Mali, ţara-fluture: un Vietnam al Africii?

Cred că până când au început bombardamentele armatei franceze asupra unor ţinte ale grupărilor islamiste care ocupaseră nordul ţării sahariene, puţină lume în România auzise de Mali, şi chiar mai puţini ar fi putut să îl localizeze din prima încercare pe harta Africii. Nici majoritatea celorlalţi europeni nu cred că se descurcau mai bine. Campania militară franceză, bazată pe o rezoluţie a CS al ONU şi solicitată de guvernul malian, a adus în prim planul mass media mondială soarta acestui stat deşertic, cu un teritoriu foarte mare (cel puţin dacă ne referim la dimensiunile ţărilor europene – are 1.240.192 km2) şi graniţe trasate parcă cu o riglă, în partea de nord.

Parcă strivit între teritoriile a trei state – Algeria, Mauritania, Niger – nordul acestei ţări numite Mali arată în mod clar diferit de restul ţării. Format din deşert saharian, cu graniţe drepte, impecabile – moştenire stranie a colonialismlui şi a principiului de drept internaţional Uti possidetis juris, menit să evite războaiele cu miză teritorială între noile state decolonizate – acest pământ arid, neprielnic vieţii, este populat de grupuri etnice diferite de cele ale sudului. Ca şi în cazul Sudanului, al Libiei, în timp ce Mali de Sud aparţine grupului negroid, nordul aparţine tuaregilor, trib nomadic cu piele mai deschisă la culoare, de origine berberă. Tuaregii, păstori de felul lor dar şi mercenari, sunt urmaşii berberilor veniţi împreună cu arabii care, la îndemnul profetului Mohamed, au cucerit şi nordul Africii trecându-l la religia islamică. Sunt locuitorii prin excelenţă nativi ai deşertului Sahara, fiind risipiţi în mai multe state, fără a avea unul doar al lor. O situaţie asemănătoare cu a kurzilor, am putea spune. Visul cel mare al triburilor tuarege („Imuhagh”, în limba lor) este acela de a avea propriul stat, numit de ei Azavad. Iar un eveniment recent le-a dat un imbold major: căderea regimului Kaddafi în Libia în octombrie 2011 şi moartea dictatorului au determinat mulţi tuaregi care îl slujiseră pe acesta ca mercenari vrednici să revină acasă, în Mali, aducând cu ei arme, muniţii şi o stare de spirit revoluţionară. Deja în Libia începuse o epurare etnică contra lor, efectuată de miliţiile care au preluat puterea în stat. Paradoxal, deşi tuaregii aceştia îi slujiseră pe cel auto-numit „Regele Africii” să combată efectele Primăverii arabe, ei au recepţionat direct efectul acestui fenomen social amplu şi au revenit în Mali atinşi de acesta. Au convertit însă dorinţa de libertate şi democraţie a arabilor din Libia, Tunisia şi Egipt în dorinţa de a avea un stat şi pentru unii de a trăi conform Sharia. Nu este un lucru de mirare: până la urmă şi o bună parte din libieni şi egipteni au luptat contra regimurilor laice dictatoriale de la ei doar spre  a face să triumfe Sharia, nu democraţia de tip occidental! La fel se întâmplă şi în războiul civil din Siria.

Merită să aruncăm o privire asupra hărţii Africii. Mali are aspectul unui fluture: partea de sus, aripa mare, e zona deşertică unde tuaregii constituie pe alocuri majoritatea. Sudul, cu capitala Bamako, aparţine malienilor negri care nu au chiar toţi ca religie Islamul. Sau oricum practică un Islam mult mai puţin riguros, cu numeroase tradiţii locale „păgâne”. Capitala, Bamako, a avut mereu probleme serioase în a controla nordul ţării, nebeneficiind de loialitatea tuaregilor.

Începând de la mijlocul anul 2012, succesul militar al gherilelor tuarege părea chiar să le permită secesiunea, până ce Franţa, susţinută de unele state africane au decis că e timpul să intervină. Poate că o secesiune teritorială nu ar fi panicat atât de mult Parisul, în fond şi Sudanul de Sud a obţinut independenţa, Eritreea s-a separat de două decenii de Etiopia iar Somalia cunoaşte două mini-state nerecunoscute internaţional dar viabile. Acestea nu erau foste colonii franceze dar nu asta era important. Problema gravă pentru Paris era natura acestei forţe de gherilă şi impactul asupra regiunii. Tuaregii ajunseseră să fie conduşi de forţe islamiste precum Ansar al Din şi Al Qaeda din Magrebul Islamic, aşa că orice cucerire a unui sat sau oraş era urmată de impunerea în forţă a respectării Sharia, cu pedepsele de rigoare pentru cei care nu erau de acord: bătaie, tortură, viol sau ucidere La fel ca şi talibanii din Afganistan, tuaregii islamişti tăiau mâinile hoţilor, băteau femeile fără voal pe faţă şi au distrus cu pickamerele mormintele unor sfinţi veneraţi de comunităţile locale în Goa şi Timbuktu. Ne amintim desigur de distugerea statuilor lui Buddha de la Bamian, operată de talibanii afgani în anul 2001. Chiar şi în Timbuktu, vechi centru de cultură islamică unde familiile de vază cunosc în detaliu aspectele cele mai puţin vizibile ale Coranului, tuaregii rebeli au impus în forţă propria lor versiune de islam radicală, interzicând brutal tradiţiile locale, ceea ce i-a făcut să devină odioşi dar şi temuţi.

Dar de ce Franţa? Parisul are interese economice, investiţii şi cetăţeni în state vecine precum Coasta de Fildeş, Niger şi Senegal ori Algeria. Nu putea asista neputincios, pasiv la transformarea unei foste colonii în care are mii de concetăţeni (de regulă malieni care au şi cetăţenia franceză) în califat islamic, cu perspectivă exportului de regim islamic către ţările vecine. Mali e un stat slab atât economic (unul din cele mai sărace chiar la scară africană) cât şi slab în planul coeziunii societale. La cât de mare şi de diversificat este, la cât de amestecats etno-religios sunt populaţiile de acolo: conform CIA Factbook – Mande 50% (Bambara, Malinke, Soninke), Peul 17%, Voltaic 12%, Songhai 6%, Tuareg şi Moor 10%, alţii 5%.

Se constată aşadar că faţă de Afganistan, unde grupul etnic Paştun, din care se recrutează imensa masă a talibanilor, este dominant (42%, urmaţi de Tadjici 27%, Hazara 9%, Uzbeci 9%, Aimaki 4%, Turkmeni 3%, Baluchi 2%, alţii 4%) şi ocupă centrul şi mai ales sudul ţării, tuaregii şi maurii formează doar a zecea parte a celor 15 milioane 500.000 locuitori dar distribuiţi mai ales în Nordul deşertic. În schimb religia islamică sunnită aparţine unui procent de 90% din malieni, în timp ce 10% sunt animişti sau creştini. În Afganistan sunt 99% musulmani dar din aceştia 19% sunt şiiţi iar populaţia depăşeşte 30 de milioane. Şi Mali şi Afganistan au populaţia tânără numeroasă, explozie demografică: segmentul 1-14 ani reprezintă peste 40%  pe ansamblul celor două state.

Afganistanul  a fost în istoria sa atacat de mari puteri din alte spaţii ca Marea Britanie sau din vecinătăţi precum URSS, a suferit războaie, lovituri de stat, tragedii umanitare. Mali a fost colonizat de Franţa, după ce populaţiile negre fuseseră cucerite anterior de arabi, de imperiile Songhai şi Maasina, iar după decolonizare a cunoscut perioade de calm urmate de lovituri de stat şi revolte ale armatei, precum cea care anul trecut l-a silit să se demisioneze în luna aprilie pe preşedintele fugar Amadou Toumani Touré. Acesta a fost şi el în tinereţe un adept al loviturilor de stat, dar în 2002 şi 2007 câştigase alegerile din Mali, fiind aşadar şef al statului legitim. Iar pitorescul căpitan Amadou Sanogo, şeful revoltaţilor, şi-a dat seama că nu poate ţine singur frâiele ţării, căutând să formeze un guvern de unitate naţională. Oricum, fragila tradiţie democratică maliană s-a întrerupt astfel brutal şi va fi extrem de greu de reînnodat.

În cazul acţiunii militare din Mali, Franţa nu a beneficiat de ajutior militar din partea SUA sau a altor ţări din UE şi NATO, doar de ajutor logistic dat de americani şi de perspectiva unei misiuni UE de instruire a armatei maliene. State africane precum Nigeria, Burkina Faso, Togo, Chad dar şi organizaţia ECOWAS (Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest) vor trimite probabil în jur de trei mii de soldaţi în curând, în ajutorul forţelor maliene şi franceze. Chadul singur ar puta oferi 2000 de soldaţi bine antrenaţi în condiţii de deşert. Aparent, Mali nu va urma traiectoria Afganistanului, adică odată învinşi şi alungaţi islamiştii nu vor avea cum şi unde să se ascundă o vreme, să se regrupeze şi să înceapă să recâştige terenul pierdut. Oare? A uitat cineva că şi în Afganistan între octombrie-decembrie 2001 părea că s-a terminat definitiv cu talibanii? Goniţi, ucişi, închişi prin hangare şi torturaţi de forţele Alianţei Nordului şi zdrobişi literalmente de cele americane, ajunseseră de toată mila. Pentru ca acum, după 12 ani să vedem că au ajuns să controleze iar părţi din stat, să saboteze efortul NATO de state-building, să producă mari pagube forţelor occidentale. Este adevărat că Afganistanul are munţi înalţi, grote adânci şi populaţii cu sentimente adesea anti-occidentale. Mali are doar deşert în nord, savană şi ceva junglă în sud, însă are un teritoriu imens iar islamiştii se pot ascunde lejer în cadrul comunităţilor locale până ce scade vigilenţa francezilor şi a celorlalţi aliaţi africani. Singura soluţie sigură, adică mutarea forţată a comunităţilor tuarege de pe aceste pământuri nu este fezabilă din motive evidente. Rămâne ca fapt obiectiv acela că de fapt rebelii din Nord (încă o asemănare cu Afganistanul anilor 2000-2001 doar că acolo gherilele nordiste luptau contra islamiştilor care controlau 90% din ţară) vor cu toţii un stat independent Azad. Separatiştii au creat Mişcarea Naţională pentru Eliberarea Azavadului (MNLA) iar aceasta s-a deovedit extrem de eficientă în a învinge deja slăbita şi divizata armată maliană. A nu se uita că în lovitura de stat din primăvara lui 2012, mai ales ofiţerii cu grade mici şi subofiţerii susţinuseră rebeliunea. Rebelii tuaregi au cucerit facil teritoriile întinse ale Nordului profitând de faptul că mic armată maliană era ocupată cu lovitura de stat. Probabil că fără decizia franceză ar fi ajuns rapid să asedieze şi capitala, pentru că ECOWAS şi în general statele africane nu păreau gata să intervină în ianuarie 2013.

Adepţii Azavadului liber arată cu degetul la Sudanul de Sud, la Eritreea, ba chiar şi la Kosovo, şi reclamă acest drept la statalitate ca fiind legitim. Nu prea au auzit şi oricum puţin le pasă de principiul Uti possidetis juris, creat în secolul al XIX lea de jurişti occidentali hrăniţi din resursele diplomaţiei tradiţionale. În acelaşi timp, o parte din ei sunt şi islamişti, oameni asemănători ca structură mentală Talibanilor. O soluţie ar fi să se încerce separarea celor două tendinţe, deoarece separatştii şi islamiştii nu au aceleaşi agende. Nu toţi tuaregii care visează la un stat separat doresc să trăiască conform Sharia, este cât se poate logic. În schimb islamiştii au decis la finele anului 2012 să atace în direcţia capitalei, spre a cuceri puterea în stat. Profitau de vidul de legitimitate deoarece cu câteva luni în urmă avusese loc lovitura de stat militarilor rebeli, soldată cu alungarea preşedintelui Touré. De altfel, în mai 2012, acesta a fost bătut grav în propriul birou de un grup de protestatari aduşi de rebeli. Soldaţii l-au instalat preşedinte interimar pe Diacounda Traoré (preşedintele Adunării Naţionale) apoi l-au arestat pe premierul Modibo Diarra, acuzat de „sabotarea” procesului de democartizare a ţării!Asta da democratizare…

Aşa încât tuaregii au profitat de vidul de putere şi de slăbiciunea armatei maliene şi au încercat chiar să îşi impună voinţa asupra întregii naţiuni, bazându-se pe dominanţa religiei islamice.

Ceea ce vreau să arăt este că scenariul intervenţiei Franţei, alături de trupe africane conturează deja o evoluţie asemănătoare cu a Afganistanului post-2011 sau cu a Vietnamului în anii ’50-70 ai secolului trecut. Atunci Nordul vietnamez comunist atacase Sudul iar acesta fusese ajutat de Franţa apoi de SUA. Liantul ideologic era comunismul pentru cei din nord şi preferinţa pentru naţionalism şi capitalism în Sud, cu toate că Vietnamul de Sud, aliat cu americanii, ajunsese să fie guvernat de lideri despotici, total nedemocratici, toleraţi bine de Washington. E posibil ca Franţa să redescopere surprinsă ororile războiului de gherilă pe care le-a cunoscut din plin în Indochina şi Algeria. Evident, islamiştii malieni nu au şansă să reziste pe câmpul de luptă forţelor franceze, printre cele mai puternice şi bine dotate cu echipamente avansate din lume. Rebelii au armament rudimentar, învechit, chiar dacă armele aduse din Libia de tuaregii ce l-au slujit pe Kaddafi au complicat situaţia. Dar dacă se vor dispersa în acea imensă zonă deşertică (de măriea Franţei), amestecaţi cu populaţia locală, şansele lor de a îşi impune treptat voinţa vor creşte. Adică să demoralizeze trupele străine prin rata pierderilor, să facă aşa încât populaţia franceză să preseze propriul guvern să înceteze campania, aşa cum e presat guvernul american să se retragă şi mai iute din Adfganistan.

Ca de obicei în astfel de războaie, va fi o competiţie acerbă pentru câştigarea „inimilor şi minţilor” populaţiei civile. Dacă islamiştii şi separatiştii vor avea sprijinul tacit al populaţiei, va fi extrem de greu pentru francezi şi aliaţii lor africani să stârpeascî rezistenţa. Invers, dacă localnicii vor considera mişcarea islamistă ca pe un corp străin şi duşmănos, atunci se vor îndrepta spre francezi pentru sprijin. Cred că aici va fi cheia evoluţiei în viitor. Cum să fie separaţi islamiştii de separatiştii care vor un stat Azavad. Va fi foarte greu, asta e clar. Li se poate eventual oferi ultimilor o autonomie foarte extinsă, inclusiv prin adoptarea unui model federativ de adminsitrate a ţării. În rest, toate abuzurile comise de islamişti asupra localnicilor vor avea ca efect înstrăinarea acestora, aşa cum spuneam că s-a întâmplat la Timbuktu în noiembrie-decembrie 2012. Pe de altă parte, odată ce forţele franceze şi maliene înaintează spre Nord, se semnalează persecuţii şi chiar crime comise contra tuaregilor civili, ceea ce ar putea să îi victimizeze şi să îi apropie masiv de gherila islamist-separatistă. Goniţi şi persecutaţi şi în Mali, şi în Libia, poate şi în Niger cândva, aceştia ar putea îmbrăţişa metodele de luptă (gherila plus terorism) ale kurzilor din Turcia. De aceea, Franţa trebuie să controleze comportamentul aliaţilor, al armatei maliene, şi să impună respectarea punctelor de vedere legitime ale tuaregilor malieni. În acelaşi timp să facă eforturi uriaşe să securozeze imensa frontieră nordică cu Algeria şi Mauritania, ca să limiteze infiltrarea de militanţi. Şi finalmente să nu tolereze în Bamako guverne despotice, nedemocratice, care să încalce grav drepturile omului. Altfel mirajul islamist, dur, pur şi egalitar, al putea atrage masiv şi locuitorii din Sud şi centru, nu doar pe cei din Sahara.

Articol aparut pe site-ul lapunkt.to