marți, august 9, 2022

Lupta cu îngerul Creția (4)

„40 Actul etic este mult mai riscat decît actul utilitar, pentru că prin el putem primejdui universalul.”

Frumos spus, însă numai d.p.d.v. mental (de nu cumva doar estetic) și orator-discursiv poate fi amenințat universalul de către actul etic. Căci ființial vorbind, nu poate. În schimb actul utilitar („pur”) nu cumva anulează universalul de-a dreptul, de vreme ce, în atotmărginirea lui, îl nesocotește, știrbește? Reminder: în teza-glosă 28 spusese despre rău mult mai veridicul/verosimilul fapt că reprezintă „încercarea particularului de a i se substitui universalului, a finitului de a deveni etern”.

„41 Singurul lucru comun faptelor etice este forma nu conținutul lor. Comun și definitoriu.”

Lucru valabil și pentru mulți alți termeni. Totuși, măcar cu ocazia asta s-ar fi putut insinua cuvântul estetic. Căci între „formă” și „frumusețe” constant poate fi câmpul comun, ubicuie complicitățile, atingerile. Oricât de dramatic, trist sau îngrozitor ar putea fi drumul ori eșafodajul (cu final „fericit”) al vreunui act etic, catarsa finală tot aduce măcar un final nu doar „bun” ci și mai mult sau mai puțin evident estetic, elegant, grațios.

 „42 Prin dezinteresat trebuie să înțelegem înălțat deasupra autoapetenței particularului și interesat de universal.”

Excelent – nu doar kantian ca mai peste tot, ci chiar noician zis!

 „43 Datoriile față de persoane decurg din datoriile față de lege.”

Aici suntem în empirism, în socialul profan. Căci datoriile etice (personale sau ba) depășesc orice lege. În rest, detașarea de semeni înseamnă cu totul altceva pentru înțeleptul realizat, neavând nimic în comun cu mizantropia insului meschin („nu datorez nimănui nimic”, „nu-mi pasă ce zic alții”), cel indiferent față de semeni și-n constantă fentă cu legea, pe motiv de individualism mizantrop, egofil, antietic.

„44 Etica represivă este o falsă etică și e de natură utilitară: ea substituie principiului etic interesul propriu unei ordini date erijat în fals universal (aici exigența de fericire este un act polemic justificat și poate fi tradusă în termeni etici), iar pe de altă parte îi cere individului o autotranscendere amăgitoare care se înfundă în particular; numai că actul etic începe acolo unde sfîrșește manipularea, care nu este decît o formă de determinare utilitară (interes de grup). În acest sens nici nu există morală represivă, căci actul etic transcnde orice represiune și începe acolo unde începe libertatea.”

Debitat bulversant, într-un singur expir, avem aici concentratul unui întreg capitol de carte. Merită recitiri. Până una alta, Etica sau Legea Morală nu reprezintă bun comun, etica represivă (proprie juridicului) fiind singura pe care-o pot pricepe și accesa, activa/dezactiva, masele. Petru Creția vorbește (și aici) despre actul etic ca Act Etic, cognoscibil doar celor care avansează dincolo de legile/normele/cutumele omenești, deținând deja o Libertate (de spirit) neștiută de multă lume. Totuși, iată că, în fine, printre termenii metafizici tari se insertează și utila discriminare (de tip) etic autentic, etic fals, falsul etic.

„45 Nouăzeci la sută din instituțiile existente acum în lume sînt instituții de control și arbitraj și se întemeiază pe neîncrederea dintre oameni, adică pe preponderența statistică a tendințelor orb utilitare.”

Foarte corect (indiferent de epocă/sistem, așadar și foarte actual)!

 „46 Dreptatea poate fi un act utilitar de arbitraj între voințe orientate utilitar (renunțarea la un bine particular pentru un mai bine particular). În plan etic, dreptatea este subordonarea liberă la legea etică a tuturor voințelor și nu este decît o altă definiție a moralității.”

Nu e cumva arbitrajul între utilitarisme o definire minoră, elementară a dreptății? În vreme ce în etică, unde dreptatea trebuie că înseamnă și face cu totul altceva, se avansează cu TOTUL alte definiții.

„47 Legile binelui utilitar și legea morală prescriu uneori aceleași acte, dar nu facultatea ci orientarea lor este decisivă.”

Dacă nu „facultatea” ci orientarea e decisivă, atunci aceleași fapte/acte pot aparține, traversa sau pendula între utilitar și moral, ca pe unul și-același tărâm. În altă ordine de idei, e de reținut și că fără actualizare/factualizare/reificare „orientarea” poate rămâne doar ideal, aspirație, literatură, filosofie. O fi fiind Ființă și fără ființare, dar dacă aceasta din urmă n-ar fi (măcar și numai acolo unde nu este), nici conștiința că Ființa există n-ar fi. Așa anulându-se chiar sensul (uman al perceperii/conceperii) Ființei, „facultatea” sa de-a fi postulată, confirmată, achiesată.

 „48 Fericirea se poate obține chiar ignorînd legea etică sau violînd-o.”

Dar atunci nu e etic s-o categorisim drept fericire falsă, deviantă, patologică? Probabil că nu, mai ales dacă eticul implică și atât de morala abținere de-a vedea/auzi/exprima răul și mai ales pe aceea de „a judeca”. Iată de ce, poate, s-ar putea zice că pentru cel stabilit în Etic sau în Legea Morală fericirea nu se mai caută sau obține, căci pur și simplu este (se trăiește).

„49 Suma opțiunilor bune sau rele din univers nu este egală cu suma bucuriei sau a durerii din univers. Coincidența nu ar putea avea loc decît a. cînd cîmpul libertății ar fi coextensiv cu cîmpul existenței; b. cînd cîmpul adevărului ar fi coextensiv cu cîmpul conștiinței; c. cînd orice voință ar fi bună.”

Paragraf de aur, impecabil/admirabil. De citat și recitat colectiv. Mai ales că ține și de cunoașterea comună: nu orice bine aduce negreșit bucurie, nu orice rău provoacă durere, ba chiar existând și împliniri etice plătite cu dureri, răutăți ce conferă, fie și temporar ori nedrept, satisfacții. Când interferează cu metafizica, psihologia omului real induce și erori, nu doar relativisme, contradicții, anulări. Bunele „coincidențe”/coextensivități din fraza 2 enumeră 3 idealisme, utopii, ființări neființabile.

„50 În ciuda a tot ce s-a spus pînă aici, există în lume, ca o frumusețe, un har și o noblețe a ei, un bine născut și nu făcut, physei nu thései, un bine parcă natural și spontan, un bine neales. Să se nască el oare, pe ascunse căi, din toate alegerile bune ale voințelor libere din univers?”

Alesul Poet al Norilor nu se dezminte. Retorica întrebării finale poate fi rescrisă. E foarte posibil ca subiectul aserțiunii (Binele) să se nască, pe-ascunse căi, și dincolo de toate alegerile bune, ba chiar și-n pofida celor rele, ale voințelor libere și nelibere din univers. Dar nu e frumoasă absurda speranță că Bunii și Purii, puțini și neștiuți, însă răspândiți global și istoric pretutindeni, temperează furii meritate și sacre, îmbunează zeii, întârzie dispariția speței umane? Până una alta, precum în orice templu, mai bine haideți să citim toți în cor, încă o dată, ultimul verset al lui Creția:În ciuda a tot ce s-a spus pînă aici, există în lume, ca o frumusețe, un har și o noblețe a ei, un bine născut și nu făcut, physei nu thései, un bine parcă natural și spontan, un bine neales. Să se nască el oare, pe ascunse căi, din toate alegerile bune ale voințelor libere din univers?

* * *

Desigur, clasicismul lui Creția era și unul „sub vremile” comunismului, după ’89 cuprinsul, stilul și ideile (nu doar tezele) sale reformulându-se cu mult mai multă libertate și lejeritate de spirit. (Vezi postumele sale Eseuri morale, din 2000). M-am limitat aici la volumul de sub autocenzurile circumstanțiale („conjunctura dată”) proprii anilor ‘80 doar fiindcă mă interesa revizitarea limitărilor acceptate și a formantelor ideologice (devenite idiomatice) impuse pe-atunci. Cu-atât mai mult cu cât ce și cât era idiom comunist în chiar metafizicile, ontologiile, gnoseologiile, etnologiile și (etno)psihologiile vremii reprezintă o temă complexă, încă evitată, pentru care avansez doar breșe ori sugestii mărunte. Chestiunea rămâne, evident, un obiectiv pentru experții de viitor ai fiecărui domeniu. Ai fiecărui domeniu nu luat doar aparte, altminteri critica rămânând inevitabil supusă limitei și erorii, deoarece orice analiști trebuie să vadă și reflexele sincrone, consecințele reciproc inspirante ori inhibante, pe care nu doar climatul politic ci și incidențele admise ale acelorași idei, în domenii afin-conexe Cunoașterii Omului, au condiționat/mărginit orice gândire și scris românesc.

În epoca lui Creția deștepți nevoie mare mai erau ici-colo, prin țară. Calofil și pletoric mai scriau câțiva. Dar printre puținii rafinați și plini de stil, filosofând fără a fi Filosofi, Petru Creția are un luciu de aură ce bate hăt departe. Așadar, s-a zis despre el că n-a fost filosof. Sau c-a fost minor, preferând să exceleze ca filolog, eseist, critic, mai ales că n-a tentat a face niciun „sistem”. Drept e că nu oricine poate face Sistem, dar pretenția asta a fost împlinită nu doar de genii (ca Blaga și Noica), ci și de câțiva inși mai puțin dotați. Deși mai presus de enciclopedii și tratate, sisteme când opulente când schițate modest au ieșit din destule minți bulimice ori pale. Elemente de sistem găsim destule (de la trătățelul de metafizică al lui Cantemir la școlerii ardeleni și Heliade Rădulescu până la I. Gherea, Al. Bogza și M. Drăgănescu) et cui prodest de-s reductibili la o bifare gimnazială? Mai ales că alții, virtual capabili – chiar acesta părându-mi cazul lui Creția –, pur și simplu n-au avut ambiția ori vanitatea necesară.

Neinteresat nici măcar de filosofare mare și tare și perfect coerentă, cred că Petru Creția a fost un renascentist baroc și totodată boem, un calofil sau hedonist cultural. Citea și traducea ce voia, ce-i făcea plăcere, cu-aceeași pasiune cu care se ocupa de eleni și latini aplecându-se și asupra angloamericanilor contemporani. Și se înhăma cam la orice-i cerea Noica. Poate și fiindcă, principial, caracterial și etic, era un mare generos. (Nu cumva chiar el i-o fi deschis lui Noica pofta și drumul spre Caietele lui Eminescu, deci a preferat să i-l paseze pe Eminescu, din care Noica va lansa magnetica teză + carte despre Omul deplin al culturii române și își va trage de-un mare apostolat național? Am preferat să mă joc cu întrebarea asta chiar dacă știam că n-a fost așa. În cărticica sugerată mai sus, din 1975, Noica scrie clar că a început singur să caute traducerea lui Eminescu din Kant destul de devreme în anii 60; iar din ’68 încolo a tot publicat din articolele ce vor compune Eminescu sau gânduri despre omul deplin… Deci mai degrabă Noica l-a îmboldit pe Creția să accepte funcția de editor al manuscriselor eminesciene, atunci când se va fi oferit ocazia complinirii muncii lui Perpessicius. Oricum, nu era Creția omul să-i refuze lui Noica așa un cadou și capcană magică. Cât despre truda în favoarea respectivelor Opere complete alepoetului național, îl văd pe Creția inclusiv bucuros să pună/șteargă punctele, virgulele și diacriticele care, pe caz de hiperdioptrii, le ratase Perpessicius, nici Vatamaniuc nefiind preadeparte de aceeași problemă.)

Așadar: a fost Creția un risipitor? Dacă da, precis nu negreșit fiindcă așa i-a impus „datul”, circumstanța/conjunctura sociopolitică (pe vremea aceea absolut orice intelectual de calibru era bine anturat de câte 1-2 PCRiști și/sau securiști care, în calitate de prieteni sau discipoli zeloși, aveau grijă ca respectivul să aibă și condiții de lucru, și cât mai mult de lucru, pentru „a nu-i veni cineștie ce alte idei”). Precis era și fiindcă găsea satisfacții în cunoașterea îndeaprape a aproape orice-i pica în calea curiozităților-apetențe spiritual-cognitive. Risipitor ori generos, nu se împrăștie bine decât cine poate fi peste tot, nu se dăruie autentic decât cine are, deoarece este, mult. Oricât se va fi divizat, nu și-a declamat dar nici împuținat unicitatea, spiritu-i fiind cu siguranță mult mai mult decât s-a dezvăluit prin tipar. Știind/intuind preapuțin ce și cât putea și voia Petru Creția, mai bine să considerăm că pentru ochii publici a fost un neîmplinit, pentru sine și pentru absolut fiind un navigator feac, un hiperboreu fericit.

Poate că frazele astea ar fi meritat scrise la început. Le lipesc aici în loc de concluzii, mozaicând/colajând un pic după cum și Creția, polifon și suspensiv, procedase. Pentru cui nu-i place (fie ea o mulțime), nu pot decât să reamintesc că, precum iubirile care trec prematur ori nu mai vin niciodată, cele mai bune lucruri nu se zic; iar cele mai mari înțelepciuni excelează prin aceea că rămân presupuse, de tânjit, așteptate.

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. Cum implicarea nostra in universal este doar parte a intimplarii al primejdui este peste poate. Cel mult putem sa ne alegem un drum pe care nu stim insa cum il vom parcurge .Si aici intimplarea are forma e de inutilitate .Cit despre eternitatea finitului s-a dovedit de multa vreme ca ea nu este parte a accesibilului .Etica , ce ar exista atunci cind faptele sunt presupuse nu are de a face cu realitatea . Etica este doar amagirea unora ce din motive personale doresc a fi amagiti sau doresc a amagi pe altii ceea ce nu ne impiedica ai compara .A privi interesul sau dezintersul (uneori se pot confunda ) ca partea cea mai de sus a conceptul umanitar nu este benefic . Partea cea de jos ne arata altceva .Datoriile etice contin propriile formule de intelegere ce apasa pe umerii fiecaruia dintre noi in mod diferit creând modele diferite , chiar in rindul textelor de lege , functie de atemporalitatea existentei umane .Libertatea poate fi si ea represiva ea neavind o reprezentare grafica in timp . Etica este si ea total afiliata perioadelor temporale .Institutiile de control cuprind si ele o parte din etica momentului dar multitudinea de astfel de Institutii fac democratia reprezentativa atita timp cit nu au un singur stapin .Dreptatea are multiplele ei forme de reprezentare asociate uneori si eticii neexistind o formula de reprezentare a intregului . Cu fericirea este alta mincare de peste ce isi bazeaza de multe ori adevarul ,existentialist , pe nefericirea altora .Ne amagim cu posibilul bine existent el nefiind altceva decit o mutatie temporara a raului absolut .

  2. „Până una alta, Etica sau Legea Morală nu reprezintă bun comun, etica represivă (proprie juridicului) fiind singura pe care-o pot pricepe și accesa, activa/dezactiva, masele. ”

    Intrucat Etica sau Legea Morala nu este proprietatea nimanui, adica nu este un „bun”, nu doar ca nu este un „bun comun” si nici macar un „bun personal” si apare cu necesitate in constiinta fiecarui om desi uneori poate sa ramana fara expresie faptica. Justitia omeneasca nu face decat sa se foloseasca de etica innascuta din fiecare om si sa exteriorizeze, in contextul social respectiv, niste norme universale (sa nu ucizi, sa nu furi, ….) plus alte norme ce tin de apararea valorilor contingente fiecare epoci (ex. proprietatea) si instituie un sistem punitiv pentru ca atata ne duce deocamdata „simtul etic”. A face diferenta intre bine si rau insemna a avea simt etic. A pune in practica este a trai etic. Cercetari despre cognitia animala arata ca animalele au simtul echitatii cand este vorba despre ce fel de recompensa primesc doua animale din aceeasi specie pentru indeplinirea aceleiasi sarcini. Este interesant de observat ca acele studi s-au facut pe animale in captivitate si e posibil ca in acele conditii sa apara adaptativ o anumita cooperare intre animale.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa este etnolog și scriitor, dr. în filosofie

Carti noi

 

A apărut numărul special Engaging God’s Language sau Însușind limbajul lui Dumnezeu al revistei Diakrisis pe anul 2022, al 5-lea volum de la data fondării revistei academice (2022),  publicație care apare fie în format digital fie editat, la editura Eikon, București.  Citeste mai mult

 

Carti noi

La Editura Trei tocmai a ieșit din tipar, special pentru Bookfest, „Istoria Filosofiei” de A.C. Grayling. O lucrare apărută recent, scrisă de unul dintre cei mai buni specialiști în filosofie de azi. Această istorie se remarcă prin tratarea foarte clară a temelor și ideilor. Ediția românească arată foarte elegant, are peste 700 de pagini, și o puteți obține cu reducere la Bookfest.

 

Carte recomandată

 

Excelentă carte de luat în vacanță! Distractivă, delicioasă, brutală.  Tot ce a rămas ascuns, nespus și neexplicat în filmul lui Tarantino: detalii toride, crime nerezolvate, secrete din culisele industriei, anecdote sordide despre staruri care întruchipează pentru fani perfecțiunea sau momente sublime de pe platourile de filmare ale unor filme de mult uitate. Mai bună decat s-ar fi asteptat fanii regizorului sau criticii literari.

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro