…Marea prestidigitatie ideologica

…oarecum in completarea textului scris, ca de obicei, cu nerv, de Dragos Paul Aligica despre un posibil nou Nou Partid creat pe nucleul a doua personaje – Dinu Patriciu si Valeriu Stoica – reiau mai jos un text publicat initial in 2009. Se spune ca unele texte isi pastreaza actualitatea. Altele, inclin sa cred, devin chiar mai actuale decat atunci cand au fost scrise.

Marea prestidigitaţie ideologică

Postat la 1 Decembrie 2009 in Politică internă

..tare mi-e treamă că trăim, fără să realizăm, o manipulare de proporţii, prea ocupaţi cum suntem pentru moment, cu bătălia dintre Traian Băsescu şi Mircea Geoană. Suntem, cum s-ar spune în limbajul iluzioniştilor, misdirecţionaţi: stăm cu ochii aţintiţi pe jocul de sunet şi lumini pentru fotoliul de la Cotroceni, când adevărata miză e în cu totul altă parte. Nu ne dăm seama şi pentru că manipularea e în văzul lumii, nu se ascunde nici la Grivco şi nici în birourile mogulilor. Dimpotrivă. Se petrece la lumina reflectoarelor, dă interviuri, organizează conferinţe, scrie articole. O conspiraţie, oricât de malefică, poate fi, la o adică, neutralizată prin expunere publică. Un tiran, oricât de diabolic, poate fi, în ultimă instanţă, detronat. Un rege, după cum constata Alexis de Tocqueville în faimoasa Democraţie în America, are în definitiv o singură viaţă. La fel ca şi Ceauşescu. Opinia publică, însă, nu poate fi executată la Târgovişte.

de Alin Fumurescu

Or, taman opinia publică este întreaga miză a manipulării – victimă şi călău deopotrivă, lucrată de la ambele capete. Într-un colţ al ringului (culoarea o alegeţi dumneavoastră, oricum nu are mare importanţă), maestru de ceremonii este Valeriu Stoica. Auto-declarat şi recunoscut drept unul dintre ideologii cei mai redutabili ai dreptei, fostul preşedinte al PNL nu şi-a ascuns niciodată, spre meritul său, agenda politică – ba, dimpotrivă, a predicat-o de câte ori a avut ocazia, pe diferite canale. De dragul conciziei, putem enumera principiile de bază:
1. simplificarea scenei politice la două mari partide – unul de stânga, celălalt de dreapta, care să alterneze, disciplinat şi eficient, la guvernare (eficienţa guvernării e un concept cheie al acestei abordări);
2. votul uninominal fără redistribuiri (FPTP – first past the post), ca precondiţie a punctului 1;
3. republica prezidenţială – din nou, justificată în numele aceleiaşi eficientizări a actului de guvernare;
4. apelul frecvent la „popor”, prin referendumuri, consultări populare, mitinguri de suport etc., ca modalitate de scurtcircuitare a clasei politice.

În celălalt colţ al ringului, teoreticianul-şef e Dinu Patriciu. Declarat libertarian şi pragmatist, omul de afaceri pare a avea o viziune la polul opus celei promovate de Valeriu Stoica, deşi, aparent paradoxal, amândoi se revendică de la o ideologie de dreapta:
1. întărirea rolului parlamentului, prin formarea unei republici parlamentare;
2. transformarea funcţiei prezidenţiale într-una onorifică (preşedintele ar urma să fie ales de către parlament şi ar îndeplini o funcţie asemănătoare preşedintelui Germaniei);
3. reducerea drastică a numărului de funcţionari publici şi transformarea celor rămaşi într-o armată de profesionişti;
4. transformarea, după acelaşi model, a clasei politice într-o clasă de politicieni profesionişti; blocajele politice ar fi astfel eliminate, eventualele disupte s-ar rezolva la masa negocierilor, ca între „profesionişti”;
5. eventual, într-un viitor mai îndepărtat (nu poţi cere miracole în trei zile), privatizarea justiţiei.

În ce constă prestidigitaţia? În faptul că, în ciuda diferenţelor de abordare, ambele modele propuse urmăresc acelaşi scop final: „eficientizarea politicii”, prin abordarea ei cu mijloacele ecoomicului. Şi într-un caz, şi în celălalt, rolul cetăţeanului e redus la cel de pasiv beneficiar al unor măsuri luate la mare distanţă, de o sferă distanţată (şi distantă) de sfera cetăţeanului. E aceeaşi Mărie, cu altă pălărie.

În scenariul propus de către Valeriu Stoica, deşi aparent cetăţeanul e consultat la fiecare pas, rolul său rămâne, esenţial, unul pasiv: nu participă la dezbatere, nu poate propune soluţii, poate răspunde doar prin „da” sau „nu” la întrebările gata formulate de către alţii, precum la sondajele de opinie. (Există o întreagă literatură de specialitate pe tema manipulării prin sondaje şi „consultări populare”.) Stimularea capacităţilor democratice ale cetăţeanului „de rând”, încurajarea abilităţii de a raţiona nuanţat, de a înţelege poziţii diferite şi de a căuta, în comun cu alţii, soluţii – toate ingrediente esenţiale pentru „educarea democraţiei” (Tocqueville, Mill) şi evitarea eventualelor derapaje – sunt ignorate cu desăvârşire.

De cealaltă parte, varianta Patriciu, care – teoretic – ar trebui să asigure un grad mai mare de reprezentativitate a cetăţenilor, nu face decât să sporească şi ea deficitul democratic, chiar dacă acţionează pe o cale în aparenţă total opusă. „Profesionalizarea politicii” şi reducerea actului de guvernare a statului la managementul unei firme (chiar dacă al uneia mai mari) are, pe termen lung, acelaşi efect: îndepărtarea cetăţeanului de politică. Asistăm, aşadar, la o manipulare rotundă, precum Pământul. Indiferent dacă o iei spre Vest sau spre Est, tot în acelaşi punct te vei întoarce. Dar nu va fi nicio călătorie iniţiatică, după care te vei regăsi îmbogăţit spiritual. Dimpotrivă. La capătul excursiei, în oricare dintre variante, ne aşteaptă o turmă de cetăţeni izolaţi, scârbiţi de politică, debusolaţi. Ăsta e punctul final. Scopul întregii prestidigitaţii.

Din acest punct de vedere, puţin contează dacă numim strategia „de stânga” sau „de dreapta”. Pentru „pragmatici” precum Stoica sau Patriciu, aceste etichete sunt chiar atât: etichete pe care le poţi, la o adică, dezlipi de pe un produs şi lipi pe un altul. Oricum, în ultimă instanţă, când vom deveni cu toţii nişte pragmatici, vom renunţa la asemenea „mofturi”. Dacă mai doriţi dovezi, priviţi puţin în jur şi niţel în istoria recentă.

Stoica a fost primul liberal care a semnat pactul de susţinere a Guvernului Năstase – din motive pragmatice, fireşte. A înfiinţat Institutul de Studii Liberale (sponsorizat, din câte ştiu, de către Patriciu), pe care l-a transferat, în bună măsură, în Institutul de Studii Populare. Acum, militează pentru identificarea PDL cu „adevăratul partid liberal”. Se vorbeşte tot mai frecvent despre liberal-conservatism. Se dau exemple din Marea Britanie. La rândul său, Patriciu s-a declarat de câţiva ani buni în favoarea unei alianţe dintre PNL şi PSD, promovând social-liberalismul drept soluţia ieşirii ţării din criză. Mircea Geoană a vorbit şi el despre A Treia Cale (exemplul, deloc întâmplător, vine tot din Marea Britanie, despre care John Stuart Mill spunea, cu dispreţ, că a căzut pradă unui pragmatism prost înţeles, transformând compromisul dintr-o metodă ocazională, într-un principiu).

Toată această joacă de-a ideologia, ba-i aici, ba nu-i aici, nu-i decât parte din aceeaşi prestidigitaţie. E o „alba-neagra” ceva mai sofisticată. Rezultatul e confuzia electoratului, lehamitea (Toţi sunt o apă şi-un pământ) şi îndepărtarea de politică.

Absenţa programatică a politicii din paginile ziarului „Adevărul” e doar un simptom relevant al acestei abordări. Acum câţiva ani, Quentin Skinner, probabil cel mai reputat istoric al ideilor din lume la această oră, constata cu amărăciune: Prin teoria contractului, englezul de rând a primit, într-adevăr, drepturi. Dar le-a primit doar pentru a le încredinţa în mâinile „reprezentanţilor” săi. I s-a spus: „Vezi-ti de treaba ta. De acum încolo, ne ocupăm noi de politică.” Ce s-a întâmplat când politica a fost abandonată pe seama „specialiştilor” se cunoaşte. Conform indexului GfK, încrederea electoratului în politicieni cunoaşte, de la an la an, o scădere dramatică, în toate ţările democratice. Simplu spus, politicienii sunt pe ultimul loc în topul încrederii, din Statele Unite până în România.

Lor le convine. Mie, nu.