marți, octombrie 19, 2021

Mărirea și decăderea slavilor în arheologia din RSS Moldovenească. Pe marginea unei teze de doctorat

Publicată în seria „East Central and Eastern Europe in the Middle Ages, 450-1450”, a editurii Brill, cartea lui Iurie Stamati The Slavic Dossier. Medieval Archaelogy in the Soviet Republic of Moldova, nu este o lucrare de arheologie, nici măcar de istorie medievală, ci este despre arheologi, despre competiția lor pentru poziții și resurse, despre politruci, propagandiști, despre felul în care puterea politică utilizează arheologia în scopuri ideologice și despre felul în care arheologii manipulează lumea politică în scopuri personale.

Iurie Stamati, The Slavic Dossier. Medieval Archaelogy in the Soviet Republic of Moldova: Between State Propaganda and Scholarly Endeavor, translated by Ruxandra Iuliana Petrinca, Brill, Leiden/Bostan, 2019, 310 pp.

Cartea lui Stamati este un veritabil thriller care se citește pe nerăsuflate. În rolul victimei este arheologia. Locul acțiunii este Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Principalele personaje: arheologii care au săpat în RSSM, după 1946, în căutarea slavilor și apoi pentru a explica etnogeneza moldovenilor. Două portrete sunt bine desenate de autor și domină povestea spusă de Iurie Stamati: Gheorghii Fedorov (1917-1993) și Ion Hîncu (1931-2003). Ei sunt liderii celor două „școli”, curente în arheologia de la Chișinău. Primul scoate în evidență rolul slavilor, al doilea rolul populației băștinașe, neo-latine în formarea populației care locuiește între Prut și Nistru. Personajele secundare sunt distribuite pe trei scene, departe una de alta geografic (Moscova, Chișinău și București), dar care comunică între ele. În anumite perioade, ele comunică surprinzător de intens. Printre personajele secundare de la Chișinău, amintesc Gheorghii Smirnov, Gheorghe Cebotarenco, Pavel Bîrnea, Lazar Polevoi, Isak Rafalovici, Emmanuil Rikman, Boris Vizer, Artiom Lazarev. De la București și Iași: Ion Nestor, Maria Comșa, Constantin Daicoviciu, Dan Gh. Teodor, Radu Vulpe. De la Moscova: Boris Rîbakov, Artemi Arțihovksi și însuși Leonid Brejnev.

Cartea este o variantă extinsă, tradusă din franceză în engleză, a tezei de doctorat susținute în 2015 de autor la Universitatea Laval sub coordonarea profesorilor Laurier Turgeon și Allison Bain. Iurie Stamati s-a născut în URSS, a studiat istorie la Chișinău și Cluj, apoi studii aprofundate la École doctorale en sciences sociales (2004) din cadrul Universității din București. A emigrat peste Atlantic, împreună cu familia. Astăzi predă cursuri de istoria Rusiei și a URSS la Université Laurentienne, Sudbury, Canada.

Slavii la Chișinău

În cercetarea doctorală, Iurie Stamati și-a propus să explice miza „dosarul slav” din arheologia din RSS Moldovenească. Același material arheologic, aceleași vestigii erau interpretate diferit. La întrebarea care e locul slavilor în istoria RSSM, rolul slavilor în geneza moldovenilor și culturii lor – subiect central pentru istoricii de la Chișinău – s-au formulat două răspunsuri. Primul discurs, dominant, afirmă că din secolul al IV-lea până în secolul al XIV-lea, teritoriul a fost locuit de slavi care au venit în câteva valuri și sub diverse nume. Populația neo-latină a venit mai târziu, din Transilvania, și a pătruns pe teritoriul RSSM în secolele al XIII-XIV-lea. Grupul etnic moldovenesc este rezultatul coabitării celor două grupuri. Acest discurs a fost șlefuit de arheologul sovietic, Gheorghii Fedorov, de la Institutul de Arheologie din Moscova. Al doilea discurs, apare la sfârșitul anilor 1950, principalul reprezentant este Ion Hîncu care fără să nege rolul slavilor, privilegiază aportul vlahilor la formarea poporului moldovenesc. Autorul acestui discurs subliniază că neo-latinii sunt autohtoni, nu au venit din alte părți. Această teorie, devine pentru scurt timp dominantă, în a doua parte a anilor 1970, odată cu ocuparea postului de șef al Secției Arheologie a Academiei de Științe de la Chișinău, de către Hîncu.

Ion Hîncu și Gheorghi Fedorov pe șantierul arheologic Alcedar (RSSM), în 1950. Foto arhiva personală Iurie Stamati.

Această dispută apare pe fondul afirmării ideii existenței unui grup etnic moldovenesc, diferit de cel românesc prin istorie, cultură și limbă și legat strâns de lumea slavilor de Est. Conceptul de limbă moldovenească, apărut în anii 1920, a fost acceptat fără rezerve la nivel oficial. S-a încercat construirea unei limbi diferite de cea română, prin alfabet chirilic, promovarea unor cuvinte slave, regionaliste și arhaisme sau chiar prin introducerea directă a unor cuvinte rusești sau ucrainene. Abia odată cu reformele lui Mihail Gorbaciov, s-a revenit la alfabetul latin și s-a adoptat norma limbii române standardizate (1989).

După război, arheologia și-a asumat sarcina de a oferi noi argumente teoriei moldovenismului. Cine se așteaptă să găsească aici un plan dibaci construit la CC al PCUS sau în sediul central al KGB din Piața Lubianka, o să fie dezamăgit. E mai mult o competiție între arheologii de la Chișinău și Moscova pentru resurse și poziții decât un scenariu croit la Kremlin.

Capitolul I („The Birth of a Paradigm: Moldovan Archaeology and the Slavic Problem”) prezintă începuturile arheologiei moldovenești de la Dimitrie Cantemir la Pan Halippa, trecând prin celebra Societate de Istorie și Antichități de la Odessa.

Cel mai important centru de cercetare din perioada postbelică era Secția de Arheologie a Academiei de Științe a RSSM. În 1964 aceasta număra 9 angajați. După destrămarea Uniunii Sovietice s-a transformat într-un Institut de Arheologie și Istorie Veche, cu 30 de oameni. Până la sfârșitul anilor 1960, arheologia moldovenească era controlată de Institutul de Arheologie de la Moscova. De fapt, începuturile arheologiei în RSSM se leagă de numele lui Gh. Fedorov, reprezentantul institutului moscovit la Chișinău. Ultimul cuvânt în alegerea șefului Secției arheologice de la Chișinău l-a avut mereu directorul Institutului de Arheologie din capitala URSS. După 1970, arheologii de la Chișinău s-au bucurat de o mai mare autonomie, în raport cu Moscova.  Cu toate acestea, rapoartele de săpături, studiile și cercetările erau scrise și publicate în limba rusă, ceea ce deosebea arheologii moldoveni de colegii lor ucraineni, baltici sau caucazieni. Potrivit autorului, asta se explică prin faptul că școala de arheologie de la Chișinău era în limba rusă, pentru că nu exista o tradiție locală. Un alt detaliu important subliniat de autor, merită Reținut: arheologia sovietică moldovenească nu a fost niciodată marxistă. Arheologii de la Chișinău nu au dezvoltată nici nu au utilizat vreo metodologie marxistă. “The efforts of Moldovan archeologists and their collegues from other soviet republics who participated in arheological excavations in the MSSR with few exceptions, were directed towards shaping an ethno-political history of that terrritory” (p. 46).

Un rol important în apariția arheologiei moldovenești la jucat Gh. Fedorov, figură controversată, care până astăzi stârnește pasiuni (cap. 2, “Georgii Fedorov and the Building of Slavic Archaeology in the MSSR”). Adversarii l-au acuzat că ar fi fost un șarlatan care a falsificat urmele arheologice, că a fost un agent al pan-slavismului, al KGB-ului, reprezentant oficial la Chișinău al stăpânilor de la Moscova. Fedorov a făcut studii (chiar în anii Marii Terori) la Universitatea din Moscova unde a fost format de cunoscuții arheologi Arțihovksi și Rîbakov. Antistalinist declarat ce a frecventat cercurile disidenților sovietici, Fedorov aducea pe șantierele pe care le conducerea în RSSM oameni trecuți prin Gulag, aflați pe lista neagră a regimului, care găseau foarte greu de lucru. În vremea lui Nikita Hrușciov, Fedorov a semnat mai multe petiții de protest în sprijinul unor intelectuali persecutați. A fost urmărit de KGB; el și discipolii săi moldoveni au fost de mai multe ori anchetați de poliția politică; în cele din urmă, în 1975, KGB a pus capăt cercetărilor lui arheologice din RSSM. Până la destrămarea URSS n-a mai reușit să publice nimic din cercetările sale. În 1990 s-a mutat la Londra unde a murit în 1993.

Cel descris în amintirile unor contemporani drept „unealtă a KGB”, „agent al Moscovei”, conformist și acuzat că ar fi falsificat grav istoria moldovenilor, a avut mai multe dosare de urmărire, primul fiind deschis în 1947 când, pe fondul campaniei antisemite, a fost arestat un prieten al său, poet evreu condamnat ca „element social periculos”. KGB l-a supravegheat îndeaproape și anchetat de mai multe ori pe fiul arheologului, pictorul Mihail Fedorov-Roșal.

Poziția sa de autoritate se explică prin faptul că a lucrat împreună cu Rîbakov, șeful arheologiei sovietice vreme de decenii (a condus Institutul de Arheologie din Moscova între 1956-1987). Vanitos, cu uriașe pretenții intelectuale, autorul unor lucrări tipărite în sute de mii de exemplare, talentat dar total diletant, mai mult folclorist și etnograf decât arheolog, Rîbakov a încetat să mai fie luat în serios ca savant încă din timpul vieții. Analiza probelor strânse l-a determinat pe Stamati să ajungă la concluzia că Fedorov n-a fost un proiect al Kremlinului sau al KGB. Cele mai veridice surse indică faptul că a convins conducerea institutului de la Moscova să-l trimită la Chișinău să caute urmele vechilor triburi slave. În climatul slavofil din URSS, proiectul a fost îmbrățișat cu entuziasm. În plus, a avut și susținerea autorităților din RSSM.

Celălalt personaj important al poveștii spuse de Stamati este Ion Hîncu, singurul arheolog basarabean care a îndrăznit să susțină o teorie în care moldovenii erau elementul autohton, găsit de slavi la sosirea pe teritoriul RSSM (cap. 3, “The Indigenous Character of the Moldovans, a Singural View”).

Concepția lui Hîncu este explicată de autor prin contaminarea acestuia cu ideile arheologilor de la București. Pretext pentru un excelent capitol privind relațiile dintre arheologia sovietică și cea românească. Chiar dacă nu sunt lucruri fundamental noi, introducerea Chișinăului în ecuația București-Moscova, oferă o perspectivă nouă. Contactele dintre arheologii români și cei sovietici au început abia la mijlocul anilor 1950. Între 1956 și 1958, intensitatea schimbului de cercetători între București și Chișinău, expoziții de pictură și sculptură, prezentări de filme românești în RSSM este fără precedent. La Chișinău să organizează cu mare pompă Zilele Culturii Române și mai multe delegații din RSSM vizitează România. Arheologii și istoricii au beneficiat și ei de deschiderea politică fără precedent.

La București și Iași, slavii au ghinion. Ceva mai mult noroc au la Cluj

În viziunea oficială a istoriografiei române, slavii joacă un rol important. Triburile slave au ajuns pe teritoriul actual al României în sec. al IV-lea și au avut o contribuție politică, economică, socială și culturală decisivă. Principalul oficial al istoriografie române, Mihail Roller, considera că teritoriul dintre Carpații Orientali și Nistru făcuse parte din statul kievean. Arheologii nu au dezamăgit puterea comunistă. Din 1949, aria „siturilor slave” creștea într-un ritm accelerat. De astfel de argumente avea Roller nevoie. Dacă la Cluj, Constantin Daicoviciu era campion la descoperit slavi, pe care atunci când au venit ungurii în Transilvania i-au găsit amestecați cu populație locală, vlahă, la București arheologi din generația mai veche, Ion Nestor și Vladimir Dumitrescu, au opus rezistență. Nici la Iași, slavilor nu le-a fost mai bine, rapoartele arheologilor moldoveni înregistrând situri ale populației localnice și abia în câteva găsindu-se urme slave. În vreme ce câteva sute de metri mai încolo peste Prut, siturile arheologilor sovietice erau exclusiv slave. Abia cu Maria Comșa, specialista incontestabilă în slavi a arheologiei românești, cercetătorii sovietici au găsit un interlocutor la București. Numai că poziția ei de putere și prestigiul ei nu erau pe măsura celor ale prof. Nestor, cu care s-a aflat în conflict. Dacă influența Mariei Comșa asupra arheologiei românești e discutabilă, în schimb influența studiilor ei asupra arheologiei sovietice se poate observa până astăzi. De pildă, faptul că istoricii ruși acceptă existența unei componente neo-latine în cultura Dridu, pe care Comșa a numit-o Cultura Balcano-Danubiană, denumire preluată și de arheologii sovietici.

Dacă paginile redactate de Maria Comșa în tratatul Academiei RPR de Istoria României surprind rolul slavilor în accelerarea relațiilor feudale (deci rol pozitiv), câțiva ani mai târziu în sinteza de Istoria românilor, coordonată de Andrei Oțetea, slavii sunt un factor de destabilizare. Programul PCR (1975) i-a scos cu totul pe slavi din etnogeneza românilor, care rămâne rezultatul fuziunii dintre daci și romani.

Ion Hîncu s-a inspirat din arheologii români, cel mai probabil din Maria Comșa. Au fost tentative de a-l zugrăvi pe Hîncu drept naționalist român, chiar șovin. Nimic mai puțin adevărat. În memoriile sale, Scara vieții (2016), nu e nimic antirusesc. Soția sa era rusoaică, venită de la Moscova. Reducerea importanței slavilor și accentul pe populația autohtonă, care vorbea o limbă neo-latină, a fost o teorie tolerată printre arheologii moldoveni.

De la stânga la dreapta, Ion Hîncu (arheolog Chișinău), Valentin Zelenciuc (etnolog Chișinău), arheologii romani, soții Maria și Eugen Comșa, persoană neidentificată, urmeaza Gheorghi Fedorov (arheolog Moscova), persoana neidentificata. București, în fața Ateneului, probabil octombrie 1958. Foto arhiva personală Iurie Stamati

Schimbările din Academia de Științe de la Chișinău au făcut ca această teorie tolerată inițial, care reducea rolul slavilor și-l creștea pe cel al populației locale, să devină oficială. E drept, pentru scurt timp. Asta se întâmplă în contextul reluării procesului de korenizațiia (indigenizare), adică de scoatere în față a reprezentanților „naționalității titulare”, în cazul RSSM a moldovenilor. Procesul s-a desfășurat în anii 1930. Acest puseu târziu de la Chișinău s-ar putea explica prin promovarea în funcții administrative a unor transnistreni care aveau în memorie acea perioadă și încercau s-o repete, de astă dată la Chișinău.

Iurie Stamati identifică personajele cheie: Boris Vizer și Artiom Lazarev. Cel mai important este cel din urmă. Lazarev a avut o carieră spectaculoasă care s-a întrerupt brusc în 1963, pe motiv pe naționalism moldovenesc. Câțiva ani mai târziu, în 1966, după vizita la București, în drum spre Moscova, Leonid Brejnev a trecut prin Chișinău. Acolo ar fi cerut să se întâlnească cu Lazarev, alături de care lucrase la începutul anilor 1950, când Brejnev fusese numit prim secretar la Chișinău. În discuțiile dintre cei doi a apărut probabil ideea cărții „Problema basarabeană” publicată în 1974. Lazarev oferea un răspuns cu aspect academic „pretențiilor” românești asupra Basarabiei, în condițiile în care Ceaușescu ridicase chestiunea în fața lui Brejnev.

Lazarev era naționalist moldovean, dedicat construirii unei „adevărate republici moldovenești”. El a scris o istorie care să pună accentul pe „vechimea” moldovenilor pe teritoriul RSSM. Numit în 1968 rector al Universității din Chișinău, din 1970 membru corespondent și din 1976 membru plin al Academiei, al cărei vicepreședinte a fost, Lazarev i-a cerut lui Vizer să inițieze korenizațiia, adică promovarea moldovenilor, deci moldovenizarea Institutului de istorie al Academiei. În procesul de promovare a „cadrelor naționale”, Lazarev a sprijinit candidatura lui Hîncu la șefia Secției de Arheologie de la Chișinău. Esența politicii de moldovenizare este explicată de Lazarev într-o discuție cu Nicolae Chetratru, din care Stamati publică un fragment (p. 222-223). Important de reținut este concluzia autorului: „the campaign for an indigenous history of the Moldovans was a private initiative of Lazarev”. Academicianul Rîbakov care avea ultimul cuvânt în numirea șefului arheologilor din RSSM nu aprobase viziunea lui Hîncu asupra etnogenezei. Dorința lui Hîncu de a arăta că moldovenii sunt autohtoni (iar rușii venetici, se subînțelegea!) nu era importantă pentru nomenclatura de partid, ci era o inițiativă a lui Lazarev și Vizer. A reușit pe moment doar pentru că Lazarev avea sprijinul personal al lui Brejnev.

Atât Vizer, în fruntea Institutului de istorie, cât și Hîncu, în cea a Secției de Arheologie, au sfârșit prin a provoca nemulțumirea subordonaților care s-au plâns la Moscova. În cazul lui Hîncu, scrisorile și memoriile au mers la Rîbakov și în ele se încerca demascarea unui “grup naționalist”. Câtă vreme Lazarev le asigura protecție, politica de moldovenizare continua. La rândul lui Lazarev era susținut de președintele Academiei, Iakim Grosu. Acesta însă moare în 1976; candidatura lui Lazarev a fost respinsă, este preferat un biolog. Relația personală a lui Lazarev cu Brejnev nu l-a mai ajutat. Probabil că Lazarev era perceput la Moscova ca un naționalist periculos. Supărat că n-a fost ales președinte, Lazarev și-a dat demisia din funcția de vice-președinte. Lipsiți de protecția acestuia, Vizer și Hîncu au fost schimbați din funcție. Hîncu care stârnise mari dușmănii în Secția de Arheologie a fost transferat la Sectorul Monumente Istorice ce ținea de Secția de Etnografie și Artă a Academiei. Va rămâne foarte activ următoarele decenii și va face mult pentru prezervarea moștenirii arheologice și protejarea patrimoniului arhitectural. Mutarea lui la altă secție a evitat un scandal, într-un moment tensionat. Noua conducere a Academiei nu avea nevoie de scandal. KGB-ul local a închis repede ancheta, nu avea nevoie de un martir. Abia în vremea reformelor lui Gorbaciov, Ion Hîncu s-a putut întoarce la arheologie.

Am relatat aici povestea principalelor personaje ale acestei teze de doctorat, veritabil roman de aventuri. Foarte minuțios și scrupulos documentată, cercetarea se bazează pe mult material inedit, din Arhiva Academiei de la Chișinău, dar și interviuri de istorie orală. E un travaliu enorm, pe durata multor ani. Cartea de față este o remarcabilă contribuție la istoria intelectuală nu doar a RSSM, ci și a României Populare. Cei care se vor ocupa de istoria arheologiei și de istoriografia românească în vremea comunismului vor trebui să poposească pe paginile acestei cărți pentru a înțelege resorturile conflictului dintre istoricii români și cei sovietici. Și rolul neașteptat de important pe care-l joacă aici Chișinăul. Un prim pas ar fi traducerea acestei cărți și publicarea ei în România.

Articolul a fost publicat și în revista 22.

Distribuie acest articol

33 COMENTARII

  1. Românii ieșiți din dacii cuceriți de romani au fost martorii cuceririlor Cumane, Bulgare, Maghiare, Slave, Turce … Ei niciodată nu au avut un imperiu în care sa-i cucerească pe alții. Totuși suntem aici în continuare, ca și în Moldova de peste Prut.

    • Din dacii cuceriți au rezultat, la un moment dat, cetățeni romani, nu români.
      Iar apariția moldovenilor – așa cum îi întâlnim în evul mediu – nu are nicio legătură cu romanii, pentru că s-a întâmplat în zonele neocupate de aceștia.

      • Arheologia la noi nu se face sistematic ca în alte țări.
        Din monografiile multor sate se deduce prin descoperirile arheologice că vetrele au fost locuite în mod continuu de oameni din paleolitic pànă azi. Orice năvăliri de popoare migratoare nu au făcut decât ca majoritarii băștinași să se ascundă eventual în pădurile care acopereau și câmpiile în acele timpuri, dar în final să revină și să-și impună genele.
        Cum pot să existe animale sălbatice în mod continuu pe aceste teritorii, dar oamenii ceva, ceva mai inteligenți nu?
        La noi, ca și în altă parte locurile bune de locuit sunt aceleași de zeci de mii de ani, adică locurile din cetrele orașelor.
        Adică de exemplu la Cluj, Alba-Iulia, sub bisericile din centru sunt bazilici bizantine, apoi temple romane, apoi temple dacice, apoi ceva șamanice.
        La noi arheologii se opresc după primul strat, nu merg mai departe până în paleolitic. În Baia, pt că aproape că nu e locuită după distrugerea completă a vechii capitale a Moldovei, s-au făcut niște descoperiri normale: https://m.digi24.ro/regional/digi24-iasi/descoperire-unica-in-europa-arheologii-au-scos-la-lumina-o-locuinta-veche-de-7-000-de-ani-308939
        ADN ar demonstra nu 90% origine daco-romană a ungurilor de azi, ci faptul că au fost minoritari fată de băstinași când au sosit în Panonia, o dovadă în plus că nu au acum trăsături mongoloide.
        Orice veniri de la sud de Dunăre, sau dinspre est, nu aufăcut decât să găseascâÎNTOTDEAUNA o populație sedentară majoritară pe aceste locuri.
        Argeologia și istoria nu ar trebuie să fie politice, să fie scrise de învigâtori sau guralivi.

  2. Istoria asta e cam incurcata. Nu stiu cate e de interesant sa discutam de moldovenism vs slavofili declarati. Ambele sunt rusofile, dar probabil ca nu a venit timpul sa vorbim de arheologie romaneasca vs rusofila.
    „După război, arheologia și-a asumat sarcina de a oferi noi argumente teoriei moldovenismului. Cine se așteaptă să găsească aici un plan dibaci construit la CC al PCUS sau în sediul central al KGB din Piața Lubianka, o să fie dezamăgit. E mai mult o competiție între arheologii de la Chișinău și Moscova pentru resurse și poziții decât un scenariu croit la Kremlin”. Teoria moldovenismului i-a privit si pe arheologi, dar nu a ramas intre arheologi si continua sa aiba miza europeana.

  3. Recunosc că nu sunt arheolog, nici istoric. Știu însă cum a fost manipulată și instrumentalizată de ruși/sovietici lingvistica, trasformând-o într-un fel de cenușăreasă care trebuia să-i convingă pe fraieri că moldovenii sunt altceva decât românii. Cu rezultatele cunoscute, ridicole dacă n-ar fi penibile. Așa că nu cred o iotă din această încercare de … umanizare a diavolului bolșevic. Nu știu dacă și cartea recenzată merge în această direcție, s-ar putea să fie tot o manipulare. N-ar fi prima oară când dl Gosu încearcă să adoarmă câinii. Ce să spun, Artiom Lazarev și naționalismul moldovenesc. …the campaign for an indigenous history of the Moldovans was a private initiative of Lazarev … Încă o dată, aș râde dacă tragicul n-ar râde și el după colț …
    O singură nedumerire/întrebare am: există în text un pasaj neclar. Unde ori s-a strecurat o greșeală, ori e vorba de o inadvertență: [ghilimele deschise] Asta se întâmplă în contextul reluării procesului de korenizațiia (indigenizare), adică de scoatere în față a reprezentanților „naționalității titulare”, în cazul RSSM a moldovenilor. Procesul s-a desfășurat în anii 1930. Acest puseu târziu de la Chișinău s-ar putea explica prin promovarea în funcții administrative a unor transnistreni care aveau în memorie acea perioadă și încercau s-o repete, de astă dată la Chișinău [ghilimele închise]. Ori e vorba de altceva decât de anii ’30, ori nu e vorba de Basarabia, ci de Moscova sau/și de alt spațiu bolșevic. Mulțumesc pentru eventuala clarificare!

  4. E ingrozitor ca arheologii, in loc sa se ocupe cu sapaturi, artefacte si dovezi palpabile, prefera sa produca interpretari care sunt mult mai legate de politica, aspiratii personale si educatia primita decat de realitate.
    Asertiunea ca vorbitorii de limba romana au ajuns in Moldova in sec XIII poate avea ca baza legenda voevodului transilvanean Dragos si curajoasa Molda, insa chiar si asa se refera la organizare politica nu etnogeneza (sec XIII inseamna si organizarea politica a vlahilor sub conducere cumana – Negru Voda, Neagoe, etc).
    In fine, se stie clar ca teritoriul moldovean Prut-Nistru a fost locuit de sarmati inainte de sec III, iar acestia au facut parte din statul lui Burebista, cu legaturi pastrate dupa cucerirea romanilor si demonstrate prin adoptarea solidara si benevola a limbii romane, care s-a mentinut si dupa retragerea legiunilor romane din sec III.
    Dar se pare ca e mult mai greu sa faci sapaturi si arheologie decat sa compui scenarii

    • Ceea ce deosebeste un istoric de profesie de un amator este modul in care intelege si cantareste importanta surselor si argumentelor, si le potriveste in imaginea de ansamblu. Pentru ca dovezile istorice tin mereu de interpretare. Sa vorbesti despre „adoptarea solidara si benevola a limbii romane” demonstrata de catre sarmatii dintre Prut si Nistru, pe motiv de Burebista, este exact genul de grozavie pe care un amator o spune fara sa clipeasca, in timp ce istoric autentic n-ar spune-o niciodata, pentru ca el chiar intelege ce spune.

      • trecand peste atacul la persoana, lipsa de bunavointa necesara intr-un dialog, predilectia etichetarilor in numele unei presupuse superioritati (lipsesc argumentele) si faptul ca un „istoric autentic” ar raspunde doar prin enuntarea de fapte si cauzalitati:
        va invit sa „potriviti in imaginea de ansamblu” faptele incontestabile ca sarmatii au locuit in teritoriul Carpati-Nistru, au fost in stransa legatura (posibila asimilare) cu geto-dacii lui Burebista si limba romana este predominanta in acest spatiu.
        RSVP si nu uitati ca intr-o multime de experti, cel care striga „imparatul este gol” este obligatoriu un „outsider”.

        • De unde până unde ați ajuns la concluzia că populațiile care alcătuiau statul lui Burebista vorbeau o limbă latină?!
          Asimilarea poate fi privită doar într-o singură direcție sarmații i-au asimilat pe traci („dacii” erau o uniune de triburi – din care făceau parte și triburi de traci – și nu un popor), pentru că aceștia sunt atestați și înainte, și după cucerirea romană.

  5. Voda Da si Hincu Ba !?
    O intrebare : cum se face ca la mai putin de un secol de la „Descalecare”a unui grup nu prea numeros’ romanii (maramureseni-moldoveni) ocupa intregul spatiu dintre Carpati si Nistru, de la Ceremus la Marea Neagra ?
    Spornici-spornici dar totusi …

    • As mentiona ca daca ne luam dupa istoricii maghiari si teoria lor ca vlahii au venit din sudul Dunarii ar rezulta ca stramosii nostri in doar 200 de ani au plecat din sudul Dunarii si au populat/ocupat toata Muntenia, Transilvania si Moldova pana la Nistru. Asta in conditiile in care nu erau mari razboinici ca asa ne spunea povestea istoria comunista. De aici ar rezulta ca mitul cu pastorul mioritic cu toiagul mare are o baza reala.

      • O altă problemă este profilul genetic – cu markere mai apropiate de bulgari in exteriorul arcului carpatic; deci românii au venit de la sud din Bulgaria? Păi acolo erau populația tracă vorbitoare de greacă, și implicit trebuia ca elemente lingvistice să treacă masiv în limba română. Pe urmă nici o mențiune de o astfel de migrație masivă în contra migrației slave?
        Teoria migrației sud-dunărene are lacune serioase…

        • depinde cine face studiile genetice….este penibil ca Academia Romana nu a facut pana acum un studiu genetic de amploare al populatiilor (cel putin o suta de mii de specieme aleatorii)

        • Nu stiu daca va referiți la studii genetice pe material actual sau pe schelete de acum 1000 ani (in masura in care le-am gasi si putea data).
          Cele pe material actual arata ca populațiile de in Europa de est sunt destul de inrudite generic, pana si ungurii nu se diferențiază masiv de romani sau slavi. Nici nu este de mirare, maghiarii au venit in Europa in număr mic si materialul lor genetic s-a diluat in masa de localnici. In plus migrații masive au amestecat populațiile care poate si înainte de sec 5 nu erau foarte diferite.
          Eu mi-am făcut profilul genetic (este drept unul ieftin) si sunt in majoritate Est European cu un adaos mic de material grec si suedez. Or fi lăsat ostenii lui Carol al XII-lea ceva urme in drumul spre Stambul? Ca fanarioții multi au fost si au si rămas aici.

      • Primele atestări la nord de Dunăre sunt după sec la X-lea, iar primele atestări de state (ignorăm poveștile din Gesta) sunt în sec XIII-lea, deci 300 de ani într-o zonă fără prea multe lupte (perioada aparține cruciadelor) este o perioadă bună de timp în care oamenii să se înmulțească (cât de cât, pentru că în perioada respectivă 10 mii de oameni formau o „țară”).
        Adăugăm elementele locale – preponderent slave, germanice și ce-o mai fi rămas din daci – și avem structura genetică a primelor populații din statele formate la nord de Dunăre.

      • Păi fiecare își scrie istoria cum îi convine.
        Ungurii n-au găsit pe nimeni în Transilvania, slavii au fost înaintea dacilor în Moldova, bulgarii au fost primii stăpânitori în Valahia, ba chiar și Marea Neagră a fost prima în România de azi (Thetis, Sarmatică)
        Nu e știință!

  6. Si in alte tari arheologia a fost sau este inca supusa presiunilor politice. Mai nou aceasta presiune se face prin finantarea preferentiala a unor proiecte.
    Si in Romania a existat un „istoric”, Petre Constantinescu-Iasi, care a scris o groaza de tampenii printre care si una despre stiinta sovietica a istoriei drept fiind adevarata stiinta, despre influnta puternica a arheologiei sovietice asupra celei romanesti, etc.
    De notat ca arheologii si istoricii perioadei sovietice din Basarabia au continuat sa activeze si sa publice propaganda panslavista dupa si 1991, de exemplu Fedorov, mentinat mai sus, a publicat in 1999 (postum) o lucrare pe aceiasi tema.
    Cei care stiu un pic de istorie, in afara de ce li s-a bagat in cap la scoala, stiu ca problema formarii poporului roman in spatiul de la est de Carpati este complexa si din pacate nu dispunem de documente care sa ne lumineze definitiv. Nu cred ca are importanta cine a fost primul intr-un spatiu geografic, conteza cine este majoritar azi. Grecii au fost primii si in Rumelia si in Anatolia si degeaba.
    Chiar Iorga spune ca expansiunea din Transilvania a populatie romanizate spre est „nu e decât o mare biruință asupra expansiunii rusești mai vechi, care fu cu desăvârșire înlăturată!”.

    • A propos de hărnicia rusofonilor din Basarabia și de activarea lor chiar și când sunt aparent
      in rezerva. Mi-a atras atenția la o librărie o carte in franceză care includea in titlu numele de Petrescu: Le dernier amour du lieutenant Petrescu. Am cumparat-o fara sa stiu nimic despre autor, Vladimir Lortchenkov. Apoi m-am apucat de citit. Chiar din prefera ediției franceze, scrisa de un alt rus, reiese un dispreț suveran față de Moldova și moldoveni, un fel de tinta predilectă a glumele din spatiul sovietic.
      Cartea este bine scrisa, cu umor, refkecta bine situația din Basarabia de azi, dar este greu de digerat pentru simplul fapt ca este scrisa de fiul unui ofiter de ocupație, tatal fiind un fel de Putin mai mic plimbat prin Ungaria și Mongolia cu glorioasa Armata Roșie si esuat la Chișinău. Fiul s esuat la Montreal unde dupa o tură de docher scrie in continuare literatură in limba rusă.

  7. „Conceptul de limbă moldovenească, apărut în anii 1920, a fost acceptat fără rezerve la nivel oficial.”

    Ureche, Neculce, Constituția din 1832 ca și alte sute și mii de dovezi, de pe când de români nu auzise nimeni, contrazic grozăvenia de mai sus.
    Concepte sunt românii și tot ce ține de ei, inclusiv limba. Ca să treacă peste oroarea faptului că sunt un neam artificial, sau pseudonațiune, românii sunt nevoiți să falsifice cu nerușinare adevărul.

    Sigur că slavii sunt băștinași pe teritoriul Moldovei, dar nu orice slavi, ci rușii mici. Bulgarii sunt imigranți. Iarăși lucru binecunoscut pentru cei interesați de adevăr.
    Numai analizând numele localităților unde Ștefan a ridicat biserici și mânăstiri și vedem că ce nu e rusesc e unguresc. Tazlău, Hârlău, Volovăț, Dobrovăț, Putna, Voroneț, Milișăuți, Pătrăuți etc. O țară de ruși și unguri peste care s-a așezat o firavă pătură de vlahi din Bosnia. Din acest amestec plus tătari și alții au ieșit moldovenii, pe care oameni bolnavi muncesc prin cele mai perfide mijloace de vreo 200 de ani să-i facă români.

    • Nici chiar istoriografia sovietica n-a venit cu asa fantasmagorii si nici cea ucraineana de azi. Migrarea romanilor de la sud de Dunare (bravos din chiar exact Bosnia, de ce nu Serbia!!) nu este dovedita prin nimic, in schimb avem destule dovezi ca slavii au migrat incepand cu sec 5 AD continuu spre vest is sud-vest fiind impinsi de huni si alti migratori. Slavii erau originari din Belarus, Polonia is Ucraina. Majoritatea numelor de rauri mari din sudul Ucrainei, pana la Prut au origine iraniana si nu slava. Prima mentiune istorica a slavilor este pe la anul 550.
      Toponime slave din Moldova (si numai) se datoreaza tocmai aceastei migratii cand slavii au devenit ocupanti si clasa dominanta.

      • Ba este foarte bine dovedită: odată prin scrieri – valahii sunt menționați în cronicile vremurilor ca fiind așezați din ce în ce mai spre nord – și o dată prin descoperiri arheologice – putem spune cu siguranță că tezaurele arheologice din România aparțin cu siguranță valahilor după sec X.

        • Dvs va faceti ca nu pricepeți. Acest documente nu vorbesc de migrare, ci de prezenta unor vlahi la sud de Dunăre. Vlahii au existat si exista si azi pe arii foarte largi la sud de Dunăre, pana in Macedonia greceasca. In evul mediu timpuriu vlahi era denumite populațiile care vorbeau o limba derivata din cea latina. Nu știe precis de unde vine termenul, posibil de la tribul celtic romanizat, volcae, dar vlahi li se spunea in documentele respective si italienilor (vlasi/olaszok).
          In schimb stim cu precizie prin documente unde era nucleul slavilor si cand a început migrarea lor.

    • Conform interpretarii dvs, daca in loc de Cluj folosim Kolosvar sau Napoca, inseamna ca orasul a fost intemeiat si locuit de populatia dacica/romana/maghiara?
      Daca din cele 40+ manastiri ctitorite de Stefan, cateva au in nume influente dacice (Harlau, Tazlau) slavone sau hunice (Volovat, Dobrovat, Voronet), inseamna ca locuitorii lor sunt de acolo? conform cunoscutului adagiu validat prin nenumerate enuntari „cine zice ala e?”
      ce ne facem cu restul de cateva mii de localitati? sau daca vine un genetician si ne arata ca nu e nici pe departe asa cum e vopsit gardul

    • Constituția din 1832?? Kakai Konstitutia?
      Regulamentul organic scris si impus de ocupația ruseasca este o constituția?.

  8. Nu se pot spune mult e despre istoriile culturilor etnice, în orice caz, culturile materiale, arheologice nu se prestează la interpretări abuzive., după cum bine se înțelege din cartea discutată.

    După Cronica lui Nestor, teritoriile în care au trăit slavii din cele mai vechi timpuri (din timpurile biblice) erau bazinul mediu al Dunării și cel inferior (Ungaria și Bulgaria din timpullui Nestor – care se întindea între Munții Balcani și Munții Carpați). Acolo slavii au fost ocupați mai întâi de vlahi, apoi de bulgarii veniți din Khazaria și de alte neamuri și de acolo slavii s-au împrăștiat în mai multe direcții. Un motiv în plus de-a crede slavii sunt cei mai apropiați de vechii daci, românii sunt mai degrabă urmașii unor triburi care vorbeau limbi înrudite cu latina, „o latină populară, adică celții panonici și ilirii. Străromânii i-au românizat și creștinat și pe o parte din străslavi. Nu prea este loc de specific moldovean sau origine slavă a moldovenilor.

    https://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k83713m/f5.item

    • Cronica lui Nestor a fost scrisa la Kiev dupa anul 1100 si „editata” de mai multe ori. Slavistii cei mai seriosi, atat din Rusia si Ucraina, dar si din occident, au mari dubii despre credibilitatea unor pasaje din acest mozaic de fapte ametecate cu legende. Scrisa de un calugar (sau mai multi) cronica incearca sa stabileasca o descendeta slavilor pana in vemuri biblice.
      Cronica lui Nestor vine in contradictie cu izvoare bizantine mai vechi si cu studii istorice si arheologice serioase de azi care arata ca leaganul slavilor a fost in Ucraina, Belarus si Polonia. Din acest teritoriu nucleu ei au iradiat spre vest si sud-vest. Chiar si numele cronicii spune totul: Povest’ vremennyh let. O poveste.

  9. Domnule Armand Gosu,
    Vă rugăm, puteți face niște comentarii la cărțile scrise de Victor Suvorov, care au o logică extraordinară prin punerea în mod cronologic a diferitelor informații și se bazează pe foarte multe date “din interior” plus memorii scrise de generalii implicați in cel de-al doilea război mondial.
    Înțelegerea lor ne cam face să pricepem prezentul.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Armand Gosu
Armand Goșu este cercetător asociat la Berlin, la Deutsche Gesellschaft für Auswärtige Politik e.V. (Consiliul german de politică externă), în cadrul Robert Bosch Center for Central and Eastern Europe, Russia, and Central Asia. Armand Goșu a absolvit Facultatea de Istorie a Universității din București. Are un doctorat în istoria Rusiei, susținut la Universitatea din Moscova (1998). A lucrat ca cercetător la Institututul de istorie „N. Iorga” al Academiei Române, apoi la Institutul Român de Istorie Recentă, înființat de Fundația olandeză MATRA la București, și conferențiar la Universitatea din București, unde predă cursuri despre trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat al Rusiei și al URSS. A lucrat la radio BBC (birourile din Moscova și București), a fost – pentru aproape un deceniu – redactor șef adjunct și redactor șef la revista 22, editată de Grupul pentru Dialog Social. Cea mai recentă carte Euro-falia. Turbulențe și involuții în fostul spațiu sovietic a fost publicată anul trecut de Editura Curtea Veche. A editat volume de studii și mai multe volume de documente, cel mai recent fiind Istoria comunismului din România. Vol. III. Documente. Nicolae Ceaușescu (1972-1975). A scris peste o mie de articole din 1993 și până astăzi în presa din România și din străinătate despre Vecinătatea Estică, Rusia fiind în centrul preocupărilor sale.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Suntem un stat laic?

Scriu textul de față îndemnat de trei împrejurări. În ordine cronologică inversă, a treia e apariția reportajului Recorder Clanul marelui alb. Sunt...

Când sursele de energie care ar trebui să stopeze schimbarea climei nu mai funcționează din cauza schimbării climei…

Toleranța va atinge un asemenea nivel încât oamenilor inteligenți li se va interzicesă mai gândească pentru a nu-i ofensa pe imbecili.Autor...

Odăjdiile clanului Soprano

În statutul BOR art. 149, cauzele se introduc pe rolul consistoriului doar cu aprobarea episcopului sau patriarhului.  Hotărîrile devin executorii doar după...

Criză economică sau nu? Furtuna Perfectă necesară unui ”crash”

Semne de criză economică sunt tot timpul. Într-un sens, crize economice, mai mult sau mai puțin extinse, la nivel de ramură, la...

România, octombrie 2021 : eşec statal şi paralizie politică

Eşecul statal şi paralizia politică sunt semnele sub care stă România zilelor acestea.   Statul român se înfăţişează cetăţenilor acestei ţări  astfel cum...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.