N-am făcut niciodată parte din rândurile celor ofensați de obraznicia nărăvită în subsolul căreia „a patra putere în stat” își drege zilnic onoarea asediată: „câinele de pază al democraţiei” nu a luat-o razna iarna asta și nici nu a început de ieri să mârâie în pragul măcelăriei. Dacă vreți cu tot dinadinsul să fim atenți la nuanțe putem pune imediat lucrurile la punct: sunt gata să vă dau dreptate atunci când spuneți că, deunăzi dulăii lătrau mai înverșunat, dar în aburul vârtos de ciolan proaspăt asta nu are de ce să ne mire. Ați încercat vreodată să luați osul de sub botul unui animal flămând ? Nu vă sfătuiesc să o faceți dacă, în absența unei mature chibzuințe, nu ați prevăzut pentru un asemenea experiment cele mai bune măsuri de protecție personală.
Cine intră într-o redacție ori într-un studio de televiziune cu morga unei domnișoare de pension nu e nici înțelept și nici decent. Ba poate dimpotrivă, băltește penibil într-o nefirească suspendare a bunului simț. Lumea (cea reală…) e foarte rar suficient de politicoasă pentru a arăta așa cum noi am fi vrut. Și, odată ce am devenit conștienți de asta, încăpățânarea de a refuza să luăm lucrurile așa cum sunt, nu ne creează nici un avantaj moral. Desigur, toate astea rămân valabile câtă vreme (printr-o întâmplare neașteptată) nu vorbim despre vreun rătăcit prin cea mai cruntă sihăstrie. Și de altfel, cât de rău alcătuit ar putea să fie cineva pentru a da întâlnire „lucrurilor cu adevărat importante” tocmai la televizor?
Înțelegeți acum pentru ce strategia penitenței dezabuzate (pe care o propune, să zicem Cărtărescu) îmi taie orice poftă de a presta ca intelectual revoltat. În ce mă privește, o lectură elementară a lui Rousseau (ori Hobbes, dacă aveți destul sânge rece) e de natură să împiedice orice gândire onestă să se declare oripilată de maniera în care vreun „ciutac” își folosește stomacul pe post de lentilă: orice vietate (și omul nu face excepție) dominată de instincte sănătoase își confecționează o perspectivă a lumii extrasă din setul de experiențe personale în urma cărora a avut parte de un beneficiu imediat. Iar întâmplarea că, pentru mulți, acest câștig e judecat prioritar în lumina unor standarde materiale nu e deloc străină de disponibilitatea intelectualului angajat de a fi mai catolic (și implicit mai occidental) decât Papa. Câtă vreme, la strunga Orientului, istoria devotamentului faţă de idei își caută subiecte printre ilustre excepții și conjuncturi, am toate motivele din lume să judec pozitivist: orice import devălmășit de civilizație din Occident e pândit de precaritate procedurală. Presa, ca element de civilizație democratică are, pe cale de consecință, aceeași natură precară. Iar pentru asta nu e vinovat Gigi Becali sau vreunul din savanții periferici ai compilației academice, ci chiar întâi stătătorii unei lumi făcute din principii respectabile și cuvinte măduvoase.
Ar fi lipsit de sens să deduceți de aici că a venit momentul să ștergem pe jos cu Pleșu sau Patapievici, ei sunt fără îndoială excepțiile cărora le stă bine cu bisturiul în mână. Nu am de gând nici măcar să forțez un aggiornamento pentru vechea teorie maioresciană: formele fără fond ar fi (a l’époque) o premisă optimistă, dar nu cred că ne aflăm nici măcar în această etapă. Formele împrumutate de noi sunt iremediabil deteriorate prin măsluire, lipsa lor de conținut nu e o tragedie propriu-zisă, ci mai degrabă o dramoletă jucată pentru aristocrația de la Bruxelles. Eșecul procedural pe care îl am în vedere nu trimite critic la vinovați cu fizionomie precisă (deși unii s-ar putea simți vizați) ci constată pe o metodologie empirică simplul fapt că importul comunitar de tehnici instituționale a dat, până acum, prea puțină satisfacție. Cu toate astea nu caut vreo îndreptățire pentru a fi dezamăgit de Europa: nu pot fi supărat pe aparatura din dotare, mă îngrijorează mai degrabă rezultatele pe care le are prostia dezinvoltă a celor care au nimerit la butoane.
În țara unde proiectele europene și șmecheria apretată lucrează cot la cot cu Uniunea, educația românilor începe și se termină cu o știință de manual, însușită, dacă e posibil, direct într-o limbă străină. Asta explică, măcar în parte, cum se face că limba română a devenit pentru mulți un examen problemă. Producția de oameni capabili să ne explice „ce avem de făcut” a capătat anvergură industrială. Universitățile duduie mai ceva ca economia din vremea guvernului Tăriceanu și cu toate astea o sărăcie dozată partinic întreține în planul cercetării științifice o îngustare mecanicistă a perspectivei. Prima certitudine a oricărui proiect cu finanțare europeană rămâne angoasa de a nu deveni tocmai noi aceia care să fi „inventat apa caldă”. Ca europeni, vrem să avem contribuția noastră de „specialiști în creierul râmei”. La nivel de sistem armonizarea primitivă cu educația europeană asigură fără sincope implementarea utilitarismului de subterană. Propun ca Universitățile să elibereze o licență unică – să scoată pur și simplu „oameni de folos”.
Din lecția Occidentului noi am pritocit o variantă prescurtată din care foarte clar apare doar faptul că Adevărul e, prin contract, proprietatea celui care a finanțat cercetarea. Ca urmare, el trebuie să fie conform, consensual, convenabil și, foarte important, ușor de digerat – asta fiind o comandă specială a departamentului de marketing. În esență, modul cel mai cumpătat de a face de-acum știință comunică ombilical cu dexteritatea de a converti cunoașterea în bani. Nu sunt îndeajuns de familiarizat cu metodele contabile pentru a-mi face o idee precisă cu privire la nivelul vânzărilor de cunoștințe (de cunoaștere?) din România. Însă, fără un set de calcule prea elaborate putem constata că, de ani buni, Ministerul Educației a devenit mai cumpătat decât Hagi Tudose. Efectele virajului spre un model non-humboldtian al Universității sunt vizibile la tot pasul. Deturnată spre fleacuri integrative școala românească livrează vioi „competență” la promoție și dezinvoltură fără conținut.
Mult prea ocupat cu înjghebarea unui destin profitabil un tânăr de succes procesează (și uneori deține) o cantitate intimidantă de formule folositoare și nici un gând. El prestează public sub presiunea unor clișee morale și în ciuda faptului că orice inocență a fost evacuată din spațiul deciziei personale și își externalizează propria imagine publică din rațiuni de randament. Chiriaș modest al propriei pojghițe de personalitate un astfel de ins mimează ritos erudiția și maimuțărește sinceritatea. E atât de direct încât îi lipsește orice delicatețe și devine prezumțios în absența oricărui fundament. Un CV (neapărat european) întocmit impecabil devine parte integrantă a unei insolențe care îl îndreptățește să ceară și să binemerite din partea semenilor. Pe baza acestui CV oricine poate concluziona fără echivoc asupra potopului de calități din dotare și mai nimic despre arhitectura raporturilor cu propria conștiință ori, până la urmă, cu Ideea de Bine.
Nu cred că presei i se poate reproșa in integrum lipsa de substanță morală a societății românești. Conform principiului „să eradicăm corupția sau dacă nu, măcar să participăm și noi la ea” presa și-a luat în cele din urmă rolul în serios: tot felul de talente rujate strident și aghiotanți cu nume conspirative sunt gata la orice oră să apere democrația cu măciuca. Că sunt încă prea mulți aceia care îi iau în seamă nu cred că mai poate fi imputat presei. Ea exploatează demagogic și oportunist dezamăgirea colectivă și penuria unor modele valide pe baza cărora orice om să poată trage cu nădejde o linie între cei buni și restul. Sunt sigur că, cel mai puțin selectiv dintre consumatorii de presă, n-a ajuns niciodată în situația de a opta între Pleșu și Gâdea ori între Cărtărescu și Mircea Badea. Asta fiindcă cei de pe urmă își datorează integral celebritatea și au devenit posibili (ca fenomen de masă) ca un efect al spiritului occidental, politicos și tolerant al celor dintâi. Spațiul public le-a făcut loc în tăcerea obosită a unei gândiri ce practica, în manieră personal profitabilă, „lăsatul în pace”.
Un „manifest al Orientului” reclamă, după atâția ani în Europa civilizată, un fel de invitație la sminteală și nu aveți voie să extrageți de aici concluzia că „m-am săturat de Occident. Dar în cazul oricărui leac de bună calitate, secretul e legat invariabil de doza potrivită: altfel devine poțiune otrăvită. În buna tradiție a limbii vechi (a sminti – a disloca ceva) sunt gata să menajez lehamitea autohtonă și să preîntâmpin orice obiecții marginale: n-are rost să pierdeți vremea cu textul integral al manifestului, mai bine vi-l povestesc. În cel mai decent rezumat cu putință el dezavuează, în fapt și nu doar în principiu, așteptările oricărui îngălat de a asculta, atunci când trece pragul unui bordel, un cor de tinere fecioare. Nu sunt adeptul citărilor extinse, e posibil să fi pierdut pe alocuri ceva din savoarea cu care Orientul ne-a obișnuit. Oricât de multe mi-ar fi scăpat sunt cât se poate de sigur că, în esență era vorba acolo despre modul în care bordelul și înțelepciunea fac diferența între clienți: în ambele cazuri bărbații duc treaba la bun sfârșit și, din ceea ce știu eu, pentru asta nu se folosește evantaiul.
cv ul este esential pentru fisa postului. fie el de consilier, agent de asigurari, ofiter de credite sau specialist in reposesie, vinzator de case si terenuri, marketer sau designer (aranjor de par sau conserve pe raft) bodyguard (bataus calificat la locul de munca sau pazitor de vip uri si usi). astfel angajatorii se asigura ca persoana respectiva va da randamentul scontat si nu acela al unui proiectant de circuite electronice sau avioane supersonice.
daca orice cimpanzeu poate ajunge in parlament fara ca „societatea civila” sa sughite, de ce nu si vedetele cu parul lung (sau creasta de cocos), fusta scurta (sau pantaloni in vine strinsi pe glezna) si fara minte nu si ar incerca norocul la „romanii au talent” ?
Un text pe care nu l-am citit cu mare usurinta. Totusi am retinut: „arhitectura raporturilor cu propria conștiință ori, …, cu Ideea de Bine” – pana la urma, fiecare cu alegerea si soarta lui – si „bărbații duc treaba la bun sfârșit și, din ceea ce știu eu, pentru asta nu se folosește evantaiul” – am interpretat aceste cuvinte, poate gresesc, poate nu, in sensul unei afirmatii pe care o intalnesc din cand in cand pe contributors, de exemplu, ca binele se face si cu forta, in sens social, cu aluzie la orientarea tarii intr-o anume directie, in pofida inertiei sau preferintelor maselor confuze.
Pana acum, inclusiv in ceea ce priveste articolul de fata (sincer, nu prea am inteles de ce intituleaza asa, manifestul orientului, parca ar face referire mai degraba la Imperiul Otoman decat la Romania) genul acesta de mobilizare, la binele cu forta – care, din punctul meu de vedere, se adreseaza unui grup restrans – nu imi inspira deloc incredere, inclusiv binele (sau Binele) propus ca scop.
E o observație corectă și nu știu să vă dau un răspuns pe măsură. Aș vrea să știu însă în ce fel mi-ați răspunde la o întrebare mult mai simplă: cât de rațional vi se pare cineva care răspunde la ignoranța în stare brută cu un portbagaj de demonstrații geometrice ?
Daca am inteles bine, intrebarea dumneavoastra se refera la afirmatiile legate de acel „bine cu forta”. As adauga, ca o parere personala, de nespecialist in cine stie stiinte sociale sau istorice, ca binele cu forta, la acest nivel, presupune o mare responsabilitate si un fel de supracompetenta, nici nu stiu cum sa-i spun. Pana acum, nimeni nu s-a remarcat in acest sens. De asemenea, in legatura cu ignoranta, cam de fiecare data cand s-a actionat asupra unui popor sau unor popoare, s-a urmarit pe cat posibil, tot ca o parere personala, tocmai mentinerea acestei ignorante la un nivel cat mai ridicat, rezultand, daca revenim la intrebarea dumneavoastra, un fel cerc vicios: cata vreme exista ignoranta, sunt necesare actiuni in forta.
Trebuie sa mai recunosc ca din cauza modului mai complicat de exprimare din text, asta din punctul meu de vedere, si precizand ca nu vad acest lucru ca fiind negativ, nici acum nu sunt sigur de mesajul textului si implicit daca comentariile mele nu cumva sunt pe alaturi.
Din text razbate amaraciunea universitarului cu un Mercedes plin de acarieni in biblioteca. Utilitatea constiintei, a verticalitatii in contextul curriculei universitare nu poate fi argumentata intr-o societate care nu are o nevoie solvabila pentru asa ceva. Daca ar fi sa introducem disiplina „constiinta si verticalitate” la facultati ma tem ca nu am putea justifica cererea pe piata muncii a unei astfel de discipline. De asemenea sub aspect stiintific cercetarea necesara sustinerii unei astfel de discipline ar fi imposibil de subscris unui mainstream international relevant. Pragmatism, duritate, lipsa de scrupule, capacitatea de a fi pradatori intre pradatori sunt calitatile de care au nevoie studentii nostri in societatea post-comunista, quasi-capitalista.
Tinerii nostrii se subscriu curentului vremii, care ridica la rang de valoare si definitie a calitatii „a avea” in loc de „a fi”.
Suntem ceea ce avem, si avem prea putini patroni generosi ai artei si cercetarii. Ce-i drept, nu sunt nici vremurile generozitatii…
Nu-i nici o amăraciune la mijloc, cu cât sunt mai tâmpiți și mai mulți ăia fermecați de mainstream-ul internațional, cu atât mai ușor îmi vine mie să prestez pe lângă catedră. Dacă e s-o zic pe aia dreaptă sunt chiar flatat de dușul cu naftalină pe care tocmai l-ați executat, pragmatismul fără conținut al capitalismului de văgăună nu mă prinde deloc.
Vă asigur însă că ar fi o gravă greșeală să ne închipuim că e posibilă o știință și o școală sănătoasă în absența integrității maeștrilor și a unui examen onest de conștiință. Treaba cu „prădători între prădători” ?, „lipsă de scrupule” ?, mi se pare un plagiat primitiv la „homo homini lupus est”… Nu cred că se impune vreun comentariu, o astfel de poziție califică de la sine pentru „liga mare” (ca să mă exprim în formula elevată a unui prădător cu ștaif – Chireac, pe numele său)
Dacă chiar credeți ce ați scris mai sus nu vă rămâne decât să inițiați o școală de vară unde să predăm niscaiva cursuri de „luat beregata”. Cum ați remarcat deja n-am background-ul academic necesar pentru asta dar sigur găsiți pe Dămbovița o pletoră consistentă și disponibilă….
Avem cursuri de „Etica”, la care predau profesori si studenti trec examenele. Din pacate aceste examene nu au proba practica…
Scolile de vara despre care vorbiti exista deja de multi ani.
Pleșu „cu bisturiul în mînă” ? Omul „nici așa, nici altminteri” să atace nemilos vreun putregai autohton ? LOL !
Și totuși are câteva portrete magistrale la activ. Cel al lui Gâdea este „de manual”, simplul fapt de a-l reciti din când în când, mă face mai deștept în ziua respectivă…
Este adevarat , dar cand am citit textul m-am intrebat daca maestrul Gadea chiar merita atentia domnului Plesu . Peste vreo trei saptamani , cand am auzit ca maestru Gadea a organizat o emisiune in care l-a ” demascat ” pe domnul Plesu , m-am amuzat oleaca si am zis ” uite ce patesti daca bagi in seama nulitatile ” . Cred ca maestrul Gadea a perceput textul ca pe o confirmare a valorii sale , ca doar nu oricine se bucura de atentia domnului Plesu . Am avut impresia ca textul domnului Plesu era un apel la buna-cuviinta facut catre maestrul Gadea ; mie mi se pare exagerat sa presupui ca maestrul Gadea ar putea intelege ce este buna- cuviinta . Se vede pe fata lui – de la mare distanta – ca atata poate , saracu’ .
Imi este foarte neclar cui se adreseza articolul. Poate fi doar o incercare pentru cei care reusesc sa-l parcurga in intregime, fara sa spuna la sfarsit ca au pierdut timpul? Nu mai citesc de ceva timp bun beletristica (doar recitesc cele cateva carti care mi-au ridicat intelegerea in mod substantial). Textul dumneavoastra are farmec, trebuie sa recunosc. Dar asta era scopul?
Doar atât
Nu aveti impresia ca lipsa fondului se resimte chiar in cuvinte? Am importat in ultimii ani ceva de speriat . Sunt cuvinte rostite de toti si care nu mai simbolizeaza nimic. Si daca nu ai simboluri ( in definitv de unde sa le iei daca patria nu ti le ofera? ) atunci macar baga metafore, nene , daca vrei sa te faci inteles! Si nu din acelea din varful buzelor ci luate direct de acolo de unde sta omul : la masa birtului , la buza cratitei ca sa inteleaga tot romanul ce este aia democratie si aquis comunitar. Daca le vor explica in continuare Badea si Ciutacu sa nu ne mai mire daca vor fi consacrati ca adevaratii intelectuali ai tarii. Apropos, mi-am folosit si eu “ stomacul pe post de lentila” si am ras cu pofta de ce am vazut pe acolo …
Din păcate sunteți excepția și nu regula
Ati atins un subiect foarte sensibil care, din pacate, este foarte prost inteles, chiar printre cei care ar trebui sa inteleaga. Este vorba de „simboluri”. Niste cercetari sociale relativ recente (din pacate nu am la indemana sursa in acest moment) arata ca simbolurile sociale sunt responsabile pentru cele mai multe dintre greselile majore ale diverselor grupuri sociale, mai mici sau mai mari cum ar fi, de exemplu, o natiune intreaga. Se arata acolo ca numai „atasamentul fata de simboluri” poate explica cum un om absolut rational, in contextul vietii obisnuite, poate deveni un ucigas atunci cand este inrolat ca soldat, ca sa dau un exemplu extrem. Fara aceste „atasamente fata de simboluri” foarte multe, poate chiar majoritatea covarsitoare, dintre atrocitatile contemporane sau istorice, nu ar putea fi posibile. Daca aveti timpul si curiozitatea (in sens stiintific) de a face analiza pe un exemplu concret, veti vedea cat de mult rau poate fi facut prin aceste atasamente fata de simboluri. Pentru mine, oamenii rationali sunt exact aceia care sunt cat mai putin detasati de simboluri.
Corectie: „Pentru mine, oamenii rationali sunt exact aceia care sunt cat mai detasati de simboluri.”