luni, mai 10, 2021

Manifestări stilistice ale urii față de cel „din afară”: Gazeta literară din anii ’50, Observator cultural, în zilele noastre

Nu mă pot dezbăra de obiceiul căpătat în ultimii ani de a observa, de a fișa, de a încerca să înțeleg structuri stilistice specifice ale presei literare, uneori repetitive peste ani, peste decenii. Citesc presa literară din România actuală cu o atenție demnă de o cauză mai bună, dar e deja un viciu bine înrădăcinat. Tot ce pot să fac e să încerc să-i dau acestui viciu o întrebuințare de oarecare utilitate, dincolo de porția de umor pe care mi-o oferă aproape zilnic și de care mă bucur în mediu privat, deși de multe ori mi-ar plăcea să semnalez și cititorilor Contributors unele surse imbatabile de bună-dispoziție (de pildă serialul epistolar dintre Paul Cernat și Alexandru Matei, din păcate recent încheiat, un Muppets Show perfect pentru astenia de primăvară).

Citesc deci articole recente din Observator cultural și le compar, irezistibil, cu pagini din Gazeta literară (căreia i-am dedicat o carte1 din care preiau acum citatele care urmează). Aceleași resorturi produc aceleași rezultate, la șaptezeci de ani distanță. Și să vrem să ne ocupăm de alte lucruri decît comunismul, cum insistent ne îndeamnă o parte a intelectualității românești de azi, nu putem din simplul motiv că îl redescoperim întrupat, alive and kicking, în zilele noastre. Nu e vorba despre comunism ca ideologie, pentru că ideologia era ultima preocupare a politrucilor care serveau sistemul în comunismul românesc, ci de comunism ca stilistică a urii. A urii față de cel ”din afară”. Uneori asemănările sînt gramaticale, la firul cel mai subțire al ierbii, căci stilistica nu iartă, iar expresivitatea e, de multe ori, involuntară și trădătoare. Familiaritatea dintre brutalitatea celor care se ocupau cu străinătatea în revistele celui mai dur deceniu comunist și revoltații de azi împotriva celor care au un CV indubitabil în afara granițelor, e uimitoare.

Uimitoare prin anacronism, uimitoare prin similitudine, prin invective, prin chiar sensul metaforelor folosite. Se întîmplă asta, cred, pentru că e vorba de același motor psihologic:  ura viscerală față de cei care se află, fizic, în afara granițelor, dar nu încetează să fie preocupați de România și să strice astfel, chiar și fără intenție, jocurile sulfuroase care se pun la cale, așa de minuțios, în patrie. Această ură nu e doar a lumii literare, e suficient să privim ce spun politicienii despre ”pufoșii” din diaspora, e suficient să-l vedem pe Victor Ponta cum pretinde recent 10 euro tribut de la expați, ca să înțelegem că e vorba despre o stare generală de iritare. Dar, ca întotdeauna, stările de spirit ale unei societăți (ale anumitor straturi ale unei societăți) sînt cel mai bine, mai plastic, mai nuanțat, exprimate în presa literară.

Cum era descris Cioran în Gazeta literară a anului 1957: ca ”bun liberal, om inocupat și pamfletar fără obiect”, ca trăitor în ”concubinaj cu fascismul preantonescian”. Scurt și cuprinzător, sintetizînd toată ura față de cel plecat în cîteva cuvinte bine alese. Un altul îl deconspiră ca avînd ”o etică de apatrid, de renegat, care își vinde pe un pumn de șilingi frazele găunoase” (de ce șilingi și nu franci? probabil o scăpare!). În 1957, Cioran era încă departe de a fi ajuns o vedetă a lumii literare, avea 46 de ani și, e adevărat, publicase deja trei cărți în Franța, dar nu era, nici pe departe, pe culmile notorietății. Dar criticii din România erau furibunzi și se întreceau în a-l desființa. Cel mai mult îi supăra, se pare, rezonanța numelui editurii Gallimard: „Mai bine scriitor „neînțeles” decît pe înțelesul vulgului. Mai bine pe placul burgheziei, decît împotriva ei. Așa poți să scrii mai ușor la Gallimard sau aiurea. Numai că istoria, cu fatalitatea care îl sperie pe d-l de Rougemont, nu se sinchisește de perplexitatea chinuită a cugetelor în restriște, ci își continuă drumul, implacabilă, senină, de neînvins.” Așa credea un alt autor din aceeași revistă, în același an 1957. Un altul, supărat că la Radiodifuziunea italiană ”se denigra România”, se stropșea în paginile aceleiași reviste dîmbovițene și amenința, cu o speranță nedisimulată, Italia cu bolșevizarea:  ”Închipuiți-vă, domnule director, că explozia de la 1917 s-ar extinde pînă în Italia. Nu știu cine-l va mai plăti nu numai pe el, dar și pe dvs.!” (A se compara cu speranța la fel de nedisimulată azi a celor care nădăjduiesc că vesela iresponsabilitate din Grecia va cuprinde toată Europa.)

În același an 1957, un alt reprezentant al exilului era poreclit, în paginile Gazetei literare, Nimica. Misteriosul Nimica îndrăznise să spună adevărul, la un post de radio străin, despre compromisurile făcute de un celebru scriitor interbelic pentru a intra în grațiile regimului de la București și să demaște totodată avantajele primite în schimb (automobil oficial, lachei, vilă de stat, scriitorii iubiți de sistem trăiau glamoros în anii 50 în Republica Populară). Ei bine, împotriva lui Nimica se dezlănțuie iadul: ”un trepăduș de curți străine, pescuitor în unde tulburi, (care) azvîrle un sacrilegiu schelălăit”.

În 1959, comentatorul Gazetei literare, responsabilul momentului cu înfierarea străinătății, devine de-a dreptul furibund: ”de cîte ori ne bucurăm de un succes, cei de la Europa liberă și alți stipendiați ai altor oficine imperialiste sînt cuprinși de ciudă și de furie. Adică ne înjuriază: trivial, hoțește, mînuind minciuna cu dezinvoltură, așa cum – recunoaștem! – numai ei pot, numai ei știu. (…) fițuicile transfugilor au proferat cele mai imunde grosolănii, cele mai stupide enormități. (…)” Atunci, exact ca azi, cu singura diferență că azi indignații semnează cu nume și prenume sau cu pseudonim în subsolul articolelor, asumîndu-și ridicolul liberi și nesiliți de nimeni, redactorii revistei comuniste nu se mulțumesc să vorbească în nume propriu, ci se indignează colectiv, dezlănțuie un fel de tsunami demascator, revoltat, isteric: ”Noi, cititorii noștri, la care se alătură…etc.”  Cu toții trăiesc certitudinea, atunci, în anii 50 sau acum, în secolul XXI, că dreptatea istorică e de partea lor, că  îi va îngropa pe ”neisprăviții înstrăinați din Apus” sub ”o lespede funerară” care urma să fie, atunci în 1959, ”masiva istorie a literaturii române” realizată de ”Institutul de literatură al Academiei noastre”. (Cred că ar fi interesant de studiat în ce măsură același institut de literatură a rămas și azi, în 2015, după masiva plecare a celor mai buni specialiști de acolo, hărțuiți de eternul Eugen Simion, ”a noastră”, adică a lor.)

De ce erau/sînt ei mofluji, cînd au rămas stăpîni pe glie? De ce sînt ei atît de supărați, de ce erau supărați cei care ”conduceau treburile literare” în România comunistă, avînd toate avantajele posibile, material și simbolic (cel puțin între granițele patriei), încît să-i preocupe niște bieți tineri aflați la Paris sau aiurea, cînd aceștia erau încă departe de a reprezenta un pericol real, erau încă departe de acea notorietate pe care au cîștigat-o apoi, în același ritm în care și-au pierdut-o definitiv cei din țară? Atît de supărați încît să-l certe pe Cioran  în numere consecutive de revistă, atît de supărați încît să-l numească pe Ierunca ”Virgilică de la Paris”, iar pe un altul să-l aneantizeze cu porecla Nimica? Îi preocupa cu adevărat pe cei care-l înfierau pe Cioran ”concubinajul cu fascismul pre-antonescian”, despre care, de altfel, Cioran însuși vorbise, în termeni neechivoci, recunăscîndu-și onest tîmpeniile tinereții și condamnîndu-le? Nu cred, căci erau suficienți legionari cu acte în regulă reciclați printre comuniștii de ocazie de la București. Nu-i preocupa, pentru că ei nu aveau un crez, exact așa cum nu au un crez cei de azi, cred că Vladimir Tismăneanu îi supralicitează atunci cînd consideră că o fixație, fie ea și ticăloasă, ca antisemitismul, îi animă. Pentru a avea un crez, o obsesie, o ideologie, fie ea malignă sau luminoasă, e nevoie de o anumită coerență, de un sistem, de niște principii de coagulare. Cei din comunism, la fel ca nepoții lor de azi, nu cred în nimic. Ei jubilează în fața oricărei posibilități de a-i ataca pe cei care nu-și văd de treabă acolo în străinătate și tulbură apele în țară. Expresia ”cine seamănă vînt, culege furtună” este semnul acestei jubilații, iar antisemitismul punctual al lui Ovidiu Șimonca, exhibat în satisfacția din titlul articolului său din 2010, nu e un crez, ci o circumstanță folositoare, utilă în denigrarea perpetuă a celor care nu stau liniștiți la locurile lor. La adîncimea acestor suprafețe conjuncturale, stă altceva și anume vechea iritare. Enervarea, ofuscarea, paraponul și abia cosmetizata dorință de exterminare, fie și simbolică. Mă tem că pentru asta e nevoie de un cuvînt mai cuprinzător decît ”antisemitism”, de un cuvînt cu o arie semantică mai largă.

”Lespedea funerară”, ”dispariția” despre care vorbește, de pildă, Carmen Mușat recent, cu privire la ”expertul” Tismăneanu (ghilimelele ofuscate îi aparțin autoarei), ”frîngerea gîtului” pe care i-o prevedea retrospectiv cineva lui Cioran în 1959, toate au în comun obsesia eliminării definitive, a exterminării. Zicea autorul comunist în 1959: ”Scălămbăindu-se ”pe culmile disperării”, un Emil Cioran și-ar fi frînt cu siguranță gîtul, pînă la urmă, pe malurile line ale Dîmboviței…”, dar, remarcă criticul cu tristețe, ”Insanitățile au din păcate curs mai bun în orașul altădată socotit creierul omenirii.”

În cazul lui Cioran îi supăra, desigur, nu doar existența cele trei volume publicate deja în Franța, ci și scrisoarea către Noica, celebra ”Lettre a un ami lontain”, republicată apoi în volumul „Istorie și utopie”. Acolo era miezul tare al conflictului, nu în tinerețea imprudentă a ”apatridului”, acolo, pentru că în acea scrisoare un autor de o inteligență sclipitoare, cu o frazare exactă, necruțătoare, lipsit de orice iluzii, blindat într-un scepticism care nu lăsa nici o margine de manevră celor care ar fi dorit să-l poată ataca pentru vreo idealizare interesată a capitalismului, arunca dinamita care ar fi putut spulbera șubredele idei fixe de la care se revendica regimul din coloniile sovietice. Aceleași idei fixe, de altfel, pe care le flutură azi admiratorii experimentului din Grecia.

Cioran, trăitor în raiul deprimant capitalist, îi scrie prietenului aflat în infernul comunist: „Diferența dintre regimuri nu-i chiar atît de importantă pe cît pare; pe voi vă silesc să fiți singuri, noi sîntem singuri de bunăvoie. Să fie într-atît de mare distanța dintre infern și un rai deprimant? Toate societățile sînt rele; însă recunosc că există gradații, și dacă am ales-o pe aceasta e pentru că știu să fac deosebirea între nuanțele răului.”

Nu e greu de imaginat cam ce destin ar fi avut Cioran dacă n-ar fi rămas în Franța. Ar fi murit în vreuna din închisorile comuniste, sau, dacă cumva ar fi supraviețuit și, prin absurd, ar fi reușit să și publice ceva în Republica Populară, ar fi avut grijă bunicii spirituali ai unui Paul Cernat să-i rupă gîtul cu vreo cronică demolatoare. Căci pe Dîmbovița inteligența, talentul, excelența nu trec niciodată nepedepsite. Nici măcar postum. Paul Cernat, în 2015, cînd se împlinesc șapte ani de la dispariția celei care a făcut, probabil, cel mai mult pentru însănătoșirea morală a României, plătind pentru asta un preț inimaginabil (măcar acest preț, dacă nu altceva, ar trebui s-o facă pur și simplu intangibilă) îndrăznește să spună, fără să fie amendat de nici unul dintre admiratorii, prietenii, redactorii sau directorii revistei ”de talie europeană” în care scrie, că Monica Lovinescu ar fi comis considerații antisemite în jurnalele sale. Mai mult, că Ovidiu (sîntem între prieteni, să ne înțelegem, toată lumea știe cine e… Ovidiu!) n-ar fi semnat niciodată ”considerațiile la temă” ale Monicăi Lovinescu, căci acesta nu e, firește… antisemit! Mă simt incapabilă, stilistic, să comentez, în termeni publicabili, afirmațiile colegului meu universitar. Poate doar ”istoria implacabilă, senină, de neînvins” să se ocupe cîndva de asta.

1 Luminița Marcu, ”O revistă culturală în comunism. Gazeta literară 1954-1968”, Editura Cartea Românească, 2014.

Distribuie acest articol

16 COMENTARII

  1. Filologul Laszlo Alexandru a documentat felul in care Monica Lovinescu a promovat ideea ca trecutul legionar al unor Vintila Horia si Mircea Eliade nu conteaza.

  2. Tismaneanu, dna Luminita Marcu, va poate fi recunoscator (si sint convins ca va este si veti fi recompensata laudativ cind va veni momentul cu maxima generozitate, asa cum a facut intotdeauna fata de cei care-l aduleaza).
    Insa probitatea nu, Logica nu.
    Nu exista decit o legatura minora si fortata intre titlul si continutul textului de mai sus .
    Nu exista decit o tentativa fortata si cusuta cu o ata prea alba si prea grosolana de a lega spiritul Gazetei din anii 50 de Observator Cultural; asemenea si tentativa de a induce o paralela intre denigrarea lui Cioran si replica primita de Tismaneanu. in contextul dat. Numai in parnateza fie spus, pt ca e lipsit de orice importanta – nici macar in alegerea instrumentului de defaimare nu sinteti originala, repetati asocierea deja facuta de catre Tismaneanu insusi prin alaturarea Saptaminii barbiste Observatorului.
    Va sacrificati dna Luminita Marcu un material interesant si un studiu meritoriu pt a-l cobori la nivelul de arma partinica pro-Tismaneanu si anti-Obsevator. Nu merita asta cercetarea dvs, nu merita Tismaneanu si nu merita nici rezultatul final.
    Nu convingeti pe nimeni: argumentele,dovezile in favoarea anitsemitsmului lui Simonca/Observator (cripto sau orice alta categorie inventata sau inventabila de Tismaneanu) lipsesc cu desavirsire din realitate, lipsesc si din textul dvs.
    Daca totusi „gestul (de solidaritate in acest caz) conteaza” era preferabil pt dvs sa i-o fi comunicat direct lui Tismaneanu. Ar fi apreciat asta nu mai putin decit textul de fata care oricum nu ii serveste tactic decit ca dovada de adeziune. Dar si aici ponderea lui nu este mai mult decit cantitativa, si e f putin.
    Foatre probabil ca va va cita. El personal sau scutierul Marius Stan.

    • E greu de crezut ca oameni ca Norman Manea si Michael Finkenthal ar fi continuat sa colaboreze cu o revista care ii infiereaza pe cei din strainatate.

      • De fapt, nu e asa de greu. Asa cum nici comentariu dumneavoastra nu surprinde. Poate ca ar trebui sa cititi si textul Doinei Jela.

        Pentru unii… Pentru altii e greu. De crezut, de urmarit logica simpla a lucrurilor…

      • Atat Norman Manea cat si Michael Finkenthal sunt oameni trecuti prin multe, carora nu le „trebuie” Observatorul Cultural. Daca ei nu vad pericolul pe care il semnalati, e foarte probabil ca acest pericol nu exista.

        • Observator Cultural nu este, in nici un fel, o publicatie care cultiva, incurajeaza sau permite anti-Semitism sau xenofobie.

          Din cat pot sa-mi dau seama, Observator Cultural reprezinta un curent intelectual opus celui „condus” de Dnii Liiceanu, Patapievici si Tismaneanu. As dori ca dezbaterea dintre aceste curente sa continue, sa se adanceasca, si sa evite argumentele ad hominem.

    • Incerc pt a doua oara sa postez:

      Stimata dna Luminita Marcu

      Va multumesc pt raspuns.
      Insa fie-mi „viata”/”lumea” oricit de „uratita” si oricit de vrednica de „compasiune” – nu acesta este subiectul discutiei.
      Nu este subiectul discutiei nici „sclavagismul” nici „crucea” nici Marius Stan (fie scutier ori senior) si mai ales nu -nici o „retorica” (un cuvint asa de indragit pt ca pare ca spune mult fara sa spuna nimic).
      Va invit sa polemizati la obiect.
      Tismaneanu a insultat Observatorul si pe Simonca. Si nu vice-versa. Acestia au ripostat.
      Daca textul dvs de mai sus nu este unul de „adeziune” fata de Tismaneanu atunci acesta este:
      1. de desolidarizare fata de Tismaneanu
      2. de neutralitate fata deTismaneanu
      Alegeti.
      Eventual puteti sa inaintati si alte posibilitati logice daca gasiti.
      Textul dvs de mai sus in cazul in care nu este nici de „adeziune” nici de indiferenta fata de Tismaneanu – este motivat de ce ?
      Daca nu ar fi izbucnit scandalul Tismaneanu-Observator l-ati fi scris ?
      Puteti sa va justificati afirmatia ca la Observator „ce se scrie azi acolo este, insa, rusinos si imoral” ?
      Daca puteti lva asteptam aici. Ba chiar cred eu ca ati avea si obligatia morala sa o faceti data fiind gravitatea afirmatiei.
      Insulta si calomnia (Tismaneanu) nu au nevoie de decantarea timpului sint evidente si flagrante si chiar mai rau de atit ar putea cadea sub incidenta legii. Daca legea va fi implicata sau nu este singurul lucru care ramine de vazut.

  3. Doamna Marcu, daca observatorul culutural a incalcat legea, apelati cu incredere la justitia romana sa faca dreptate.

    Almiteri solutia e tot de anii 50, facem un comitet al cenzurii care sa stabileasca ce pot publica autorii observatorului cultural.

    Din pacate articolul dumneavoastra nu e decat un rechizitoriu pentru delict de opinie. Inca o data va spun: ori ii dati in judecata ori le dati o replica argumentata;

    in schimb sa pui la colt niste oameni doar pentru ca si-au permis sa critice pe x sau pe y mi se pare ca nu e demn de libertatea de expresie si statul de drept pe care se presupune ca le sustinem.

  4. Observatorul Cultural? E vorba de revista care titra pe prima pagina : „O carte cu probleme:
    Omul recent” Nici acum n-am inteles care erau „problemele”.

  5. Cu tristete constat din ce in ce mai des pe acest site, inclusiv in scrierile doamnei Marcu, ideea ca cine nu e cu noi e impotriva noastra. Si din aceste motive hai „sa le dam la gioale”. Indiferent de parerile si admiratiile personale, doamna Marcu, ar trebui sa nu uitati ca articolele recente pe care le incriminati din Observatorul Cultural sunt urmarea publicarii unor idei greu sustenabile de Domnul Tismaneanu. Nicaieri in respectivul articol nu am vazut vreo demonstratie a antisemitismului punctual, cripto sau ascuns al domnului Simonca. Iar doamna Musat nu face decat sa reitereze lipsa acestei demonstratii, pe care cu regret o spun, o ignorati si dvs.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Avatar
Luminita Marcu
Asistent universitar în Facultatea de Litere din Universitatea Bucureşti, doctorat în filologie cu o lucrare despre presa culturală din comunismul românesc (profesor colaborator din 2001, titular în departamentul de Studii literare, din 2005). A publicat cartea Mansarda cu portocale. Puzzle spaniol în 2006 la Editura Polirom, traduceri din engleză şi spaniolă şi numeroase articole în presa din România. În curs de apariție la Editura Cartea românească, lucrarea ”Gazeta literară 1954-1968. O revistă culturală în comunism”. Aprilie 2010 - aprilie 2014, director adjunct al ICR Madrid. 2007-2010, consilier de presă al Institutului Cervantes din București. Din septembrie 2014, lector, prin concurs, la Universitatea din Salamanca (titular al cursurilor de Literatură română în cadrul Literaturilor romanice și de Limbă și civilizație românească).

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

Voi, treziți-vă!

Cezar Victor Năstase este convins că: ”Dacă s-ar reintroduce pedeapsa capitală aceasta ar trebui aplicată în primul rând cozilor de topor și...

PNRR for dummies. Sau planul cincinal cu MCV ataşat

Luni 10 mai premierul Cîţu şi ministrul Ghinea merg la Bruxelles pentru a discuta o formă finală a Planul Naţional de Redresare...

Maia l-a învins definitiv pe Igor. Dar bătălia pentru direcția Republicii Moldova continuă

După ce a pierdut pe toate fronturile, adică și Președinția și Parlamentul, principalul agent politic al Moscovei la...

Povestea ursului și gestionarea ciudată a crizei

Toți știm povestea celui mai mare urs din România, ucis de un prinț din Liechtenstein. Opinia publică a reacționat...

Cum produce scoala tampiti

I.  Învăţământul preuniversitar Pentru a nu pune la încercare răbdarea potenţialilor cititori, o spun de la început: şcoala românească produce tâmpiţi industrial şi cu metodă....

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

„Demersul lui Hadot parcurge elegant traseul de la inceputurile filosofiei printre greci, apoi transformarea ei in timpul romanilor si intalnirea cu crestinismul, precum si relatia emotionanta dintre filosofia orientala si occidentala.” – Global and Mail

 

Pierre Hadot (1922–2010) a fost un filosof, istoric si filolog francez, bun cunoscator al perioadei elenistice si in special al neoplatonismului si al lui Plotin. Este autorul unei opere dezvoltate in special in jurul notiunii de exercitiu spiritual si al filosofiei ca mod de viata.

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro