua postura, deoarece la 50-60 ani nu poti decat sa te resemnezi – daca esti tare in nervi), atitudinea mi se pare justificata. Cu atat mai mult cu cat cunosc zeci de oameni, loviti de cinismul noii conduceri de dupa 89′, care te puneau sa faci dovada ca ai predat 50 ha la CAP, sau ca ceea ce ai predat dupa zeci de nopti de nesomn si bataie, sunt cele 50 ha.

    Totdeauna m-am intrebat, oare cum s-au simtit cei ce s-au instalat rapid in locul vechilor burgehzi si mosieri, in locul vechilor proprietari? Care au fost acele simtaminte cand i-au impins pe mosulicii aceia de pe scaun si de la masa si cum au fost ele transmise odraslelor ?Trecand peste cele doua stari de nesmitire si de nerusinare, care i-au facut pe unii sa ii impinga de pe scaun si din paturi, pe ceilalti, banuiesc ca mai sunt si altele tot la fel de subiective. Existau oare si conditii / cauze obiective, exceptand bunurile si bunastarea ntregului popor, echitate, … ?

    • nu doar noii burghezi s au instalat in paturile vechilor si nu doar in primii ani dupa razboi.aceste schimburi de case si paturi s au petrecut si dupa 89.daca pina atunci se numea nationalizare,dupa 89 se numea cumparare din fondul locativ de stat.
      iliescu cu ai lui au folosit si pirghia economica ptr a ramine la putere.romanica o tara de propietari,dar ce fel?sa cumperi un apt cu pretul unui frigider intr un mare oras!!?asta da spirit intreprinzator!
      sigur daca la inceputuri existau oameni onesti care au imbratisat ideea,dupa putini ani oamenii integri erau oripilati

  4. O tema cu adevarat fascinanta. M-am gandit, nu o data, daca Revolutia atipica din decembrie 1989 nu ar fi fost mai Revolutie, prin executia intregii nomenclaturi comuniste! O teroare iacobina ar fi curatat drumul Romaniei spre democratie si libertate? Desigur, nimeni nu isi doreste varsare de sange, in vremuri normale. Insa, in contextul in care nomenclatura comunista a exploatat si chinuit un popor vreme de 45 de ani, prin represiune politica, in conditiile in care aceasta nomenclatura aprobase represiunea militara impotriva revolutionarilor, de ce nu s-ar fi facut dreptate, in sens vetero-testamentar?! O intrebare care va ramane deschisa, ca toate intrebarile de tip „ce-ar fi fost daca…?”

    • cred ca avem o viziune total diferita a acelor evenimente;dar cine sint eu?
      nu moarte,dar excludere politica,asta ar fi ajutat mult

    • Leur erreur n’a pas été d’aimer la rose mais de haïr le lilas.
      Mais peut-on la transformer en leçon afin de ne pas la répéter ?

      Limba mea maternă e franceza dar am să vă traduc:
      Greșeala lor nu a fost că au iubit trandafirul ci că au urât liliacul.
      Dar oare putem s-o transformăm în lecție ca să n-o mai repetăm?

      Mă tem ca dreptatea vetero-testamentară seamănă cam mult cu dreptatea pe care credeau ei că au făcut-o.

        • Domnule Tismaneanu,

          Aprecierea dumneavoastra e cel mai frumos cadou pe care l-am primit de multa vreme.
          Desi marturisesc ca nu aveam intentia, ma duc sa cumpar cartea dvs. acum.

          Va multumesc

          • Pentru ca martea trecuta nu iesise inca din tipografie, am cumparat ieri la pranz cartea dvs. si am pus-o jos adinaori.
            Am citit-o, se poate spune, pe nerasuflate, desi imi trezeste amintiri pe care nu mi le doresc.
            Cred ca e o carte de referinta pentru istorie. Intr-adevar – „despre morti ca si despre vii – numai adevarul”.
            Cel mai mult insa mi-a placut marturisirea telefonica a doamnei Hermina.
            E admirabil curajul si devotamentul unor tineri care se duc intr-o tara straina sa lupte ca voluntari pentru o cauza nobila.
            Dar curajul si onestitatea de a marturisi dupa o viata dedicata unei astfel de cauze ca toate faptele facute in numele ei sunt de fapt rusinoase imi starneste o admiratie dincolo de cuvinte.
            Eu n-am stiut ca exista astfel de oameni.
            Tanti Natasa si tanti Marusia au crezut pana in ultima clipa in nobletea idealurilor care le-au animat si zambeau usor distrate de situatia in care au ajuns.
            Tanti Natasa mi-a dat cateva lectii de limba rusa si in acele lectii am descoperit o alta fata a ei – fata nezambitoare si dura.
            Mi-am format destul de repede o teama de oameni (de toti oamenii) si m-am refugiat in lumea stiintelor exacte unde gaseam adevaruri neschimbatoare pe care sa-mi pot construi o structura de valori fiabila. Asta am facut practic toata viata – am cautat repere fiabile pentru valori in care sa pot crede.

            De aceea ma bucur sa aflu ca exista oameni care cred in valori nepieritoare si curajul sa le urmeze chiar atunci cand ele iti cer sa recunosti ca ti-ai dedicat intreaga viata unei monstruozitati.

            Nu am cuvinte sa-mi exprim respectul pentru acesti oameni.

            • Va multumesc din inima pentru acest mesaj. Din cate stiu, Natasa S. a fost dura si cu sotul ei in clipa cand acesta a fost acuzat ca ar fi ascuns un episod biografic compromitator. Omul i-a jurat ca era o minciuna. Natasa a ramas neinduplecata pe linia Partidului. S-a dovedit ulterior ca nu mintise, dar casatoria lor se naruise. Kira M., marea regizoare, a intuit aceasta dimensiune, sa-i spunem sectar-fanatica. in cazul mamei sale. In ce ma priveste, am avut imensul noroc ca mama mea sa fie din alta plamada. Intr-un fel, cred ca era din acea specie din care a facut parte si Tudor Bugnariu. Fiind insa fiul ei, raman extrem de subiectiv. Momentul despre care am scris s-a petrecut aievea, doamna Oana Santighian poate oricand sa confirme. Discutia telefonica s-a purtat cu Reghina D., o inginera chimista din Princeton.

            • Asta chiar n-am stiut. E vorba de Jeka sau de marea iubire a Natasei – Iuri Korotkov?

            • Un activist cu numele de familie Mustata. Mama mi-a povestit aceasta trista istorie din anii 50. Stiati ca Natasa a fost cea care a primit misiunea din partea Cominternului sa mearga la frontiera pentru identificarea precisa a Anei Pauker in momentul schimbului cu Mos Codreanu (1940)? Era dintr-o specie anume, adica a aceea a iluminatilor stalinisti. Credea in Partid asa cum misticii cred in revelatii.

            • N-am stiut despre acest schimb.
              Ce stiu este ca la formarea diviziei TV a carei secretara cu propaganda a fost s-a facut un serviciu religios in cadrul caruia a ingenunchiat pentru ca l-a vazut pe seful de partid ca ingenunchiaza (!) si s-a conformat exemplului.

            • Eu ma intreb daca nu cumva acest razboi din Spania nu s-a asemanat cu cruciadele crestine.
              Si procesele „tradatorilor” comunisti cu arderile ereticilor pe rug. Poate chiar si cu judecarea lui Isus de catre sinedriul din Ierusalim.

              Ma intreb daca nu e un fenomen adus pe scena lumii de realitati ce tin de dinamica psihologiei umane la scara istorica.

            • Credinta mistica (altfel spus – credinta in secrete si mistere) s-ar putea sa aiba legatura cu atractia sexuala si tendinta de a ascunde organele sexuale.

              Ar fi amuzant sa aflam ca acesti oameni aveau pentru partid o atractie esentialmente sexuala!
              Poate un partid transparent si deschis n-ar mai fi starnit asemenea pasiuni dogmatice.

              Pasiunea pentru putere si uneltiri s-ar putea sa fie in esenta tot o astfel de pasiune mistica.

    • Multumesc pentru comentariu. Filosofia revolutiilor din 1989 era una a non-violentei, deci opusul terorii de tip iacobin (ori bolsevic). Pentru Havel, Kuron, Michnik, Kis, Haraszti, ganditori cu un acut simt etic, cosmarul era transformarea prigonitilor in prigonitori, a detinutilor in gardieni. Cred ca s-a gresit atunci cand lustratia a fost vazuta drept o „vanatoare de vrajitoare”. Ar fi putut sa fie o necesara purificare. Partial, a avut loc in Republica Ceha. In mod cert, in fosta RDG. La noi, „Proclamatia de la Timisoara” a fost documentul care ar fi putut refonda democratia. Nimeni nu cerea „executarea” lichelelor. Maximum ce li s-a cerut (v. „Apelul” lui Gabriel Liiceanu) era sa faca un pas inapoi. Stim insa ce s-a intamplat in 1990 si dupa aceea. Au tot facut pasi inainte. Ganduri bune.

  5. Cred ca era mai usor de suportat inchisoara numita Romania cu toata nomenclatura ei daca numele terminatorilor se terminau in -ski, -uk, -ici. Dar sunt multe care se termina in -eanu si -escu. Roman contra roman, la fel ca astazi, in 2012. Cum sa mai avem incredere unul in celalalt in aceasta tara, chiar si doar la nivel de opinie?
    Nomenclaturistii erau proletarii burghezi, care isi primeau salariile de zeci de mii de lei in plic, nu pe stat de plata, ale caror drumuri duceau invariabil la Moscova o data-n viata macar, ca sa pupe statuia lui Lenin si sa ii multumeasca acestuia din inima pentru privilegii?
    Voi comanda si aceasta carte a dumneavoastra. Domnule Tismaneanu sunteti un insider, un fel de ginerica din Secretul lui Bachus : ) Dar altfel!!

  6. Scrisorile către Julien sunt texte tulburătoare. Permiteţi-mi să completez cu o îndoială, o interogaţie ori, poate, cu o frământare lăuntrică decupată din scrisoarea datată 11 februarie 1986:
    ,,Cum ne putem însă sustrage istoriei, cum putem ajunge în acel rai al neştiinţei, cum putem să ne lepădăm de gândurile (doctrinele, miturile) care ne-au pecetluit destinul, cum putem pune preţ pe atâtea profesiuni de credinţă ale schimbaţilor la faţă, cum mai putem accepta gesticulaţiile şi ritualurile unui şamanism din care a fost exclus sacrul?”

    În 1992 eram studentă la UVT şi frecventam cursul de literatură comparată al doamnei profesoare Adriana Babeţi. În momentul apariţiei cărţii de convorbiri ,,Ghilotina de scrum”, am cumpărat-o imediat de la librăria universităţii. Cred că atunci v-am citit şi răscitit prima dată. Multe întrebări deschise la prima lectură şi-au aflat pe parcurs răspunsurile în următoarele volume pe care le-aţi publicat şi în ediţiile româneşti.

  7. Dintr-un anume punct de vedere, cuvântul-cheie al succesului regimului marxist (comunist, ceauşist, socialist, democratic-popular, feudal cu pretenţii de socialism şi oricum altcumva s-ar mai fi putut numi) stă în acest cuvânt aparent banal din titlu: secret. „Lumea secretă a nomenclaturii.”

    Publicul obişnuit ar fi putut crede că dacă succesul regimului stă în secret, e vorba de secrete monstruoase, de dispariţii misterioase încheiate cu un glonţ în ceafă, de averi secrete, de conturile lui Ceaşcă şi altele pe măsură.

    Secretul în cauză e de altă natură. E un secret care explică motivele pentru care regimul Blocului Estic a fost întotdeauna înconjurat de o aură bizară, de „ceva” pe care îl vezi cum te exploatează, te jumuleşte şi te umileşte şi în care totuşi crezi, îl admiri, îl vezi drept o oportunitate, deşi ştii foarte bine că oportunitatea era întotdeauna pentru „alţii”, pentru P(ile)C(unoştinţe)R(elaţii).

    Şi e de asemenea un secret care explică de ce duşmanii lor principali, conduşi de Tipul cu Mustăcioară care a sfârşit-o de propria mână pe 30 aprilie 1945, au fost întotdeauna priviţi ca o aberaţie, ceva monstruos, detestaţi chiar şi de ai lor, trădaţi, chiar cu ani de zile înainte de a se trage primul glonţ al războiului şi de a se deschide prima cutie de gaz toxic. (Publicul obişnuit nu înţelege asta. E convins că Führerul era în condiţiile anului 1939 un erou, că era aclamat şi adulat de popor şi că dacă nu ar fi început războiul, lucru care îi face pe moderni să creadă că era într-adevăr nebun să îşi taie singur craca de sub picioare, ar fi rămas în istorie drept cel mai bun conducător al secolului 20, mai ales că rezolvase în sensul folosit în limbajul de cartier al expresiei „a rezolva” Marea Criză, tăiase Cehoslovacia cu cutterul pe masa lui fără luptă şi fusese deja nominalizat la Premiul Nobel :D )

    Se vorbeşte (atât de către autor cât şi de către comentacii precedenţi) de o lume închisă, de o castă cu regulile ei proprii şi cu limbajul ei înţeles numai în interior, de un labirint al puterii şi al relaţiilor, de poveşti şi legende care transpirau în mediul populaţiei obişnuite şi probabil de alte poveşti şi legende care circulau în sens invers de la populaţia obişnuită „spre ei”, pe anumite filiere greu de priceput, de averi făcute în secret şi cheltuite nu se ştie pe ce, de proprietăţi fur… preluate de la vechea oligarhie a Regatului şi de multe altele.

    Dar tocmai acest caracter închis, de castă aristocratic-religioasă, a contribuit la soliditatea regimului, şi nu, cum s-ar zice la prima vedere, prin acoperirea unor fapte deloc onorabile. Comuniştii nu erau interlopi moderni. Ci prin faptul că a fi parte a unui sistem închis modelează personalitatea celui implicat, îl ciopleşte şi îl finisează după chipul şi asemănarea sistemului, îi dă un anumit caracter, îl face mai temător, rezervat, retras, ascuns în mijlocul relaţiilor de clan precum păianjenul în plasă. Moşii care astăzi se duc să aprindă lumânări la groapa de la Ghencea nu pomenesc de bani sau de slujbe în sistemul de Stat, nici de raţii sau de plicurile îndesate în buzunarul doctorilor, nici de Dacia „cu piese franţuzeşti” sau de berea Griviţa la sticle verzi de 1 litru. Ei ştiu de un singur lucru: „comuniştii avea ruşine şi respect, ierea demni”.

    Naţional-socialiştii Omului cu Mustăcioară aveau multe pretenţii. Poate şi multe calităţi, dat fiind că nu duceau lipsă nici de carte, nici de IQ, nici de talent ingineresc, diplomatic sau militar. E foarte greu să spui că vreunul dintre ei era prost, de altfel despre însuşi Führerul se spune că avea un IQ „de 140 sau mai bun” (înainte să întrebe cineva pe ce scară, ca să spună să n-ar fi chiar atât de impresionant, era vorba de scara standard a epocii, Stanford-Binet :) ). Însă pretenţiile lor erau subminate de educaţia şi formarea specifice erei tulburi de după 1918, de trecerea de la victorianism la modernitate, de Marea Criză şi de răspândirea tehnologiei moderne populare, a cinematografului, radioului, automobilului şi avionului, de contrastul între studiile lor universitare şi sărăcia pe care au fost obligaţi s-o suporte ani buni… până când, într-o bună zi, au ajuns ei la butoane.

    Germanul tipic al anilor 1918-1938 era un tip modest, conservator, ordonat, prudent, cam lipsit de strălucire, precum personajele lui Thomas şi Heinrich Mann, fidel relaţiilor sociale tradiţionale şi religiei (catolice sau protestante), care credea în structurile tradiţionale de clasă şi dispreţuia parvenitismul. Dintr-o dată are de-a face cu unii care se purtau precum cocalarii moderni, acaparând cu două mâini şi cheltuind tot cu două mâini, care nu credeau decât în putere şi pentru care totul se măsura în putere, economică, militară, tehnologică, propagandistică, îşi arătau la orice pas puterea şi bogăţia precum Familia Corleone, de la înălţimea edificiilor de marmură şi din limuzinele cromate atât de lungi încât aveau o osie în Berlin şi alta în München, o urlau la microfon în discursuri de la înălţimea tribunei şi la radioul ieftin şi popular (Volksempfänger), o simbolizau prin şiruri de decoraţii strălucitoare care rupeau stofa uniformei sub greutatea lor, o puneau pe ecrane oriunde ar fi vrut sau n-ar fi vrut cineva să o vadă. Se străduiau pe cât posibil să fie cool, şi când exagerezi obţii efectul contrar.

    Cum a spus cândva un comentac despre renumitele localuri de noapte ale Berlinului epocii jazzului, „gone were the gentle Jewish businessmen and proud Prussian aristocrats, now replaced by the rough and ready Brownshirts”.

    Oligarhii Rusiei post-comuniste au fost demonizaţi pentru o atitudine asemănătoare de către moderni, cu toate că atitudinea despre viaţă a modernilor este cu totul alta decât aceea a bunicilor noştri.

    Poate că din punctul de vedere al generaţiilor trecute, indiferent de clasa socială, „comuniştii ierea totuşi mai demni şi avea ruşine şi respect”.

    ~Nautilus

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro