Pentru Andreea, Ema si Marius, in amintirea discutiei de la Pittsburgh.
Este Mother’s Day, recitesc cartea Ericai Wallach “Light at Midnight”, aparuta la editura Doubleday din New York in 1967. Mama mea, Hermina Tismaneanu, nascuta la Botosani in 1915, a cunoscut-o pe Erica in Spania Razboiului Civil. Era fiica de 14 ani a celui care conducea spitalul Brigazilor Internationale din apropierea Barcelonei. Studenta la Medicina, mama plecase in Spania ca infirmiera. Cum era perioada non-interventiei, a pretins ca studiaza istoria artelor si ca merge sa viziteze manastiri medievale. La Paris, a luat legatura cu Irma Miko si cu alti comunisti din exil care se ocupau de pasapoarte pentru voluntarii din Brigazi. A ajuns in Spania prin Perpignan. Intalnire cu destinul.
Galea Burcă, Sanda (Sara) Sauvard si Hermina Tismăneanu (Marcusohn)
Antifascisti fara a fi comunisti, doctorul Glaser si sotia sa conduceau acel spital, mama s-a imprietenit cu Erica. Doctorul Glaser a fost acuzat, la un moment dat, ca era membru al „Coloanei a Cincea”. L-a salvat cel care purta pseudonimul „generalul Gomez”. Era de fapt Wilhelm Zaisser, cel care, dupa 1949, a condus Stasi. A fost mazilit in 1953 ca „dusman al poporului”. Deci Erica a fost arestata si si interogata in timp ce Zaisser se afla in fruntea politiei secrete ets-germane. Zaisser a fost reabilitat postum, in 1993, de catre partidul succesor al PSUG. Cand Brigazile Internationale au fost desfiintate, in septembrie 1938, Erica si parintii ei, asemeni parintilor mei, asemeni atator mii de interbrigadisti, au ajuns in lagarele de refugiati din Franta. Arthur Koestler a descris condtiile ingrozitoare din acele lagare in cartea sa “The Scum of the Earth”. A scris si Hannah Arendt despre ceea ce insemna sa faci parte din populatia superflua a planetei, traise ea insasi intr-un asemenea lagar.
Erica a acceptat sa fie adoptata, cu acordul parintilor sai, de catre Noel Field si sotia sa. I-a revazut abia peste sapte ani. Field era un quaker idealist, amic cu Allen Dulles. Nimeni nu stia ca Dulles este seful pentru Europa al OSS (Office of Stategic Studies, predecesorul CIA). Erica a ajuns in Elvetia. A cunoscut acolo, prin familia Field, numerosi refugiati comunisti din tarile ocupate de Wehrmacht. Dupa razboi, s-a casatorit cu un ofiter american. In 1949, disparutul Noel Field a devenit principalul martor al acuzarii in procesul Rajk. Se aplica „pedagogia infernala” despre care avea sa scrie marea istorica Annie Kriegel.
In cadrul acelui proces-spectacol, Field a spus tot ce i s-a cerut sa spuna. Era convins ca serveste cauza revolutionara. Disparuse din 1948, Erika a ajuns in Berlinul de Est in 1950, incercand sa-l ajute. Era naiva, credea ca exista o ratiune in ceea ce parea sa fie absurdul desavarsit. Amicul ei, comunistul german Leo Bauer, a fost arestat ca sionist. Erika a fost si ea arestata, a fost condasmnata la moarte, apoi sentinta a fost comutata in 15 ani, au urmat cinci ani de temnita in RDG si in URSS, deportarea in Gulag in apropierea Cercului Polar.
Mama si-a dorit mult sa o revada, nu a fost sa fie. Dar, in povestirile ei despre Barcelona, numele Ericai, in care vazuse o sora mai mica, revenea mereu, ca o raza de lumina intr-un ocean de tenebre. Cartea ei, asemenea amintirilor unei Margarete Buber-Neumann, personaj central intr-un fabulos proiect intelectual al lui Marius Stan, este reconstituirea unui destin tragic in acele vremuri extraordinare, in care demnitatea umana a fost supusa unor suplicii fara precedent si fara egal.
Era la Budapesta, in martie 1999, participam la o conferinta la Central European University legata de trecerea unui deceniu de la revolutiile din 1989. Am stat mult de vorba, intr-o seara, la Laszlo Rajk-Jr acasa, cu Flora Lewis, marea jurnalista americana, care o cunoscuse bine pe Erica. Flora a publicat in 1966 o carte intitulata “The Man Who Disappeared: The Strange History of Noel Field”. O istorie halucinanta si stranie, asemeni celei a unui Otto Katz (zis si André Simone), spanzurat la Praga in noiembrie 1952, unul dintre cei acuzati de spionaj in procesul Slansky. Ori a lui Bedrich Geminder, Vladimir Clementis, Lucretiu Patrascanu si a atator altor zeloti ai revolutiei mondiale, acea Fata Morgana pentru care au fost nimicite atatea destine in veacul XX. Cat despre Spania Razboiului Civil, sa-mi fie permis sa-l citez pe George Orwell: “There are occasions when it pays better to fight and be beaten than not to fight at all.”
http://www.lapunkt.ro/2013/01/27/mituri-fondatoare-sub-lupa/
http://www.nybooks.com/articles/archives/1965/feb/11/left-field/
https://www.contributors.ro/cultura/corabia-amagirilor-brigazile-internationale-din-spania/
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Este bine sa ne amintim de cei care au luptat indiferent pe ce baricada la stinga, sau si mai la stinga sau au fost independenti si dupa razboi si au incercat sa ramina asa.
Unii oameni de stinga sau nu au reusit sa treaca peste criteriu a fost sau nu comunist ci au apreciat a fost luptator si multi s-au jertfit in lupta impotriva fascismului.
Este adevarat ca in unele locuri puterea incearca sa faca capitat din cei care au murit sub rafale fasciste.
Este o lectie a istoriei care nu trebuie utiata si trebuie apreciata jertfa celor care au luptat.
domnule tismaneanu, dati-mi voie sa am mari retineri referitor la zicerea lui orwell. de obicei se lasa cu mari pagube umane. poate: live now to fight another day e mai economic d.p.d.v. al pierderilor umane.
La Orwell e vorba, in chip concret, de Razboiul Civil Spaniol. Citatul este din cartea sa „Omagiu Cataloniei”. Uneori amanarea luptei poate avea efecte dezastruoase (v. conciliatorismul in raport cu Hitler si politica sa expansionista).