Lumea văzută de pe Copacabana (pseudo-jurnal de călătorii)

Primele imagini clasice care îţi vin în minte atunci când se vorbeşte despre Brazilia sunt legate de echipa lor de fotbal, de pădurea amazoniană, de licoarea periculoasă caipirinha ori de Rio de Janeiro în toate ipostazele sale: carnavalul, statuia lui Isus, Maracana, plajele kilometrice şi favelele. Odată scăpat de cartea poştală te loveşti de o lume care trăieşte într-o efervescenţă economică şi creativă care îţi dă ameţeli. Nici Statele Unite, nici Asia nu mi-au lăsat o asemenea impresie de vitalite şi foame de viaţă precum cele trei săptămâni petrecute în America de Sud. A munci cu şi pentru brazilieni părea un fleac la îndemâna unui european versat. Experienţa s-a transformat într-o provocare intelectuală de prim rang şi-ntr-o lecţie despre cum arată lumea privită prin ochii emisferei sudice.

Datele statistice se cunosc. Cele 200 de milioane de locuitori sunt concentraţi în special în câteva megalopole în apropierea coastelor Atlanticului (Sao Paolo, Rio de Janeiro, Belo Horizonte, etc.).  Ţara înghite jumătate din America de Sud având o suprafaţă comparabilă cu cea a Europei, ceea ce le oferă o splendidă diversitate geografică şi vecinătatea tuturor de pe continent, mai puţin Chile şi Ecuador. Creşterea economică e aiuritoare şi face uitate perioadele de uriasă instabilitate de la finalul secolului trecut. Veştile bune vin necontenit având în vedere recentele descoperiri ale imenselor zăcăminte de petrol care transformă Petrobras (compania naţională de profil) în locomotiva Americii de Sud. Sao Paolo face legea financiară pe întreg continentul, doar numărul elicopterelor de afaceri din oraş putând da măsura nebuniei şi forfotei businessmanilor. Politicianul-Megastar Lula (fostul preşedinte care şi-a încheiat ultimul mandat cu 80% opinii favorabile) a transformat complet societatea şi a insuflat cetăţenilor o cu totul altă imagine despre ei şi posibilităţile Braziliei în lume. Sunt pe locul 6 astăzi la nivel de PIB. Au depăşit fără probleme Marea Britanie şi vor lăsa în urmă Franţa cât de curând. Totul arată ca la începutul unei lungi aventuri.

Primul lucru care frapează este purtarea tinerilor educaţi din marile oraşe. Generaţia părinţilor lor are un comportament destul de supus, uneori slugarnic, faţă de albii din emisfera nordică pe care îi privesc cu un complex istoric de inferioritate. A vorbi engleza, franceza ori portugheza continentală e gaj de superioritate şi cheia pentru a avea toate uşile deschise şi covorul roşu la scară. Nimic din toate acestea în ochii şi în atitudinea noii generaţii. Şcoliţi la cele mai bune universităţi americane şi europene se întorc în ţară şi preiau rând pe rând frâiele companiilor, partidelor politice şi diferitelor organizaţii. Cunosc foarte bine care le sunt avantajele, vorbesc de la egal la egal şi negociază la sânge orice detaliu. Nu se îmbată cu apă rece, ştiu perfect ceea ce-i lipeseşte societăţii braziliene, creionează etapele de dezvoltare şi exportă modelul în toată America de Sud pe care o consideră, natural, sub protectorat brazilian. Mi-au stârnit instantaneu respectul şi n-am încetat să-i compar în gând cu un anumit tineret occidental snob, plângăcios şi plictisit de viaţă înainte să o fi început.

Al doilea aspect care marchează este similitudinea comportamentelor şi relaţiilor sociale cu cele din lumea occidentală. Dacă refelxele economice sunt pur nord americane, cele mai multe aspecte din viaţa de zi cu zi amintesc de Europa mamă. Ei înşişi se consideră Fiica Europei, „care a ajuns însă la majorat şi nu va ezita să se răzvrătească împotriva părinţilor”, îmi spune glumind unul dintre ei. E relativ facil să legi relaţii cu localnicii, căci citim viaţa în acelaşi fel (lucru infinit mai complicat în Asia sau pe continentul african). Plimbându-mă prin unele oraşe mai mici, am avut, nu odată, senzaţia că mă aflu în România. Tipurile de comerţ de la parterul imobilelor, arhitectura anumitor construcţii, haosul indus de publicitatea stradală, veşmintele trecătorilor, programele de la televiziuni (între telenovele, fotbal şi talk-show-uri uneori îndoielnice), totul îmi amintea de ţara mea. Mai puţin zâmbetul înscris pe feţele oamenilor din toate păturile sociale pe care rar mi-e dat să-l văd la mine acasă.

Muzica lor e drăcească! Din piatră de-ai fi, nu ai nici o şansă să stai locului când începe tăvălugul tobelor. Energia transmisă de ritmurile lor populare (samba în toate declinările ei) te trezeşte la viaţă şi îţi aduce instantaneu buna dispoziţie. Nu odată m-am surprins vesel şi cu zâmbetul până la urechi în situaţii în care iniţial plănuisem să rămân distant şi să analizez. Oneori, frânt fiind de oboseala orelor şi a gradelor în plus, mă trezeam proaspăt şi revigorat după numai două injecţii cu muzică. E ceva mai puternic decât tine în ritmurile lor care te poartă oricât încerci să li te împotriveşti. Sunetul e pentru ei ceea ce e brânza pentru francezi, esenţa vieţii.

Progrese uriaşe au fost făcute pe toate planurile în doar un deceniu şi viitorul sună cât se poate de promiţător pentru ei. Zeci de milioane de oameni au ieşit din sărăcie şi au acces la educaţie şi servicii moderne. Turismul şi investiţiile economice explodează şi, nu neaparat, la modul sălbatic şi neecologic. Favelele nu mai sunt, de ceva vreme, cum ni le imaginăm din Cidade de Deus. Există electricitate, utilităţi, echipamente electronice, copiii merg la şcoală, criminalitatea a scăzut drastic şi, o anecdotă, se pare că cele mai bune petreceri se dau acolo (lumea cool şi conectată din Ipanema ori Copacabana se înghesuie). Pe de altă parte, bisericile evanghelice se înmulţesc ca ciupercile adunând milioane de fideli şi zeci de milioane de dolari şi având, incontestabil, un rol pozitiv în orânduirea socială actuală. Cupa Mondială de peste doi ani şi Jocurile Olimpice din 2016 vor pune ţara sub reflectoarele planetare şi vor face să explodeze piaţa imobiliară la Rio. Francezii şi germanii investesc nebuneşte mizând pe asta. Pe plan internaţional, ţara negociază de la egal la egal cu China drepturi comerciale la care europenii au renunţat de mult să mai viseze. Au o strategie clară de investiţii dincolo de continentul lor, în Europa şi Africa. Comportamentul activ al brazilienilor în cadrul forurilor internaţionale spune multe despre felul în care privesc viitorul.

Evident că Brazilia nu e doar noul Eldorado, deşi numărul foarte mare al tinerilor occidentali care se stabilesc acolo, căutându-şi un rost, ar tinde să mă contrazică. Ţara are bătăile ei de cap uriaşe, pe care, spre cinstea lor, liderii le privesc drept oportunităţi de a avansa. Bătălia pentru educaţie şi contra sărăciei nu e nici pe departe terminată. Dezechilibrele unui teritoriu geografic imens nu au fost niciodată mai accentuate. Corupţia e un flagel naţional şi nu dispun de un arbitru extern care să le dea peste degete. Fluxurile de migranţi vor pune foarte repede presiune pe piaţa muncii şi vor crea tensiuni. Diferenţele dintre bogăţiile uriaşe acumulate de unii şi sărăcia lucie a altora vor trebui estompate pentru o dezvoltare sănătoasă. Organizarea urbană şi ecologia trebuie să facă agenda oricărui edil. Nu-i va fi uşor să adune în jurul ei continentul sub ochii americanilor.

Să fie oare ei noii stăpâni ai lumii viitoare? Pusă acum câţiva ani, întrebarea ar fi stârnit râsul. Astăzi, unii analişti încep să facă speculaţii. Unii filosofi ai istoriei tind să răspundă şi ei afirmativ aducând drept argument acea lege care spune că nici un popor care a dat o mare civilizaţie nu va mai reveni la cârma lucrurilor, fiind epuizat şi lipsit de vlagă. Asta i-ar exclude, pesemne, pe chinezi din noua ecuaţie. Dacă energia şi vitalitatea sunt cele două ingrediente necesare, atunci Brazilia este o candidată serioasă.

PS. Campaniile electorale bat la uşă prin ţările noastre europene. Dacă tot vorbim despre Brazilia, vă ataşez cel mai bun clip electoral realizat vreodată (după opinia comunicanţilor politici europeni şi americani). E campania socialiştilor brazilieni din 2006. Vorbeşte despre Oportunităţi. Nu daţi volumul prea tare.