Ultimii ani ne-au arătat că documentarul are poate mai mult ca oricând puterea de a aduce în prim-plan subiecte actuale, cutremurătoare, de multe ori politice. În 2023, la Gala Premiilor Oscar, filmul Navalny / Navalnîi al regizorului Daniel Roher primea statueta pentru cel mai bun documentar. Filmul spune povestea otrăvirii cu Noviciok, a recuperării medicale și a reîntoarcerii în Rusia a celui mai important lider al opoziției ruse, Aleksei Navalnîi, în a doua jumătate a anului 2020. Atunci, în martie 2023, pe scena galei, momentul era învăluit într-o rază de speranță, aceea că Aleksei Navalnîi va reuși să iasă viu din închisoare la un moment dat. Un an mai târziu, la Gala Oscar desfășurată acum câteva săptămâni, personalitatea lui Navalnîi avea să fie comemorată, iar documentarul despre el avea să rămână, aşa cum a scris presa din întreaga lume, ca testamentul său. La această gală premiul pentru cel mai bun documentar revenea filmului 20 days in Mariupol/20 de zile în Mariupol regizat de Mstislav Cernov, care, însoțit de fotograful Evgeni Maloletka și producătorul Vasilisa Stepanenko, sosise în Mariupol cu o oră înainte ca Rusia să înceapă bombardarea orașului-port, în 2022. Astfel, ei au fost ultimii jurnaliști rămași în orașul ucrainean, unde au reușit să înregistreze timp de trei săptămâni ororile războiului.
Fără a face comparații, dar alăturându-l unui tip de documentar „activist”, Cazul inginerului Ursu, realizat de Liviu Tofan și Șerban Georgescu, redă atât povestea inginerului constructor Gheorghe Ursu, ajuns disident și ucis de sistem în noiembrie 1985, cât şi pe cea a fiului său, Andrei Ursu, care începând din primăvara anului 1990 luptă pentru a-i vedea condamnați pe cei vinovați de moartea tatălui său. Este cel de-al doilea și cel mai amplu documentar despre acest caz, după cel realizat în 1995 pentru TVR de Cornel Mihalache, Babu – Cazul Gheorghe Ursu[1]. Cei doi realizatori, Liviu Tofan, jurnalist, fost redactor al secției de știri a Radio Europa Liberă și autorul mai multor volume despre diverse momente din istoria comunismului românesc, dar și realizator al documentarului Brașov 1987. Doi ani prea devreme (2017),şi regizorul de filme documentare Șerban Georgescu, urmăresc traiectoria lui Andrei Ursu, trecând prin cele mai importante etape ale demersului judiciar, derulat în cei 33 de ani de postcomunism românesc.
Folosind imagini de arhivă, majoritatea provenind chiar din arhiva Fundației Gheorghe Ursu, adunată și sistematizată de fiul său, sau din diverse interviuri acordate de-a lungul anilor de unii dintre cei implicați în caz, de o parte sau de alta, filmul revelează îndârjita luptă pentru dreptate și pentru condamnarea celor vinovați de moartea disidentului. Folosind principiile unui documentar de televiziune, pe alocuri puțin prea static, filmul urmărește viețile celor doi ingineri Ursu, tatăl și fiul, prin firul narativ al acestuia din urmă, lăsându-ne în final cu impresia nu doar a unei povești, ci și cu imaginea realități în care s-a derulat jumătate din viața fiului. Filmul reflectă inclusiv transformările fizice ale lui Andrei Ursu în cele peste trei decenii de luptă pentru dreptate, iar în acest sens cele mai puternice sunt imaginile de arhivă din momentele în care s-a aflat în greva foamei în semn de protest faţă de blocarea dosarului şi a demersului judiciar. Alături de el, în acest never ending story, apar ca personaje importante, tot în ipostaza de atunci și ipostaza de acum, în special avocata principală a cazului, Eugenia Crângariu, şi primul procuror ce a instrumentat dosarul, Dan Voinea.
Proiectat inițial în avanpremieră înainte de verdictul final în cazul Apelului de la Înalta Curte de Casație și Justiție[2], filmul are meritul de a prezenta atât personalitatea inginerului Gheorghe Ursu și destinul său de disident, deseori descris în presă și în lucrările istoricilor într-o manieră incompletă sau incorectă, cât și lupta pentru dreptate din justiția românească pe care fiul său o duce în continuare[3]. Deși filmat preponderent în interior – mărturia lui Andrei Ursu este înregistrată în apartamentul în care locuiește în desele sale reveniri în București –, lăsând astfel la o parte potențialele lieux de mémoires / locuri ale memoriei[4] cu o directă legătură cu cazul, de la blocul Patria până la blocul în care inginerul și familia sa au locuit, documentarul îl urmăreşte pe Andrei Ursu străbătând orașul pe bicicletă, inclusiv până la crematoriul unde sunt depuse urnele funerare ale tatălui și ale altor membri ai familiei. Practic, de la început și până la final, filmul surprinde jumătate din viața lui Andrei Ursu și oferă astfel prilejul descoperirii și clarificării unor detalii despre disidența lui Gheorghe Ursu și despre demersul în justiție desfășurat de-a lungul a mai bine de trei decenii.
Documentarul “Cazul inginerului Ursu” este nominalizat la Premiile Gopo 2024 pentru cel mai bun montaj. Filmul poate fi văzut în cinematografe începând din 29 martie.
Cazul inginerului Ursu (2023), regia Liviu Tofan, Șerban Georgescu (100 minute, producător Kolectiv Film, Victoria Film, Fundația Gheorghe Ursu, Asociația Follow Art)
Sinopsis: Preț de 100 de minute obiectivul camerei de filmat surprinde strânsa legătură dintre un tată și fiul său, o legătură care, asemenea unui stâlp de rezistență bine proiectat de un inginer constructor, a sfidat toate cutremurele ultimelor decenii.
În cursul lunii aprilie, organizatorii anunță că vor avea loc în țară o serie de proiecții speciale, urmate de un dialog între public și Andrei Ursu. Prima dintre ele va avea loc duminică, 31 martie, de la ora 18.00, la Cinema Arta din Cluj-Napoca. Mai multe detalii despre următoarele proiecţii vor fi anunțate în curând.
Note:
[1] https://www.filmedocumentare.com/babu-cazul-gheorghe-ursu/
[2] A se vedea articolul „Nu e niciodată prea târziu pentru dreptate”: https://www.contributors.ro/nu-e-niciodata-prea-tarziu-pentru-dreptate-cazul-gheorghe-ursu/
[3] Despre actualul demers în justiție se poate citi în articolul anterior: https://www.contributors.ro/procesul-nu-s-a-terminat-inca-un-pas-spre-dreptate-in-cazul-gheorghe-ursu/
[4] ONG-ul pentru prevenirea cutremurelor Re:Rise a realizat o hartă a lui Gheorghe Ursu: https://sites.google.com/rerise.org/memorialul/harta-lui-ursu?authuser=0
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Felicitari autoarei pt acest detalii. Consider ca si acest film dedicat memoriei ing.Gh.Ursu ar fi meritat un premiu intenational de apreciere. Dar din pacate Romania nu stie sa isi promoveze valorile. Si mai apoi Romania nu este acum Ucraina. Toate celelalte tari sub aspect cultural au intrat in penumbra.
Nu este vorba de un premiu sau de Ucraina. Este vorba de o tara in care se voteaza PSDNL, AUR SOS sau „managerul” Carstoiu sau derbedeul primar auto-zis „piedone”: (cata nemernicie sa-ti atasezi caracterului mizerabil numele unui personaj lutator pentru dreptate si cinste). De ce ar crede cineva ca Ursu nu este decat un „incident” minor al istoriei acestor meleaguri?
Va multumesc. Cred ca cel mai important in acest moment este sa promovam documentarul in tara si in functie de proiectiile programate sa trimitem cat mai multa lume sa il vada. Promovarea in afara tarii e o alta discutie deja si nu cred ca e cazul acum. In primul rand e important ca acest documentar sa fie vazut de cat mai multe persoane care sa afle si sa inteleaga povestea. Si, evident, daca vor mai departe, unii pot citi studiile scrise de mine, multiplele interviuri date in ultimii ani de Andrei Ursu.
? Care a fost problema cu comentariul??
E bine ca se incearca pierderea in uitare, dar …e tare greu. A trecut atata timp si grijile noastre s-au schimbat. Iar cei care vorbesc astazi de patriotism sunt doar niste sovini.
@Agora. De ce nu ne putem opri sa dam in Romania si Ucraina? Cu totii avem bune si rele. Cu ce crezi ca ajuta comentariile astea autovictimizante? De ce trebuie sa generalizam si bagam in aceeasi oala lucruri? Doar ca sa obtinem niste explicatii care ne convin? Doreai sa fii in locul ucrainienilor doar ca sa putem sa le „luam fata”? Doamne ca trista trebuie sa fie lumea in care traiesti. Trista si fara de scapare.
Ceva scuze la atacul la persoana si nu la parerea exprimata exista dle Ovidiu BTB?!!! Asta este Romania educata si impolitetea pas cu pas!!!
M am referit la faptul ca Ucraina desi in razboi merge la Eurovision, castiga multe premii cinematografice, literare, ziaristice. Nu am dat o interpretare politica ca dv. Poate si Romania merita in timp sa se bucure de a avea aceleasi recunoasteri culturale. Nu credeti ca si eroii din Romania, jertfele lor meritau mai mult.?!! Cu regret, trista si limitata este logica dv. Ca detaliu, strabunicii mei materni erau originari si au trait in Ucraina.
Propun că un ex. Să îl trimitem Curții Supreme de Justiție,care va judeca i cale extraordinară de atac. Sa (te)trăiască momentele și viața anilor 80′,pentru a nu repeta greșeala că Securitatea era că o asociație/fundație teologică,socratică,care nu făcea rău. Erau chiar pașnicii. Când erai chemat acolo,se bea cafea,se mâncau biscuiți,Ba daca făceai frumos,beaI și o cupa de vin spumant . D’asra,toate chipurile de securiști au fost pictate pe pereții bisericilor și mănăstirilor, căci zugravii nu su mai găsit fete mai curate,mai senine,candide și dar’de prihană.
Curtea de Apel Bucuresti a amanat pronuntarea pentru 5 aprilie, dar mai important decat ca judecatorii sa vada filmul este sa citeasca materialul depus si sa inteleaga problemele sau greselile motivarilor instantelor precedente. Ar fi bine ca documentarul sa fie vazut de cat mai multe persoane, indiferent de calitatea lor.