Lung, greu drumul spre normalitate

Am spus-o, am scris-o și am mărturisit-o în repetate rânduri. Nu sunt istoric de meserie. Nu am nici un fel de studii superioare în domeniu. Însă citesc consecvent cărți de istorie, îndeosebi pe teme de istorie modernă și contemporană, iar asupra celor mai interesante le atrag atenția celor ce îmi fac onoarea să îmi citească articolele.

În anii în care eram elev, am avut în planul de învățământ destule ore de Istorie. Am studiat Istoria României în trei rânduri. În clasa a patra, a opta și a douăsprezecea. În ultimul an la Literele clujene am urmat un curs cu titlul generic Probleme de Istoria patriei și a PCR care, grație inteligenței, bunului simț și curajului profesorilor (Marcel Știrban și Ovidiu Mureșan) s-a oprit strategic și înțelept la Unirea de la 1918 și la controversatul act de la 23 August 1944. Despre istoria PCR nu ni s-a spus nimic. De-a lungul timpului am putut totuși să observ cum a evoluat jocul cu trecutul, joc în care comuniștii români erau experți, cum s-a reorientat ceea ce regretatul Vlad Georgescu numea frontul istoric în abordarea și analizarea unor evenimente-cheie din istoria națională. Cum ar fi relațiile româno-ruse și importanța elementului slav în istoria României, Revoluția/ Revoluțiile de la 1848 din Țările Române, caracterul Mișcării revoluționare din Moldova ridicată și ea mai târziu la rang de Revoluție, relațiile dintre Avram Iancu și Kosuth, Unirea de la 1918 ( care până în 1968 nu prea era sărbătorită), epifaniile lui 23 August, guvernarea Gheorghiu-Dej, pusă la zid din interese personale de Nicolae Ceaușescu la nici trei ani după ce noul șef al PCR se angajase că îi va eterniza predecesorului său memoria, relațiile româno-maghiare privite cu totul altfel după ce trecuse vremea internaționalismului proletar și supremația lui Mihail Roller, august 1968 etc.

Cum s-ar fi putut oare în astfel de condiții să-mi scape volumul Românii și ungurii. Un război imagologic de o mie de ani, scris de Sorin Mitu și apărut în anul 2024 în colecția Istorie a editurii ieșene Polirom? Mai bine de 550 de pagini de text, format mare, plus alte mai mult de 40 de pagini de note și bibliografie, cinci părți mustind de informație și analize și o a șasea de concluzii. 22 de capitole. Rod al unei munci susținute de 2 ani și al unor acumulări începute încă din anii studenției. Carte în care sursele, izvoarele de o diversitate și bogăție absolut impresionante încep de la mult citata Cronică a lui Anonymus, trec prin letopisețe și cronici, prin acte și documente cu caracter istoric și juridic redactate în limbile română, maghiară ca și în altele de circulație internațională, prin literatură beletristică, lucrări de specialitate mai vechi sau de ultimă oră, prin luări de poziție cu caracter strict politic și producții cinematografice. Mai mult decât suficiente spre a-i garanta cărții caracterul științific, chiar dacă ceea ce scrie la modul firesc, colocvial Sorin Mitu s-ar putea să nu fie tocmai pe placul istoricilor încă îndatorați viziunilor naționaliste. Și care cred că ești credibil doar dacă ai un tremolo în voce și ai o lacrimă în ochi când vorbești despre Mihai Viteazul și Avram Iancu. Aceștia, ca și cititorii de modă ceva mai veche, nu e tocmai exclus să ridice o sprânceană în clipa în care vor vedea că demonstrația strict științifică este pe neașteptate întreruptă de ceea ce însuși Sorin Mitu numește amintiri din copilărie. Mai exact, de mărturisiri autobiografice subliniind schimbările din mentalitatea autorului născut la Arad, într-o familie în care au fost și deținători de posturi, și persoane cu trecut legionar, de ani buni căsătorit cu o fostă colegă de facultate de etnie maghiară.  

Urmând exemplul autorului, voi face și eu o scurtă confesiune. Sorin Mitu nu mi-a fost defel simpatic prin 1999, atunci când manualul său alternativ apărut la editura Sigma a provocat scandal și i-a adus tânărului universitar de atunci punerea la zid într-o ediție Marius Tucă Show  din partea neiertătorilor Octavian Paler și Cristian Tudor Popescu. Lucrurile s-au mai schimbat între timp și cu mine așa că îndrăznesc să cred că aș putea spera să fac și eu parte dintre beneficiarii dedicației din primele pagini ale cărții. “Dedic această carte acelor români și maghiari care timp de aproape o mie de ani, într-o majoritate covârșitoare, nu au murit în ștreangul sau de coasa dușmanului, ci au reușit, așa cum s-a priceput fiecare, să întindă o mână unul către celălalt.”  

Sprânceana rebelă a nemulțumiților se va ridica încă și mai tare în clipa în care vor vedea că o carte de istorie conține o consistentă colecție de bancuri. Consecvent promisiunii că va scrie o lucrare de istorie încrucișată, carte din care se vor auzi glasurilor ambelor tabere beligerante, Sorin Mitu dă numeroase exemple referitoare la felul în care românii și ungurii s-au amuzat, foarte adesea mai mult chiar de atât, unii pe seama altora. Nu știu dacă acad. Ioan-Aurel Pop, poate prea mult și uneori nu tocmai amabil menționat în carte, s-a tăvălit de râs pe seama bancurilor făcute de români pe seama ungurilor, știu însă că nici uneia dintre tabere nu i-a lipsit ardeiul iute, respectiv paprika.

Un al treilea motiv de rezervă a unor categorii de cititori față de carte ar putea fi reprezentat de paginile din final în care Sorin Mitu își dă drum fanteziei și imaginează un set de evoluții a raporturilor româno-maghiare după 2026, când Orbán Viktor va câștiga din nou alegerile.

Bun.  Cum au fost însă respectivele raporturi până în 2024? Cum a fost războiul imagologic? Care a durat 1000 de ani. Nici într-un caz atât de dur și violent precum au încercat unii istorici și politicieni să îl prezinte. Spiritele s-au înfierbântat periodic, au ajuns prima oară la apogeu în 1848, cu ocazia neînțelegerilor dure dintre Avram Iancu și Kosuth. Ungurii nu au primit chiar atât de bucuroși cum am învățat eu în mod fals la școală Unirea de la 1 Decembrie, după care au existat numeroase probleme. Nu s-au împăcat cu Trianonul. Era extrem de greu să o facă. Faptul era anticipat în Jurnalele sale de Denis de Rougemont, însă era inacceptabil de istoricii naționaliști de la București sau Cluj care după 1997 încoace l-au pus drastic la punct pe Lucian Boia care vedea o istorie scrisă puțin altfel. Deparazitată de mituri și narațiuni patriotarde,  Anii 1940-1945 cu răsturnările lor istorice, cu rapturi și restituiri, cu dese schimbări de proprietate, cu noi învingători și învinși,  au provocate și ei neplăceri și episoade contondente.

După război, ungurii și românii s-au trezit fără voia lor sclavi la ruși. Incluși cu forța în Imperiul Sovietic. A acționat o vreme legea tăcerii. Naționalismele de orice fel fiind refuzate și condamnate drastic. Relațiile româno-maghiare și condiția minorității maghiare au devenit tot mai marcate, îndeosebi la nivel înalt, de naționalism după 1963 și au ajuns la cote de-a dreptul critice în anii 80. Când Ceaușescu a mizat pe cartea naționalistă. Primejdia iredentismului maghiar și pericolul unei invazii sovietice erau folosite drept antidot în fața degradării traiului zilnic al celor ce trăiau în România. Indiferent de naționalitate. Închiderea Consulatului maghiar de la Cluj, reacția dură la apariția unei istorii a Transilvaniei coordonată de istoricul Köpeczi Béla, pe atunci ministru al Culturii, sunt numai câteva exemple. Desigur, au existat și riposte maghiare absolut nepotrivite.  

După cele câteva zile de euforie din Decembrie 1989 (degeaba, oricât ar fi dorit noii deținători ai puterii ei nu puteau face abstracție de rolul jucat de disidența lui Tökes László) au intervenit martie 1990 de la Târgu Mureș, Funar și Vadim, PUNR, România Mare, partidul și revista, ca și exagerările maghiare de toate felurile. Din România și de la Budapesta. Prost gestionate de naționalismul rezidual comunistoid al lui Ion Iliescu.

Istoricii naționaliști, politicienii de aceeași factură au avut din nou de lucru. Scurticircuitând drumul spre normalitate. În favoarea căreia pledează cartea lui Sorin Mitu. 

Sorin Mitu- Românii și ungurii, Un război imagologic de o mie de an, colecția Historia, Editura Polirom, Iași, 2024