sâmbătă, iulie 20, 2024

Lupta cu îngerul Creția (3)

„24 Opțiunea etică nu se orientează după un uitat bine arhetipal pe care ni l-am putea reaminti, nici după un model prospectiv fix dedus din existent, ci este o descoperire paradoxală: ceva cu totul nou și totuși conform legii morale.”

Parcă inspirat de cohortele intelectualilor atei care se-ntreceau pe-atunci să-l desfidă pe Jung (cu-atât mai mult cu cât oarecâțiva esteți prea începeau a pomeni de arhetipuri), Creția nu negreșit atacă o extrapolare curentă, ci doar vrea să accentueze prin ricoșeu spontaneitatea și indeterminarea absolutului etic, respectiv autonomia eticului și valoarea libertății. Spusă frumos ca un balet, ideea e că ne naștem în Etică/lege morală precum în lume și odată cu ea, fiind un dat al existenței/ființării (umane). Însă din asta rezultă că acționăm etic (întru etic?) chiar mai înainte să conștientizăm etica. La rându-i, percepția paradoxului sau a perplexității (=minunarea ca început al filosofiei/înțelepciunii) este corectă, deoarece conștientizăm Ființa, Adevărul, Binele și Frumosul nu doar tardiv, ci și doar în mărunte sau infinitezimale dintre-ale lor quiddități/ce-uri.

„25 Opțiunile etice devenite reflexe își pierd caracterul etic, pentru că ies din sfera libertății.”

Nedrept. Chiar de ies din sfera conștientizării (și mai ales a chinului de a indentifica, alege, decide și acționa de fiece dată) reflexele nu negreșit strivesc libertatea. Când dormim nu încetăm a fi, măcar și prin simpla abținere/neputință de-a face vreun rău fiind mai etici ca în starea de veghe. Desigur, situația suspendării/inactivării conștiinței și a opțiunii libere este principial/apropric dezavuată de către gânditorii clasici, căreia chiar îi exclud calitatea ființării și cu-atât mai mult existența moralei/eticii. Veritabil abuz, constituindu-le călcâiul ahilean. Așadar, totuși: reflexele sunt rezultatul unor „munci” prealabile și nu merită desconsiderare; iar în cazul unor persoane sau acte cu totul excepționale este de presupus și „reflexul” unor cizelări-de-sine de durată, devenite autocondiționări dorite, dobândite, admirabile. Pe de altă parte, atâta vreme cât imoralitatea apare și se impune prea des cu spontaneitatea proprie instinctului „natural”, orice moralitate care se pronunță cu spontaneitatea reflexului (dobândit) e vrednică de orice cinstire. În rest, poate că lui Creția îi convine să desființeze reflexele tocmai/fie și numai pentru a reliefa la extrem autonomia eticului și valoarea libertății.

„26 Confruntată cu faptele, legea morală devine adesea enigmatică și ambiguă. Și totuși simțim aproape fără greșeală travestirile etice ale utilitarului.”

Legea morală este ori cel puțin ne apare adesea enigmatică și ambiguă. Iar travestirile utilitare foarte adesea ne scapă, ele acționând cam întotdeauna ca visele refulate: aparențe/figurații benigne, acoperind nevoi, deziruri și-ambiții proprii celui mai ferm și rapace individualism.

„27 Legea etică este transfinită. În realitatea dată i se substituie întotdeuna o lege contingentă.”

Dată/nedată, realitatea e totdeauna împovărătoare („necesitate” sau „fire pământească”), condiționarea e totdeauna lipsă de libertate, limitarea e totdeauna umilință. Totuși, contingența etică (sau a eticii, însemnând fie și numai lege morală minimalistă) e mai bună decât inexistența/ratarea Legii Etice/Morale.

„28 Pînă la urmă, răul nu e altceva decît încercarea particularului de a i se substitui universalului, a finitului de a deveni etern.”

Fără comentarii: metafizica e metafizică. La fel ar fi spus/repetat și Noica, cel puțin într-un jurnal nepublicabil, în vreo carte tipărită antum (cum prin excelență e aceea a Spiritului românesc în cumpătul vremii și a Maladiilor spiritului contemporan) adăugând și o particularitate, conjectură sau pildă reductibilă la populism și românism, deglutibilă cenzurii ocrotitoare de socialism. (În cu totul altă ordine de idei, Creția poate fi adeseori perceput ca o altă față a lui Noica, ori mai degrabă capul mai boem al aceluiași Ianus, oarecum trudind galant ca să se diferențieze în actul spunerii de similare/identice lucruri.)

„29 A numi adeziunea la lege datorie, adică obligație și debit, este impropriu; ține în ultimă analiză de morala represivă; nu avem altă obligație etică decît de a fi coerenți cu propria noastră voință autotranscendentă. Altfel legea etică ar fi ca orice lege.”

Corect. Clarificări valabile pentru Eroi, anahoreți și filosofi de cabinet. În realul antropologic, numai foarte excepțional adeziunea insului se parafează față de Legea Morală; cel mult (și-acolo limitat tare) adeziunea se face vizavi doar de legea civilă și penală, exclusiv din datorie, frică, obligație, debit, adeziune ținând nu atât de o morală represivă ci preponderent față de spaima și paguba represivă. Voința autotranscendentă nu e proprie insului comun, așa făcându-se că legea etică expusă de Creția practic nu există printe „ființele finite”, numai legea vulgară, codul normativ impus, pedeapsa și răsplata fiind reperele minimalissimei (adesea pseudo-) morale, exclusiv „utilitariste”.

„30 Puterea lucrurilor pe care le-am învins trece în noi și nu moare cu noi.”

Asta/aici nu mai e ontologie, ci religie difuză ori ficțiune. Încercând a fi tehnic și exclusiv teoretic, filosoful se apropie de realul uman/antropologic doar la limita egofilă și religioasă a acestuia. De la animismul postulând preluarea fizicalistă a manei/forței/spiritului dușmanului ucis, până la creștinismul promițând o resurecție și o nemurire foarte personaliste, religia întinde tentacule de compasiune înspre trans-/supra-umana, teoretica metafizică. Și/ori viceversa.

„31 Determinările contingente ale legii etice duc la ceea ce se cheamă conflictul dintre datorii, din care nu se iese decît printr-un act tot atît de puțin predeterminat de reguli empirice ca și actul estetic.”

Asta în cazurile „fericite”, îndeobște printre conflictualele necestăți/dependențe omul majoritar navighează destul de marcat, deșelat, schizoid. În rest nu e adevărat că actul estetic ar fi nepredeterminat (de reguli empirice); dincontră, actul estetic e și techne, empirie trudită, doar efectul, calitatea și popularitatea sa rămânând relativ impredictibile. Aici Creția și-ar fi putut asuma riscul unor formulări pe marginea identității (fie și doar stilistice) dintre actul etic și acela estetic, dintre frumusețile binelui și binefacerile frumosului, dintre noblețele și consecințele cât de cât similare sau confundabile dintre cele două eidetici. Dar poate că a considerat că prea se bătuse monedă (când bună, când calpă) printre kalos și agathos (întru kalokagathie) și se ferea de amatorism și facil.

„32 Perplexitatea pe care o produce conflictul între datorii este mai dureroasă pentru agentul etic decît conflictul dintre etic și utilitar.”

Așa o fi. În schimb, nici eticul „în sine” nici „inocentul”/recele utilitar n-au nicio bătaie de cap, pentru agentul uman etic orice perplexitate (=subiectivitate) putând ocaziona durere sau minunare.

„33 Prin raport la adevărul care intră în componența actului etic, ignoranța și eroarea ca reziduuri ale efortului nostru maxim nu sînt decît niște limitări ale libertății și ca atare sînt extraetice. În schimb, postularea falsului întemeiată pe tendințe utilitare neridicate la nivelul conștiinței este chiar mai gravă decît escamotarea deliberată a adevărului față de alții, pentru că se face în numele adevărului, dar fără voința de adevăr. Fanatismul nici nu este altceva decît erijarea inconștientă și pasionată a utilitarului în etic.”

În loc de „fără voința de adevăr” aș pune „fără accesul la adevăr”. Conștient mulți își declară intenția, voința, țelul și efortul ajungerii la adevăr, multpreapuțini și obținând adevărul. Cât despre fanatism, mai înainte de orice el este chiar eșecul accederii la Adevărul Etic.

„34 Eticul este definitoriu pentru om și, văzînd departe, el este decisiv atît pentru subzistența speciei, cît și pentru rostul ei în univers.”

Platitudine, emfază perceptibilă/sensibilă față de populism, slogan aplaudabil de către sfertodocții comuniști ai vremii. Teza reprezintă o scăpare/insinuare a megalomaniei (operetistice ori narcisiste) tipică multor eroi de tragedie, așadar de literaturizare. Altminteri (adică privind foarte departe), în cazul în care omul e doar tranzitoriu și temporar în univers, iar specia umană o bucată totuși finită/finibilă pe Terra, să admitem și că Eticul e doar o idee (ca artificialitate) a noastră, fără de chiar nimic transcendent, transuman, transtemporal, per se? Oricum, „văzînd departe” merita tăiat de către redactor sau editor, dispensabilă fiind inserția-i.

„35 Drama etică este specifică ființelor libere finite, pentru că numai ele au ceva mai presus de ele pe care să-l aleagă.”

Întrucât nu există ființe libere infinite (am mai zis: nici zeii nu erau percepuți ca absolut liberi), reiterarea/persistența sintagmei ființe libere finite îmi pare superfluă. Ajunge să le acorzi ființelor (umane) libere capacitatea de a alege, de a accede la etică și adevăr, de a „avea”/obține transindividalismul și autotranscenderea. În rest, glosa e altă performare de antropocentrism, gânditorul tot neieșind din tradiția literaturii și speculației eliniste, cu-a lor trufie și fragilitate survenite tocmai din abuziva definiție a omului ca măsură exclusivă pentru absolut orice/toate. Din moment ce nu cunoaștem decât omul, și chiar și pe-acesta provizoriu, îngrădit, adesea prost, mai putem crede că e corect să considerăm a cunoaște orice altceva doar prin autoreflectare și proiecție a acestui omenesc sine narcisic?

„36 Nu există decît ființe finite.”

Sau cel puțin asta știm/putem ști noi. Oricum, fraza merita insertată mai sus, automat simplificând/limpezind glosa anterioară.

„37 Întrebarea dacă putem găsi dezinteres pur și universal autentic este totodată empirică și insubsistentă: ori e așa, ori nu există etic.”

Orice dubitație, chiar și prost formulată, merită cercetată. Întrebarea e mult spus empirică, bună/utilă fiind chiar și doar pentru o confirmare. Inconsistentă poate să fie, iar aserțiunea conținută (dezinteresul pur și universal ori există/apare/se manifestă, ori ba) merita rodată.

„38 Universalizarea maximei de conduită nu e posibilă decît într-un plan supracontingent.”

Adică, mai exact/„empiric”: etica maximă/„absolută” poate fi practicată doar în condițiile abstragerii complete din lume și istorie, ori în postumități sacrosancte. În rest: poate în planul speculației, teoretizării, al imaginarului solipsist.

„39 Libertatea nu există decît acolo unde începe adevărul și orice minus de adevăr este un minus de libertate.”

Impecabil, totuși un sofism. Și adevărul și libertatea sunt accesibile omului (sau doar conștiinței sale) abia în trepte, grade sau nuanțe (veridicitate, varii libertăți), într-un proces achizitiv/evolutiv și niciodată finit. Altminteri, revelația atotcuprinzătoare/aletheică, și ea posibilă, totuși nu e comună filosofiei sau raționalizării.

Distribuie acest articol

1 COMENTARIU

  1. Putem oare spune cum libertatea contine masura adevarului sau cum adevarul contine totala libertate ?Etica fie ea si maxima absoluta nu are decit simpla valoare de intrebuintare ea neputind transcede modelului speculativ al existentei .A gasi undeva in spatiul evenimentelor, ce ne inconjoara viata , notiunea de dezinteres pur este o utopie .Alegerea cuprinde fara indoiala si partea finita a lucrurilor dar ea este cumva o aparitie dincolo de concomitent .Mereu vor regasi linga noi si omul ce este mai prost sau mai destept decit fiinta noastra insasi . Rostul omului in univers nu are principii de fundamentare ,el este practic doar o visare trecatoare ce ne indeamna si ne amageste totodata interesul .Ignoranta urmata intradins de eroarea imediata nu contine si eul nostru sclavagist exprimat .Fanatismul nu este altceva decit o umbrela a dragostei eterne fata de greseala . Durerea urmata uneori de minunarea atit de sofisticat prezentata celui de linga noi nu ne aduce decit falsitatea absoluta a interlocutorului .Nemurirea si tentaculele nemuririi ne invrajbesc de veacuri si ea ne imprastie iluzionismul zicerilor ce cuprind irealul .Cum raul sau binele sunt notiuni iluzorii indiferent cum ne-am raporta la ele adevarul se va fi ascuns . Reflexele atit de impamintenite in sufletul mereu altul joaca si ele farse fiintei ce se autonumeste om .Optiunea etica si legea morala isi proceseaza singure abilitatile de moment ele fiind parte doar a surplusului de inteligenta ce ne afecteaza pe noi toti atunci cind ne raportam la altii .

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa este etnolog și scriitor, dr. în filosofie

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro