Motto: La Râmnicu Sărăt însă totul a fost interzis. Nu a fost permisă decât tăcerea şi singurătatea. Şapte ani nu s-au auzit decât vocile torţionarilor.
Post-comunismul ofera, in fine, sansa recuperarii memoriei. A o rata din ratiuni ce tin de meschine calcule politice si nu mai putin marunte ambitii personale ar fi o impardonabila eroare. Memoria eroilor presupune colaborarea institutiilor statului cu fundatiile care reprezinta vocile victimelor. Manipularilor cinice trebuie sa li se raspunda prin apel constant la adevar. Arbitrariul diletant nu are ce cauta in asemenea eforuri esentiale pentru calitatea si onoarea democratiei romanesti.
Istoria comunismului a fost o permanenta lupta pentru salvarea memoriei. O lupta disperata, profund inegala, in care individul se confrunta cu minciuna organizata statal. Cei care azi se amuza repatant clisee stangiste ar trebui sa citeasca memoriile Nadejdei Mandelstam ori ale lui Annie Bentoiu pentru a intelege ce insemna bocancul totalitar plasat peste spiritul uman. Imi amintesc cum unul dintre cei grupati azi in jurul unei platforme radicale de stanga, vorbitor si cititor de limba rusa, imi scria acum vreo cinci ani ca nu citise pana atunci memoriile Nadejdei Mandelstam. Le-a citit apoi, dar ma intreb cu ce folos.
Crimele erau tainuite cu grija, tortionarii anilor 50 capatasera functii bine remunerate in anii 70. Calaul Soltutiu, anchetatorul lui Lucretiu Patrascanu, lucra la Biblioteca Centrala Universitara din Cluj. Alexandru si Marta Draghici locuiau intr-o vila luxoasa pe strada Sofia din Capitala. Atii, precum Pantiusa Bodnarenko, seful Directiei Generale a Securitatii Poporului in cea mai sinistra perioada a terorii, isi inecau amintirile in alcool. Misu Dulgheru emigra si isi incheia zilele in Canada. Monstrul Alexandru Nikoschi si instrumentul sau Petea Goncearuk incasau pensii enorme. Gheorghe Enoiu prospera pe post de colonel in MAI. De Plesita nu mai vorbesc.
“În luna aprilie s-au împlinit 50 de ani de la închiderea penitenciarului de la Râmnicu Sărat. Acum, cei care au fost închişi la Râmnicu Sărat între 1945-1963 sunt recunoscuţi ca eroi. Ei au plătit scump pentru a-şi câştiga prestigiul moral şi jertfa lor trebuie să fie recunoscută. Din păcate, zidurile închisorii rămân în paragină şi înainte ca publicul să ştie bine ce s-a întâmplat acolo, puternicii zilei vor să transforme închisoarea în muzeul comunismului. Astfel se ating două obiective: se elimină posibilitatea de a se cunoaşte locul aşa cum a fost şi se mută muzeul într-un loc mult mai puţin accesibil decât capitala. Cum trăsătura comună a eroilor de la Râmnicu Sărat a fost fidelitatea faţă de adevăr cu preţul crucii, o decizie care indică abordarea istoriei în mod ambiguu şi inconsistent este cu totul inadecvată din punct de vedere moral. Modificarea clădirii este o lipsă de respect faţă de un monument istoric foarte semnificativ care şi aşa este mult prea puţin cunoscut, iar relativizarea mesajului eroilor arată că IICCMER-ul recent nu a înţeles acest mesaj şi este deci inapt pentru misiunea pe care şi-a asumat-o. După 60 de ani, eroii de la Râmnicu Sărat mai aşteaptă încă adevărul în tăcere. Poate că nu întâmplător, anul acesta suntem invitaţi să primim mesajul lor cu gândul că Săptămâna Patimilor nu s-a încheiat, dar că ea nu poate fi urmată decât de bucuria Învierii.”
Citatul de mai sus este editorialul aparut azi in revista online “In linie dreapta” ca argument pentru un exceptional grupaj de articole pe tema acestei comemorari:
Update (30 aprilie 2013): Inteleg ca intr-o emisiune de pe „Antena 3” (unde in alta parte?), domnii Andrei Marga si Andrei Muraru, infratiti intru uri comune, s-au ocupat din nou de ceea ce ei considera a fi „grelele mosteniri” ale fostelor conduceri ICR si IICCMER. Daca asa inteleg cei doi sa explice esecurile socante ale insitutitiilor pe care le conduc gratie sprijinului politic al USL, este dezolant. Dl Marga, direct sau indirect, a pus la dispozitie d-lui Stelian Tanase date confidentiale din contractele legale pe care le-am semnat cu ICR. A comis o ilegalitate pentru care am decis sa dau ICR, nu doar pe Stelian Tanase, in judecata. Dl Muraru face afirmatii calomnioase la adresa profesorului Ioan Stanomir si a mea. Calomnia inseamna, conform Codului Penal: „Afirmarea sau imputarea in public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara, ori dispretului public”. Cum nicio instanta legala din Romania nu s-a pronuntat inca asupra alegatiilor Corpului de Control al premierului Ponta, dl Muraru nu face decat sa disemineze afirmatii ce se pot dovedi calomnioase. Il asigur ca ele nu vor trece nesanctionate in justitie.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
M-am tot întrebat – și nu cred că sunt singur în nedumerirea asta – cu privire la motivele și finalitatea textelor dumneavoastră polemice legate de România actuală. De ce? Fiindcă sunteți un universitar de top, instalat confortabil în peisajul cărturăresc american, adică cineva care ar putea opera oricînd o reducție comodă în plan publicistic, în sensul unei opțiuni de a profesa strict academic, între granițele propriului ecuson de catedră. Cu alte cuvinte, ați fi putut uita nebuloasa românească, ați fi putut evacua din considerațiunile domniei voastre tribulațiile și insanitățile țării de obîrșie. În fond, aveți senzația că trăiți în exil, că ambianța nord-americană nu vă convine pînă la capăt? Nu cred. Atunci? De unde îndîrjirea de a adnota și certa zilnic o depărtare smintită?
Singurul răspuns plauzibil îmi pare fi acela care afirmă situarea riguroasă a domniei voastre în posteritatea parenetică a Monicăi Lovinescu. Nu de epigonism ori agitație insomniacă e vorba aci, firește, ci de consolidarea și perpetuarea unei ștafete precise : denunțarea Răului și a Nebuniei în barocul ocurențelor lor, laolaltă cu indicarea și articularea vocală, riscantă și dezinteresată a Adevărului. Or, precizînd această noimă a îndîrjirii mai sus amintite, întrebarea pandant a primeia, anume „Merită efortul?” devine superfluă, dacă nu cumva cinică…
Fug acum la Library of Congress, revin mai tarziu. Da, este nevoie ca asemenea lucruri sa fie spuse transant si nenitrerupt. Pentru mine, acea departare este extrem de apropiata. Mizele mele, atatea cate sunt, tin de ordinea morala. Daca nu noi, cine? Daca nu acum, cand? Ganduri bune.
Veniti la Pitesti sa vedeti ce mandrete de blocuri au facut unde se petrecea „reeducarea de la Pitesti”
penitenciarul a fost inchis in 1963, deci s-a implinit juma de secol. Poate se modifica citatul in cele doua locuri ce vorbesc de 6 decade. Era bine de s-ar fi implinit 6 decade (1953) ….
Am corectat aici si pe blogul meu. Multumesc pentru semnalare. Ar merita discutat care au fost cauzele amnistiei ce avea sa urmeze. In niciun caz „imblanzirea” regimului. Probabil ca despartirea de Kremlin (conflictul Dej-Hrusciov) si apropierea de Vest (in politica externa).
Stimate Vladimir Tismaneanu, stiu ca ati “fugit” sa vorbiti la “Igniting Conversations, Illuminating Minds”, poate ne impartasiti ceva cand va reintoarceti. Va dau si “motiv” cu o abordare de principiu, in prelungirea temei trecute dar si a celei la care participati azi, de cele legate de namolul politicii curente suntem satui, USL, o simt, va sfarsi mai rau ca PDL. Sincer, va admir pentru staruinta cvasi-mesianica prin care va promovati ideile si va felicit pentru rezonanta pe care ati obtinut-o la Library of Congress. Ca si D-stra, spun ceea ce gandesc, de aceea ingaduiti-mi sa va moderez putin patosul prin observatia ca, orbit de mania impotriva “relativismului moral”, cadeti in extrema absolutismului politic.
Cu tot respectul pentru ideile lui Isaiah Berlin, nu trebuie uitat ca acestea au fost enuntate in secolul trecut, cu un scop politic declarat, care a si fost infaptuit, doborarea celor doua tipuri de totalitarisme. Inspirat, probabil, de aceste idei-scop ale autorului, spuneti (pentru cititori, link-ul e mai jos): “nimic nu poate fi mai dăunător pentru libertatea umană decât eforturile statului de a le impune indivizilor lipsiți de apărare o viziune oficială asupra adevărului.” Pentru totalitarismele vremurilor trecute suna perfect valabil, individul era lipsit de aparare si la cheremul absolut al statului, care avea monopol asupra adevarului.
Dar a absolutiza astfel de idei-scop, care au devenit la fel de defuncte precum regimurile pe care le-au tintit, este, in noile conditii, ale democratiei si statului de drept, nu numai anacronic, dar si extrem de periculos. Cine nu este cu cas politic la gura intelege ca ascutirea sau folosirea acelorasi arme, ale subversiunii si revoltei, se poate extinde, prin absolutizare, si asupra democratiei si statului de drept, ceea ce, ca orice absolutizare, ar fi sursa unui nou totalitarism.
In democratie, nu mai exista indivizi lipsiti de aparare politica si juridica, cea economica este o alta problema, dar fiinteaza, intr-un numar restrans, o serie de viziuni oficiale, cum sunt cele legate de crestere, de securitate, de mediu, pentru a da doar cateva exemple, a caror legitimitate decurge dintr-un mandat democratic, de reprezentare, dar si din posibilitati, diferite de ale individului, in ceea ce priveste obtinerea de informatii privind anumite cauze sau efecte, conturarea unei imagini, partiale sau de ansamblu, privind diverse fenomene, tendinte sau procese, mobilizarea de resurse in situatii de criza etc.
Cel putin, asa este in toata lumea democrata, nu-mi pot imagina, de pilda ca patriot-act-ul american, vizand combaterea terorismului, ar fi putut fi adoptat dac’ar fi fost sa se fi aplicat ideile lui Isaiah Berlin, din secolul trecut, de razvratire a individului impotriva unei viziuni politice, pe motiv ca ar veni din partea statului, este de inteles, o asemenea absolutizare ar fi rizibila. La fel, cand spuneti ca nicio definitie a Binelui nu ar trebui adoptata de stat. Sa fim seriosi, cand Raul loveste, reactia Binelui nu trebuie intimidata, san e imaginam numai la ce s-ar fi intamplat daca un cetatean trimis sa lupte pe oricare din ultimele fronturi ar fi replicat ca Binele nu este “Bine” pentru ca a fost definit de catre stat.
In fond, ce este statul in democratie daca nu organizatia politica a tuturor cetatenilor sai? Ruperea speculativa a aceastei legaturi nu ar face decat sa ofere o arma de lupta politica impotriva oricarui stat, indiferent de spatiu si timp. A reflecta asupra limitelor istoricismului ar fi o buna ocazie de a evita caderea in capcana absolutismului politic. Va astept, punctual, un punct de vedere si, asa cum am spus la inceput, alte idei luminatoare de la dezbaterea de la Library of Congress. Multumesc!
http://www.contributors.ro/cultura/libertate-umanitate-tiranie-despre-diavolul-in-istorie-la-library-of-congress/
Orice absolutizare este, evident, o exagerare. Ceea ce vreau sa accentuez este riscul legat de interventia statala in definirea (legiferarea) adevarului si fericirii umane. Nu doar Berlin avea rezerve, ci si Hannah Arendt, Judith Shklar, Raymond Aron, Vaclav Havel. Va multumesc pentru comentariul incitant.
Off the record : demiterea la care va referiti (in fapt o revocare) a avut loc in mai 2012 si nu 2013.
who knows, poate va fi una si in mai 2013, dar deocamdata nu se stie …..
Multumesc, am corectat. Eu am fost „eliberat din functie”. Prof. Ioan Stanomir a fost demis. Au demisionat apoi membrii conducerii executive. In prima faza, dl Muraru a vorbit politicos si chiar respectuos despre relatiile sale cu fosta conducere. Treptat, din ratiuni doar de el stiute :), a dezvoltat o obsesie legata de ceea ce azi numeste „greaua mostenire” (care includea intre altele, o retea activa de contacte internationale, planul de cercetare pe 2012 si de perspectiva pentru 2013, „Caravana cinematografica”, scoala de vara de la Ramnicu Sarat, cartile in curs de publicare, Anuarul IICCMER si revista „History of Communism in Europe”, conlucrarea cu Fundatia „Corneliu Coposu” si cu Fundatia „Ioan Barbus”) Una dintre cele mai ridicole acuzatii, venita din partea d-lui Dinu Zamfirescu, a fost legata de sustinerea traducerii si publicarii cartii lui Robert C. Tucker „Filosofie si mit la Karl Marx”. Reluata de membrii Corpului de Control al premierului Ponta, acuzatia privea presupsa lipsa de legatura dintre o carte fundamentala despre geneza marxismului si studiul ideologiei comuniste (prevazut intre obiectivele IICCMER). Nimic nu este mai jenant decat simbioza dintre ignoranta si rea-credinta. Ganduri bune.
Domnule Tismaneanu,
„Dl Marga, direct sau indirect, a pus la dispozitie d-lui Stelian Tanase date confidentiale din contractele legale pe care le-am semnat cu ICR. A comis o ilegalitate pentru care am decis sa dau ICR, nu doar pe Stelian Tanase, in judecata.”
Asa da! Stiu ca nu sunteti negru in cerul gurii, dar nici perna pentru ace nu trebuie sa acceptati sa fiti. Nu merita ignorata rautatea lor gratuita, daca de respectat nu sunt in stare sa va respecte, macar sa va stie de frica, de prea mult timp va sunt testate limitele. Abuzul tolerat naste traume, dar sa nu facem psihologie abisala.