În vremea pandemiei, Ana Blandiana și-a făcut ordine printre hârtii și a dat peste caietele unui jurnal pe care-l credea pierdut. În 1988, consemnase zi de zi un timp al interdicției de a mai publica. Din pricina motanului Arpagic – o întruparea camuflată amuzant și curajos a Cârmaciului Nicolae Ceaușescu – din ciclul poemelor ei pentru copii, nu mai avea voie să practice meseria de scriitoare care o consacrase. Așa începe această mare carte despre cei mai întunecați ani ai regimului comunist, ani de disperare, teamă și duplicitate. Nu știu să se mai fi scris la noi ceva asemănător ca forță a reconstituirii și evocare lipsită de farduri stilistice a acelei epoci.
Jurnalul publicat recent are prospețimea și autenticitatea unui document istoric. A fost scris, cum se zice, la cald, în plină desfășurare a evenimentelor, în incandescența vieții ascunse, în griul sinistru al unei epoci în agonie și în atomizarea unei lumi intelectuale împestrițate de compromisuri și de corupția spiritului. În plus, a fost scris, ca orice jurnal cinstit, fără gândul sau speranța că va vedea vreodată lumina tiparului. Asta îl face cu atât mai impresionant în toate felurile: ca mărturie, ca studiu de caz, ca literatură de cea mai bună calitate.
„Acțiunea” se petrece când la oraș (București), când la sat (Comana), ceea ce dă acestei cărți și o adâncă dimensiune sociologică. Vedem cum se trăia în capitală în cercurile concentrice ale scriitorimii : conducătorii culturii, autorii înregimentați politic, pescuitorii în ape tulburi, turnătorii, însingurații, foștii, actualii, interzișii, tăcuții, descurcăreții. Cititorii care au trăit acele vremuri vor regăsi în carte nume binecunoscute și vor dobândi perspectiva mai limpede a ceea ce au devenit acele nume ulterior… Mircea Dinescu e doar unul dintre ele. Și vedem cum se trăia la țară, în țesătura umană creată de cultura cooperativei agricole de producție: țăranii resemnați, țăranii atemporali, țăranii desțărăniți și dezumanizați, satul năclăit ideologic și abrutizat de duplicitățile sărăciei, fricii și inculturii.
Jurnalul se citește cu sufletul la gură nu doar din dorința de a mai descoperi vreun detaliu de culise din viețile unor scriitori acum uitați sau, dimpotrivă, deveniți celebri, ci pentru că cele cinci sute de pagini sunt irezistibile ca panoramă a vieții. Am încercat să citesc Mai-mult-ca-trecutul cu ochii unui tânăr născut după 1990, care va trece repede peste nume care nu-i spun mai nimic și peste dezbateri de idei și chinuri de conștiință pe care nu le-ar înțelege decât ca valuri distopice ale unui bun roman memorialistic. În schimb, nici o vârstă nu va rămâne indiferentă la marea poveste de dragoste pe care o spune acest jurnal cu multiple straturi hermeneutice.
Culoarea politică întunecată, tușele dramaticei absențe a solidarității intelectuale în fața rumegării comuniste a traiului și scrisului, culorile sângerii ale lipsurilor, frigului și absurdului de fiecare zi ies la iveală cu atât mai bine cu cât canavaua pe care sunt descrise rămâne neclintită în tărâmul dragostei. Cu cât căldura, frumusețea, omenescul și eroismul iubirii sunt mai ascunse de văzul lumii, cu atât grotescul epocii se arată mai dezgustător și mai șubred. Trei sunt marile iubiri ale acestei cărți aparte: iubirea cuplului Blandiana-Rusan, iubirea țării România, o tandrețe de un impresionant firesc, lipsită de orice demagogie patriotardă, și iubirea de literatură ca mod de a trăi.
Așa încât, tinerii de ieri și de azi, cititorii de mâine vor descoperi în acest jurnal un mare roman al supraviețuirii prin dragoste – ca un mesaj de încurajare aruncat în oceanul tuturor furtunilor vieții, de pe o insulă pustiită de interdicția gândirii libere.
Înzestrată cu o naturală fibră metafizică, Ana Blandiana este, după mintea și gustul meu, cea mai pătrunzătoare și coerentă voce a memorialisticii contemporane și mă cucerește de fiecare dată prin îngemănarea atât de rară în literatura noastră a lucidității dureroase față de realitate și o privire asupra lumii și asupra oamenilor care rămâne totdeauna caldă, încărcată de speranță.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Dorin Tudoran zice ca activitatea de disidenta a dnei Blandiana e un pic exagerata, ceea ce nu inseamna ca volumul de memorii nu poate fi foarte bun:
https://antoneseiliviu.wordpress.com/2021/03/15/dorin-tudoran-kilometrul-zero/
PS Nu stiu de ce nu ati scris „cu ochii unei tinere”? Avem si feminin pt cuvintul respectiv …
Absolut! Sunt la jumatate si citesc cu emotie, descrierile exacte ale vietii psihotice din Bucuresti si din Romania in general, asa cum am trait in anii groazei 1988-1989. O carte minunata scrisa cu candoare, realism si umanism. O constiinta omniprezenta, Ana Blandiana. O carte istorica.
Minunat comentariul realizat, stimata doamna Niculescu.
Si asta ma conduce la constatarile triste care raman valabile si functionale. Pana cand oare?.
Continutul lui ridica inca intrebari importante si in continuare interesante, pentru o dezbateri de idei. Cum ar fi :
“Cat si cum, poate rezista omul intr-un regim acut restrictionar, al opiniilor personale?”.
Interepretarea mea fata de anume aspecte ale vietii noastre prezente a romanilor, este in continuare aspra, cand ma gandesc la „marea majoritate”” a oamenilor nostri din…Romania. Cei care-si pun amprenta pe „realizarile” ei de fapt..
Nu stiu cum gandesc cei din diaspora.
Convingerea mea ramane stabila, valabila si in concordanta deplina cu afirmatia Anei Blandiana, precum ca, „suntem un popor de vegetale”. Afirmatia redutabilei noastre poete si cetatean onest al Romaniei, desigur ca face referire la „o majoritate confortabila”, cantonata intim in respectivul si intregul nostru popor, acea majoritate care simpatizeaza si sustine acelasi lucru simplu : orice pentru supravietuirea biologica. Orice. Chiar si interventia in forta a minerilor…sau a jandarmilor la manifestatii pasnice, chiar si folosirea unei justitii…injuste, mai ales atunci cand se utilizeaza legi care nu sunt insa respectate; fiind interpretate subiectiv, „dupa fizionomia oamenilor, sau talentul impostorilor”. Orice. Pe cei multi nimic nu-i deranjeaza, sau prea putin ii deranjeaza dupa cele necesare biologicului. Nici „credinta” nu mai e cea fost odata.Cat despre inteligenta, ea este proprie si materiei si plantelor si legumelor.
Vezi „Inteligenta materiei”, a profesorului Dulcan, pe care Ana Blandiana, o remarca subtil in poezia ei. Si legumele gandesc, nu-i asa?.
Celalalt segment al societatii noastre, acela dotat cu o inteligenta superioara, nu poate obtine succesul deplin privind instaurarea unei vieti conduse dupa Invataturile…crestine si mie imi este greu sa inteleg acest lucru; drept care imi vine in mintea intrebarea lui Cezar in momentul asasinarii sale, parafrazata desigur, in forma : „Cum?. Si voi…?”.
Ei bine, da “ si…Ei “. Chiar si aceea care au rezistat prin…cultura; afisata. Vezi parerea dlui. Manolescu, o parere pe care s-a construit chiar acea societate a intelectualilor cu mai multe fețe, pe care le invoca poeta noastra in memoriile ei, nu-i asa?.
In aceasta zona a „iluziei crestine”, daca o raportam la suma totala a cetatenilor romani, se intalnesc destui concetateni, care exprima asadar unele ambitioase idei nepotrivite, cum ar fi acelea acut nationaliste, sau acelea ale „luptei pentru pace, cu orice pret”; ca si cand nationalismul nu este o trasatura comuna oricarui popor si cetatean, normal. Mai ales…astazi, cand lucrurile se deterioreaza din nou.
Dintr-o pura curiozitate, l-am sunat pe un „prieten” de-al meu, foarte nationalist de felul sau, un stoic dac adevarat, si el sarit peste 70 de ani, intrebandu-l ce parere are despre aceasta carte lansata de catre Ana Blandiana ?. Raspunsul lui nu a fost cel la care ma asteptam, desi amicul pare absolu normal, intarindu-mi convingerea ca afirmatia facuta in urma cu ceva ani de catre Tutea, precum ca poporul roman, este „o populatie”, ramane valabila si astazi. Ba chiar ca ar putea fi completata si imbunatatita, in forma:
„Suntem o populatie de vegetale”.
Lupta cu…inteligenta vegetalelor, continua si nu se va opri prea curand.
Poate ca (din nou) avem nevoie de ajutorul Lui Dumnezeu…Potrivnicul Lui, se dovedeste inca puternic, cat timp este interesat de partea materiala a lucrurilor celor folositoare omului.
Respect! Si, SI
Romane distopice fabricate, precum 1984, Ferma Animalelor, Fahrenheit 451, etc sunt palide și artificiale în comparație cu „Mai mult ca trecutul”. Viața bate filmul, din nou. Alte lucruri care m-au frapat: (1) Cumva niște forțe încercau să ne convingă că românii au fost lași, că la noi nu a existat rezistență. Zeci de evenimente consemnate în jurnal demonstrează contrariul. (2) Ca martor al vremurilor – aveam 21 de ani in 1989 – nu realizam atunci că regimul comunist își trăiește ultimele clipe. Acest lucru se înțelege însă foarte bine când citesti jurnalul. De asemenea, înțelegi că acest regim, o fiară rănită și înfometată, devenise mai periculoasă și mai imprevizibilă.
Mi-e draga Ana Blandiana si ii respect enorm curajul, disidenta, implicarea civica. Am rasfoit putin volumul in librarie. As vrea sa-l citesc dar … m-a descurajat putin pretul de … 75 de lei !
”cei mai întunecați ani ai regimului comunist”
Articolul d-nei T Niculescu surprinde intr-o succinta prezentare, esenta informatiilor cuprinse in cartea tip cronica a timpurilor respective. Nu ca o corectare , ci ca o completare, in calitate de ” leat” al d-nei Ana Blandiana, si cu adresa directa catre ” tinerii” nascuti dupa 1950, care cunosc „obsedantul deceniu” doar din relatarile unor contemporani ai evenimentelor, vreau sa spun ca afirmatia citata la inceputul comentariului meu ar fi trebuit sa fie usor nuantata, intrucat cei mai intunecati, cei mai cumpliti ani din viata romanilor au fost cei cuprinsi intre 6 martie 1945 si aprilie 1962. Aceasta perioada dominata de crime, torturi fizice si psihice, de deportari, de interdictii este aproape necunoscuta „tinerilor” mentionati anterior, oameni marcati – in cea mai mare parte pe viata – de ura indusa de comunisti, prin intermediul aparatului propagandist stalinist din RPR, impotriva valorilor morale traditionale romanesti: libertate, proprietate, individualitate, credinta crestina. O mare parte din acesti „tineri” tin Romania in loc de 34 de ani, si isi transmit urmasilor pe linie directa sau prin contaminare, aspiratiile si atitudinile. Perioada ’62-’90 a fost o perioada a stagnarii intr-o lume captiva cenusie, fara speranta, controlata, terorizata prin frica, restrictii, contra selectie a valorilor si umilinte zilnice.
In unele interviuri d-na Ana Blandiana mentioneaza discret evenimentele cumplite ale copilariei si adolescentei sale. Asemenea Domniei sale, inca mai traiesc in Romania, oameni, depozitari ai amintirilor acelor groaznice timpuri. Din pacate sunt la varste inaintate si raman tot mai putini cu fiecare zi ce trece. Redactarea amintirilorlor ar putea ajuta generatiile prezente si viitoare se priveasca critic trecutul si sa evite capcana miturilor istorice si a falsilor sfinti. Rusii au un reper: Soljenitan, noi o avem pe doamna Ana, dar grozaviile anilor de inceput ai comunismului romanesc nu pot fi cuprinse de efortul unui singur om.