Maratonul european continuă…

Deciziile Consiliului European din 8-9 decembrie reprezintă un pas hotărât în demersurile de stabilizare, dar nu sunt (şi nici nu au cum să fie) o “soluţie completă” de rezolvare a crizei. Procesul de recâştigare a încrederii va fi unul de durată şi anduranţă, similar unei curse de maraton (desigur, nu cu finalul din anul 490 î.Hr).

În esenţă, liderii zonei euro, la care s-au adăugat cei din nouă state non-euro (cu excepţia notabilă a Marii Britanii) au întocmit un inventar de măsuri – în direcţia întăririi guvernanţei economice şi eficientizării instrumentelor de stabilizare financiară pe termen scurt – ce au nevoie de aplicare cât mai rapidă, prin norme legislative de nivel primar şi secundar. Rezultatul, cu un prim termen stabilit pentru martie 2012, este un compromis pragmatic între urgenţă, nevoia de a merge suficient de departe în asumarea obligaţiilor şi minimizarea riscurilor de implementare.

Din punct de vedere al conţinutului, reuniunea a adus un acord pe componenta de întărire a disciplinei fiscale („pact fiscal”). „Meniul” agreat aici cuprinde practic măsurile esenţiale vehiculate pe în ultimul an pe tema reformării Pactului de Stabilitate şi Creştere – prevederi constituţionale de limitare a deficitelor, sancţiuni automate în cazul deficitelor excesive, rol crescut al Comisiei Europene (COM) în procesul de întocmire a bugetelor naţionale, implicarea Curţii Europene de Justiţie etc.

Desigur, noul instrument reprezintă, în primul rînd, o componentă esenţială a eforturilor germane de stabilizare financiară a zonei euro, dar, poate chiar mai important, satisface solicitarea esenţială a Băncii Centrale Europene (BCE) în schimbul căreia aceasta şi-a declarat disponibilitatea de a interveni mai accentuat în sprijinul statelor membre cu dificultăţi, prin controversatele achiziţii de obligaţiuni guvernamentale (vizate, în primul rând, sunt Italia şi Spania).

Nu trebuie uitat că, în ultima vreme, Banca Centrală Europeană a fost o instituţie cheie în demersurile de stabilizare financiară – acumulând în acest timp un rol „politic” tot mai important, dincolo de conducerea politicii monetare.

Reuniunea a prilejuit şi o serie de decizii cu privire la eficientizarea mecanismelor financiare de stabilizare (devansarea, pentru vara anului 2012, a intrării în vigoare a mecanismului financiar ESM, în valoare de 500 mld. euro, canalizarea de resurse prin intermediul FMI etc.). Deşi importante, acestea au mai degrabă un rol complementar politicii BCE, a cărei conduită este este esenţială în următoarea perioadă.

Se putea şi fără un alt tratat?

Din punct de juridic, „pactul fiscal” convenit poate fi implementat în parte prin legislaţie comunitară de nivel secundar (regulamente, directive), dar pentru restul (ex. cele privind sancţiunile) este necesară o modificare la nivelul legislativ primar (tratat), datorită implicaţiilor la nivelul suveranităţii statelor membre.

O implementare doar la nivelul legislaţiei secundare sau adoptarea soluţiei propuse anterior de preşedintele Consiliului European, H. van Rompuy (de modificare a unui protocol anexat Tratatului TFUE), deşi cu avantajul unei implementări mai rapide şi mai puţin „riscante”, nu puteau merge suficient de departe în direcţia întăririi disciplinei fiscale (cel puţin în accepţiunea Germaniei şi a BCE). De aici nevoia de legislaţie nouă la nivel de tratat.

Desigur, varianta ideală ar fi fost cea în care se modifica chiar TFUE (Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, la art. 126 şi/sau art. 136), dar, în contextul refuzului britanic, soluţia a fost cea în care ceilalţi 26 de membri UE (cei 17 din zona euro, alături de 9 state non-euro, sub rezerva consultării legislativelor naţionale) au agreat semnarea acestui nou tratat interguvernamental, în afara cadrului comunitar.

În principiu, un asemenea instrument juridic va putea fi ratificat în legislativele naţionale, cu evitarea nevoii de organizare a unor referendumuri. Deşi un oficial irlandez a vehiculat imediat posibilitatea unui referendum, poziţia ar trebui pusă mai degrabă în contextul eforturilor mai vechi ale Dublin-ului de a evita modificări substanţiale în sistemul său fiscal.

Revenind, soluţia aleasă are dezavantajul de a nu beneficia de cadrul instituţional aferent UE, deşi foarte probabil se vor găsi soluţii pragmatice în acest sens. De altfel, J. Barroso a anunţat că serviciile Comisiei vor „sta la dispoziţia” statelor membre în acest sens, deşi teoretic Marea Britanie ar putea ridica obiecţii în privinţa utilizării instituţiilor comunitare.

Nu trebuie să pierdem din vedere că noul tratat, care ar putea intra în vigoare în urma ratificării parlamentare, va putea fi inclus în tratatul TFUE la o dată ulterioară, când va putea fi obţinut acordul tuturor membrilor UE.

Este acordul de la Bruxelles pe placul „investitorilor”?

Deciziile merg semnificativ de mult în direcţia semnalată ca dezirabilă de investitori şi agenţiile de rating. Asta nu pentru că aceştia ar pun chiar aşa mare preţ pe reformele din Uniune, ci pentru că acest lucru este susceptibil să aducă implicarea mai accentuată a BCE. Aceasta ar aduce perspectiva („liniştitoare”, dar şi potenţial profitabilă) a existenţei unui cumpărător de ultimă instanţă pentru obligaţiunile de stat din zona euro.

Reacţiile pieţelor din următoarele zile vor fi determinate semnificativ de atitudinea instituţiei de la Frankfurt (şi e o întreagă altă discuţie aici). Realist vorbind, indiferent de atitudinea băncii – care, după primele indicii, va fi moderată, ca şi până acum – nu este de aşteptat o încetare pe termen scurt a volatilităţii de pe pieţele financiare.

Nu trebuie uitată aici o altă decizie importantă din perspectiva consolidării încrederii investitorilor – renunţarea la idea implicării sectorului privat, adică reduceri ale datoriilor publice în dauna investitorilor – în cadrul unor eventuale alte programe de asistenţă, în afara cazului Greciei.

Cum rămâne cu Marea Britanie?

Până la urmă, statele UE au fost pragmatice săptămâna trecută, iar refuzul britanic a fost făcut în deplină cunoştinţă de cauză. Se pare că Londra a “supralicitat” condiţionarea acordului său de primire de garanţii în domeniul reformei serviciilor financiare.

Chiar dacă se poate vorbi la nivel simbolic de o “divizare” a Uniunii, nu trebuie uitat că termenul de martie 2012 pentru definitivarea noului instrument juridic oferă un răgaz pentru apropierea poziţiilor. Ştiu şi britanicii când să fie pragmatici. Dacă nu, pot adera la o dată ulterioară, aşa cum au mai făcut în alte situaţii în istoria integrării europene. Mai mult, polica fiscală a coaliţiei de la Londra se înscrie tot în direcţia întăririi disciplinei.

Un rol crescut pentru state?

Inevitabil, un nou tratat interguvernamental extra-comunitar va creşte profilul statelor membre. Pe de altă parte, noul tratat va cuprinde doar o parte din măsurile preconizate, în timp ce restul vor urma “calea comunitară”. Mai mult, Banca Centrală Europenă, cu o rol esenţial în următoarea perioadă şi cu o influenţă în creştere, este tot o instituţie comunitară.

Se menţine astfel un echilibru instituţional între statele membre şi instituţiile comunitare (inclusiv prin implicarea sporită a COM şi a Curţii Europene de Justiţie), de unde se poate concluziona că, dincolo de binomul comunitarism-interguvernamentalism şi felul în care diverse state îl accentuează, mai degrabă a primat pragmatismul.

Ce mai urmează?

În contextul unei guvernanţei economice întărite (acordul din 8-9 decembrie este doar cel mai recent pas), statele membre vor continua maratonul stabilizării şi pe celelalte două dimensiuni cheie – consolidare fiscală şi reforme structurale.

Şansele ca eforturile în cele trei direcţii să fie mai eficiente au crescut în urma evoluţiilor politice din ultimele săptămâni, acum că „toată lumea e la bord”. Noile executive din Grecia, Italia, Spania şi Belgia sunt doar ultimele din zona euro care si-au aumat rectificarea „întârzierilor” anterioare.

În afara zonei euro, Ungaria, „ultimul mohican” care refuza de un an şi ceva să aplice „reţeta” generală, a anunţat intenţia de a apela la asistenţa FMI şi UE (10-15 mld. euro), ceea ce va implica cu siguranţă modificarea politicilor „neortodoxe” de până acum.

Desigur, rămân valabile în continuare obiectivele de redresare a creditării şi evitare a dezintermedierii (pe baze echitabile atât pentru statele gazdă, cât şi de origine ale băncilor-mamă) precum şi de stimulare a creşterii, în contextul întăririi pieţei interne.

Rămâne ca instrumentele de stabilizare pe termen scurt să ofere timpul necesar schimbărilor de durată, toate acestea într-un context internaţional ce are nevoie de un minim de stabilitate.