Marea, cenușa, vocea, gestul…

Foarte adesea editurile din Franța republică Cendres în același volum ce conține mult mai celebra La dernière bande. Aceasta fiindcă amândouă ilustrează modul în care Samuel Beckett a meditat, slujindu-se de formula monodramei, asupra celor două mari teme ce îi definesc, de la un capăt la altul, creația. Bătrânețea și singurătatea.

Cendres (Cenușă), scrisă în  limba engleză în 1957 și tradusă în franceză doi ani mai târziu ( cu sprijinul lui Robert Pinget), socotită de unii exegeți o piesă în care dramaturgul irlandez ne oferă propriile lui Rêveries du promeneur solitaire servindu-se pentru aceasta de vocea personajului Henry, face parte dintr-un ciclu de cinci scrieri compuse cu gândul de a fi difuzate exclusiv pe calea undelor. Aflat la vârsta senectuții, Henry dialoghează eminamente mintal cu alți doi bărbați (Bolton și Holloway), ceea ce îi permite lui Beckett să revină la o altă temă majoră a creației sale, aceea a relației cu părinții, temă ce și-a găsit expresia supremă în Sfârșit de partidă, cu fiica și cu soția lui, Ada. Fapt ce nu are cum să nu te ducă cu gândul la ambiguitatea relației dintre Winnie și Willie din O, ce zile frumoase!

Beckett exploatează ambiguitatea spațiului radiofonic în care imaginile vizuale trebuie să se nască eminamente grație rostirii spre a trece de la fantasmă, vis, coșmar iarăși la  fantasma ce induce o tragică, apăsătoare  și, de acolo, o bruscă și tragică revenire la realitate. Și la o decizie capitală. Care duce la o definitivă identificare cu trecutul. Aici cu marea. Cu neantul. Situația inițială este una cum nu se poate mai simplă. Un bătrân ajunge la malul mării și acolo reface felurite episoade ale existenței sale reconvocând dialoguri cândva reale sau inventând altele. În mintea lui se amestecă epoci diferite, conservate într-o memorie stratificată și uneori nesigură. Henry se îndoiește de el însuși, iar îndoiala provoacă strigăt. Însoțit, de la un moment dat încolo, de  prezumția de nebunie. Ce macină ființa ce vorbește despre sine, într-un amestec de asumare și distanțare. Monologul ajungând să fie astfel dialog. Și nu doar cu Bolton, Holloway sau Ada. Cu sine însuși, cu existența, cu rostul acesteia, cu viața, moartea și cu Dumnezeu. Zgomotele mării și zbaterile memoriei interferă, provoacă crize, spaime, determină tendințe suicidare. Și precum Cocteau odinioară în Vocea umană ori așa cum a făcut-o Beckett însuși în O, ce zile frumoase! sau în Ultima bandă, vocea umană este chemată să refacă spații, vremuri, să construiască ori să destrame trăiri, iluzii, să dea speranțe. Sau, dimpotrivă, să le infirme, să inducă nesiguranță și să arate, iarăși!, că ființa umană nu are, în fapt, nici cea mai mică șansă de salvare.

Cenusă este reprezentată în premieră pe țară la Teatrul Point într-un spectacol ce se servește de traducerea în limba română a versiunii engleze a textului. O versiune beckettiană sută la sută. Traducerea este semnată de Ania Tudoran-Dănilă. Aceeași care a propus cu doi sau trei ani în urmă o nouă tălmăcire în limba română a Ultimei bande de magnetofon. Și, ca și cu ocazia precedentă, traducerea surprinde esența spiritului scriiturii beckettiene.  Dacă Ultima Bandă i-a prilejuit lui Toma Dănilă, actor destoinic,  tot mai pasionat în anii din urmă de regie, o primă întâlnire, pe care am considerat-o atunci notabilă, cu literatura dramatică a lui  Beckett, cu complexitățile, dificultățile și abisurile acesteia,  de data aceasta, pariul regizorului este, după părerea mea, considerabil mai mare. Căci nu e tocmai simplu să aduci pe scenă un text ce se adresează din scriitură eminamente microfonului. Nu e chiar la îndemână să găsești soluții ca spectacolul să nu fie teatru radiofonic transferat artificial, forțat pe scenă.  Nu e tocmai de colea să găsești actorul capabil să  zămislească din voce gesturi, pași, zbateri, elanuri care să se concretizeze astfel încât să nu însemne doar o simplă, calpă retorică vizuală. Gheorghe Visu s-a dovedit a fi actorul înzestrat sa facă exact ceea ce trebuie. Și nu oricum, ci la nivelul excelenței. Vocea sa naște imagini, stări, pătrunde din ce în ce  mai puternic nu numai în urechea, ci și în mintea spectatorului. Nimic nu e de prisos nici în vorbire, nici în strigăt, nici în șoaptă, nici în mișcare. Nici în felul în care joacă actorul cearta lui Henry cu Atotputernicul. Ceea ce spune actorul își află loc în mintea și în inima spectatorului, le sfredelește. Totul în vreme ce, într-o subtilă relație de reciprocitate, cel aflat în sală ajunge să pătrundă aievea în spiritul, frământările, zbaterile, străfulgerările, cutremurele lui Henry. Să se contopească cu acestea. Vocea lui Gheorghe Visu are substanță, vizualitate, culoare. Gesturile, mișcările sunt și ele potrivite. Au relevanță, nu se cantonează la condiția de accesorii sau de ornamente inventate. 

Toma Dănilă își asumă în raport cu textul lui Beckett libertatea de o aduce pe scenă și pe Ada. Femeia întrucâtva rece, aspră care încearcă să îl rupă pe Henry de mult prea primejdioasa alianță cu trecutul. De însoțirea cu acesta. E pericoloso sporgersi! Ada pierde partida ceea ce nu se întâmplă însă cu interpreta ei, Ana –Ioana Macaria. Dimpotrivă. Și ceea ce nu se întâmplă nici cu spectacolul.  

Teatrul POINT din București

CENUȘA de Samuel Beckett

Traducere de Ania Tudoran-Dănilă

Regia: Toma Dănilă

Cu : Gheorghe Visu și Ana -Ioana Macaria