Makiaveli (sic!) pune în scenă Caragiale

Cine a avut proasta inspirație, fiindu-i dor de Caragiale, să aleagă o montare nouă cu ”O noapte furtunoasă” se numără printre cele mai recente victime ale lui Andrei Huțuleac, actor, dar aici, la Teatrul de Comedie, regizor, un fel, și dumnealui, de Makiaveli. Văzusem, desigur, cu ani în urmă,  și ”Noaptea…” la Bulandra – regia Teodora Câmpineanu, (cu un minunat Spiridon) – despre care Ileana Lucaciu spunea că a condus cu pricepere interpretarea și a ferit-o de orice accent vulgar (vezi aici).

Ni s-au propus aici, la Teatrul de Comedie, două spectacole. Unul cu piesa lui Caragiale în care, în opinia noastră, care nu ne ocupăm cu critica de teatru, actorii au excelat în dăruire și unde sînt momente teatrale bune (dar unde scenografia ca fapt de plastică a scenei a lipsit)  și un al doilea ”spectacol” – un potop de ”cîntece” cu cuvinte din cele scrise în w.c.-urile publice sau, mai nou, pe facebook, care te și întîmpină în loc de bun venit, de la început și pînă la sfîrșit. Uneori însă și în tălmăcirea makiavalescă a piesei propriu-zise se inserează puternic găselnița asta de tip abruti și ea demonetizată de alții mai autentici (Gheboasa, Babasha?). Astfel, asistăm la scene sugerate de amor fizic truculent între Veta și Chiriac (cînd piesa sugerează doar, nimic explicit, ce să mai…) Spiridon umplut de sînge în mod ostentativ, Veta la fel, cu mult tragism, într-un gest preluat de la acționismul vienez, se însîngerează și ea, de asemenea Rică Venturiano; se insistă iar și iar asupra sîngelui) și, la sfîrșit, o voită culme a viziunii la care am asistat, Jupîn Dumitrache este omorît de Chiriac. ( I se taie gîtul).

Domnul Makiaveli oferă publicului, în acest al doilea show paralel dar și cu momente de intersectare cu primul (punctat, chipurile, de ”folclor ficțional” realizat prin eforturile tandemului regizor-compozitor de a pune muzică unor ocări, de tip manea gangsterească), o filozofie adîncă, prin gura lui Chiriac, care cîntă în transă, ca pe o mantră, cităm aproximativ:  ”Viața îți dă cu bîta în k%2ie , viața îți dă cu bîta în k%2ie, viața îți dă cu bîta în k%2ie” – la un moment i se și răspunde din public, ca un ecou, auzindu-se o suavă voce feminină în extaz: ”k%2ieee…”.

Reperele lumii schițate de Caragiale se pulverizează în context. Mitocanul și pastramagiul Țircădău se conturează ca un personaj frecventabil prin comparație iar sensul și șarja unui  ”Box populi, box Dei” nici nu se mai aud, nici nu se mai văd… Înțelegem că s-a dorit zugrăvirea ”mahalalei”, dar mahalaua din vremea lui Caragiale nu era Groapa lui Oatu, desemna pur și simplu un cartier în care, de regulă, locuia burghezia vremii.

Reîntorcîndu-ne la problema celor două spectacole…Cîștigă ori unul ori altul. Posibilitatea de a alege între cele două discursuri – unul al lui  Caragiale, creat în lumea de dinaintea barbariei Primului Război Mondial, care a spulberat spiritul și valorile acestei lumi – celălalt, al viziunii makiavelice despre ”umor” (în genul bancurilor cu soacra care primește o lopată în cap) – nu apare. Există de departe o percepție cîștigătoare, care se impune nu prin fapte de artă ci prin cele mai ieftine trucuri: vulgaritate, gălăgie și violență.

Prin aceste momente de înjosire colectivă (aceleași cuvinte le folosea și Securitatea cînd bătea la beci, pentru că victima trebuia înjosită nu doar distrusă fizic și nu, nu-i aparțin lui Caragiale; dar cum să știe asta vocea ce făcea, cum am arătat mai sus, ecou?) sîntem atrași în hruba în care viețuiește simțul artistic makiavelic, care nu are, se pare, acces la acel sacru estetic care e Steaua Polară a oricărui artist. Caragiale nu se numără printre icoanele lui, ca să vrea să îi țină lumina vie pentru generațiile zilei de azi.

”Ridendo castigat mores” ? La un moment și tizul lui Makiaveli, cel care, deocamdată, nu ridică pretenții de a fi om de teatru, s-ar putea să vrea să se improvizeze brusc, ca și în cazul de față, în regizor. Poate nu Caragiale și nu i se va pune la îndemînă, spre maculare, o scenă. Se vor da bîte reale peste tot, iar un anumit public va rîde, poate, gros.