miercuri, octombrie 20, 2021

Marius Leonte și întrebările fără răspuns

Viața de student în căminele din Grozăvești în anii ʼ90 era mai mult decât pitorească: pe de o parte, te loveai la tot pasul de precaritățile vieții de cămin – camere stâmte și triste, holuri lungi și întunecate, toalete insalubre… Dar învățai totuși, cu timpul, să ignori sordidul. Pe de altă parte, în toată această cocină istorică se întâmpla să legi prietenii cu oameni incredibil de puri. Așa se face că aveai aproape la fel de mult de învățat în campus ca pe băncile facultății. Acolo, în Grozăveștii anilor ʼ90, în nesfârșite discuții nocturne despre „ce este arta?“ sau „ce este adevărul?“, l-am cunoscut pe sculptorul Marius Leonte. Chiar el era cel care îmi punea aceste întrebări.

Răspunsurile nu le aveam, desigur. Dar improvizam… Marius, după ce a aflat că studiez filozofia, s-a repezit către mine cu tolba plină de probleme care-l frământau cu adevărat și de la care nu putea abdica, care se cereau dezbătute pe larg. Tocmai citisem, mai bine zis devorasem cartea lui Nicolai Berdiaev, Sensul creației, așa încât aveam la dispoziție multe răspunsuri de-a gata la întrebările lui despre lume și viață. La un moment dat, după nenumărate încercări de răspuns ce nu știrbeau nicidecum ascuțișul interogațiilor, i-am relatat cuvintele profesorului meu, Andrei Pleșu, care ne spusese odată la curs, mai degrabă în glumă decât în serios: „Dragii mei, vă rog să nu mă mai opriți pe scările facultății, când vin încoace sau plec, punându-mi inopinat întrebări precum «ce este viața?», «ce este omul?», fiindcă nu știu să răspund la ele și mă intimidează teribil.“

Marius era doar cu câțiva ani mai mare ca mine, dar avea o nevoie infinit mai mare de explicații, de cuvinte care să-i spună de ce suntem pe lumea asta, de ce trăim, de ce murim. Suferea de sindromul van Gogh, al celui care, lucrând cu imaginile, nu-și găsea cuvintele pe măsură, conștient fiind că „e la fel de pasionant și de dificil să spui ceva bine, precum este să pictezi bine.“ Și cine să răspundă la asemenea întrebări puse patetic și obsesiv de acel lungan bărbos, cu fața rotundă și cu ochi pătrunzători? Astfel de interogații par să se potrivească mai degrabă firilor firave, care tușesc ușor la orice adiere de vânt, pe când el avea un corp ce emana forță lipovenească, iar glasul un pic spart, dar viguros, cu inflexiuni joase, îți dădea uneori senzația că vorbești cu un personaj încă și mai solid decât cel pe care-l ai în față. Cum să-l preocupe, pe acest om cu palme enorme, subtilele abstracțiuni? Schița un dans lent când mergea, se mișca leneș, legănat, picioarele și mâinile lungi îi atârnau de corp. Dar curând îți dădeai seama că ai în față pe altcineva decât pe cel care ți se arată. Ajungeai să-l vezi, ca să zic așa, „dinspre interior spre exterior“. Nimic din aspectul său nu te făcea să bănui că era pe dinăuntru o arteziană de emoție și delicatețe. Un matelot-poet, un Popeye the Sailor în carne și oase, care la o adică nu-și încorda mușchii, ci simțirile.

Oricâte nopți am „pierdut“ împreună, întorcând pe toate părțile întrebările scoase din turbinca lui, acestea nu și-au găsit un răspuns definitiv din parte-mi. Nu-mi dădeam seama pe atunci că neputința (și mai ales reținerea) de a tranșa în chip definitiv astfel de chestiuni reprezintă chiar punctul forte al disciplinei pe care cu sârg o studiam. Abia mult mai târziu, citind din Alexandru Dragomir, m-am lămurit că „în filozofie… întrebarea supravieţuieşte mereu răspunsului, sau supravieţuieşte în ciuda fiecărui răspuns. În vreme ce în ştiinţe răspunsul «ofilește» întrebarea, în filozofie, cu fiecare răspuns primit, întrebarea devine parcă mai viguroasă. De unde senzaţia că întrebarea rămâne veşnic în picioare: das ewige Fragen, interogaţia ca eternă. Aici domneşte disproporţia dintre întrebare şi răspuns: întrebarea rămâne întotdeauna în picioare, răspunsul nu. De aceea, istoria filozofiei este istoria întrebărilor care revin şi a răspunsurilor care trec.“ (Alexandru Dragomir, Crase banalități metafizice, pp. 41-42). Nu realizam că prietenul meu, de fapt, mă îmboldea să dau față cu condiția însăși a întrebărilor propriu-zis filozofice.

Până la urmă însă, Marius a pornit singur în căutarea răspunsurilor, nu înainte de a scotoci prin cărțile pe care le citeam, sperând probabil că acolo, dintr-o dată, va găsi ceva lămuritor. Îmi amintesc cum, la un moment dat, a luat din raftul meu de cămin un volum de Heidegger, l-a răsfoit atent o vreme, pentru ca apoi să-mi spună pe un ton foarte serios, privindu-mă în ochi: „Îți dai seama că eu nu înțeleg din toată această carte decât cuvântul «despre»?“

Venea pe atunci împreună cu mine la cursuri, fiind încredințat că nu e în stare să înțeleagă și nu va înțelege niciodată nimic. Dar îl mulțumeau frânturile de cuvinte și de fraze auzite, fiindcă îi trezeau în minte imagini; își lua cu el foi mari și desena în liniște, ca și cum ar fi făcut un soi de traducere simultană a cuvintelor profesorului în limbajul artei. Era felul lui aparte de a-și lua notițe… Asta până într-o zi când, la cursul de „Fenomenologie“, l-am văzut cum lasă creionul jos și ascultă încordat. Suferise un adevărat șoc: și-a dat seama că pricepe cap-coadă despre ce se tot vorbește acolo! A ieșit de la cursul lui Gabriel Liiceanu într-o stare de surescitare maximă, repetându-mi la nesfârșit „Băi, tu îți dai seama că am înțeles ce este aceea „destrucție“? Îți dai seama?“

Plecase de acasă la 16 ani și trecuse prin multe. Multe peripeții, vreau să zic. Fusese artist de stradă la Paris, unde și-a petrecut vreo trei luni în fața catedralei Notre Dame și pe Montmartre, până când a avut ghinionul ca, în metrou, să-i fie furat portofelul cu toți banii și actele. S-a întors acasă cum a putut, mai mult pe jos. Am zis „ghinion“, dar e prea mult spus, nu cred că era vorba de asta asta. Fiindcă Marius ignora până și cele mai mici detalii la care omul obișnuit este atent când își administrează viața de zi cu zi. Pentru el, de altfel, viața aceasta nici nu exista, sau exista într-o harababură în care singurele lucruri puse în ordine erau gândurile și intuițiile sale, ideile de noi sculpturi, pe care le vedea aievea cât încă nici nu existau și pe care se apuca, transfigurat, să le întrupeze în oțel sudat – cel mai adesea. Instrumentele sale erau, de asemenea, urieșești: baroase cu care lovea întruna tabla groasă ruginită, aparate de sudură cu care se lucrează doar la sondele de petrol, dălți imense și leviere pe care nici nu puteai să le ridici de jos și care îți dădeau senzația că te afli pe un șantier naval.

Viața ne-a despărțit o vreme, vreau să spun viața asta cotidiană, cu tracasările ei, ale cărei dimensiuni dispăreau fulgerător de îndată ce-l reîntâlneai, ca și cum te-ai fi despărțit de el în urmă cu câteva zile. Trăia în placenta unui destin în care zilele, orele, anii nu erau nicidecum unitatea de măsură a timpului, ci sculpturile, desenele ori „instalațiile“ sale îi dădeau ritmicitatea. Am avut o traiectorie oarecum paralelă, căci toate câte le desena sau sculpta, Marius le numea Ființă / Human being, la fel cum tot despre ființă învățasem și eu pe băncile facultății și mă ocupam în continuare cu tot setul de cuvinte prin care marii autori germani de filozofie încearcă să deslușească înțelesul lui „a fi“ pornind de la ființa umană. Într-un interviu la unul din vernisajele Instalart, Marius Leonte spunea: „Toate lucrările mele se numesc Ființe. Am în spate un sac în care pun oamenii pe care îi întâlnesc. Când sacul se umple, bag mâna și scot câte unul. Și mă uit la el, aș cum te uiți și tu, mirat și îmi zic: Ia uite, ce chestie mișto!“

human being / bronze+iron / 50×200 (h) x 50cm / marius leonte, 2000
(the sculpture had been aquired by artline/amsterdam)
sursa: Blog Marius Leonte, secțiunea „Sculptura mea“

Însă, la fel cum vorbirea despre ființă, ontologia, ridică probleme imense, tot așa și „sculptura despre ființă“ cunoaște enorme complicații. În 2016, în cadrul proiectului „Kulturama“ al Kartell Media, Marius Leonte a expus în Piața Constituției o lucrare care se numea, binențeles, „Ființă“. Lucrarea i-a bucurat o vreme pe trecători, până când a intrat în vizorul hermeneutic al Poliției Locale, care a scrutat-o îndelung pe sub cozoroc și a considerat că înfățișează nu o „Ființă“, sau „ființa însăși“, ci mai degrabă un phallos (cum atât de pudic se exprimau vechii greci.) Stupoare! Într-un București condus de o primăriță, să expui așa ceva… E o ofensă la adresa autorităților locale și a trecătorilor! Vestea a ajuns la înseși urechile primăriței, care a dispus, sfioasă și credincioasă cum o știm, îndepărtarea din spațiu public a exponatului. (Detalii picante aici.) Nu știu exact ce reacție a avut mediul artistic și cultural la această frigidă mișcare din pix, dar lucrarea nu s-a mai întors la locul ei, cum s-a întâmplat pe vremuri cu celebra sculptură Principesa X a lui Brâncuși, expulzată în 1920 din expoziția Salon des indépendants printr-un ordin al prefectului Parisului (după ce Matisse ar fi exclamat văzând-o: „iată un falus!“) și care fost repusă în expoziție după ce nume grele ale culturii franceze au luat atitudine.

Autoportret cu tot felul. Point seche. Marius Leonte, 2021.
Imprimat de Studios Printing STAMPA / @MateiSerbanSandu

Era totodată cel mai credul om pe care l-am cunoscut vreodată. Și cel mai ușor de înșelat, fiindcă era generos, deci „credul“ în cea mai frumoasă accepțiune a cuvântului. Mi-a povestit acum niște ani cum într-o seară târziu a primit un telefon de la primarul sectorului unde locuia, Marian Vanghelie (da, domnul acela cu „almanahele“!), spunându-i că-l știe drept artist însemnat și că vrea să-i comande o mare operă de artă pentru unul din locurile publice din București, cu condiția, firește, să se apuce de îndată de lucru, chiar în seara aceea, deoarece inaugurarea va fi curând. Ceea ce artistul a și făcut, începând și terminând lucrarea pe cheltuială proprie, fără să-l vadă sau măcar să-l mai audă vreodată pe ingeniosul primar.

Chiar dacă viața ne-a despărțit, pe Marius îl revedeam totuși uneori. Și de fiecare dată aveam ocazia să observ – nu fără ceva invidie – cum imediat erau înghițiți de farmecul irezistibil al acestui om-unicat toți cei din jur, mai cu seamă femeile și copii. Întâlnindu-ne în București sau Vama Veche – un loc pe care l-a iubit mult și pe care l-a înnobilat cu expozițiile sale – încercam mai totdeauna să dezleg misterul zâmbetului lui, care nu lipsea din aproape nici o reacție pe care o avea, la orice. Marius, ca să zic așa, avea aerul că „zâmbea pentru sine“, dar acapara prin acest zâmbet, ca într-o plasă de pescar perfect strunită, toată afectivitatea celor care, cunoscându-l, îl priveau cu ochii inimii pe acest uriaș cu suflet de copil. Pe mine mă trata acum altfel decât în vremea Grozăveștiului, nu mă mai chinuia cu întrebări fără răspuns, ci, dimpotrivă, mă liniștea cu vorbe tandre când mă vedea indignat, cu glume sau chiar cu vorbe înțelepte, ivite din chiar lăsarea la o parte a vorbăriei teoretice. Căutările de altă dată rămăseseră în urmă, iar acum putea spune, precum Picasso: „Je ne cherche pas, je trouve.“ Nu ducea lipsă nici de cuvinte, de vreme ce înțelesese cele pe care căuta să le înțeleagă, la fel cum pe vremuri, la curs, înțelesese sensul termenului „destrucție“. Cuvintele prin care la un moment dat m-a anunțat că s-a lăsat de fumat mi s-au părut că ating esența problemei: „Dragul meu, am descoperit cu ocazia asta că cel mai greu este să nu te minți pe tine însuți.“ Asta da fenomenologie!, mi-am zis.

Dar, mai mult decât orice, Marius Leonte m-a învățat să privesc. Cu ochii mereu în cărți, știam la drept vorbind doar să buchisesc, dar nu să ridic ochii și să descopăr frumusețea din jur; eram un analfabet în domeniul vizualului. Pentru el, arta nu trebuia să stea în muzee, ci trebuia să coboare în spațiul public, să fie „invazivă“, să fie prezentă acolo pe unde trecem zi de zi, să ne bucure inopinat și să participe – de ce nu? – la viața comunității. Proiectele pe care le-a coordonat o vreme, taberele de sculptură, proiectele Artuborg și Instalart, erau propulsate tocmai de această viziune generoasă: îi chema pe artiști să facă pasul pe caldarâm. Era foarte sensibil la cum arată un loc public și îmi atrăgea atenția asupra a tot ce i se părea frumos, ca și asupra a ceea ce era hidos. Îmi amintesc și acum momentul în care ne aflam în mașina lui, opriți la semofor în intersecția de la Răzoare și sub ochii noștri a apărut „monumentul“ dedicat jurnalistului francez căzut în Revoluția Română din 1989, Jean-Louis Calderon. Am avut răgazul să-l examinăm câteva minute: un mic obelisc de un metru înălțime, placat cu gresie și faianță, sărac în sugestie, într-o coerență a sordidului care îl făcea incompatibil cu orice gest de cinstire a memoriei cuiva. Ceea ce ar fi trebuit să fie o mică oază de frumusețe era de fapt ceva respingător.

Când m-a vizitat la Freiburg, pe vremuri, și ne-am dat într-o zi întâlnire lângă Biblioteca Universității, unde obișnuiam să ies în câte o scurtă pauză, l-am zărit deodată pe Marius dându-mi ocol mut de admirație, privindu-mă ca și cum ar fi avut în față o statuie a lui Fidias. N-am știut în prima clipă ce s-a întâmplat cu el, de ce e plin de venerație în fața unui om care stă liniștit cu o sticlă de kefir în mână și mușcă dintr-o chiflă. Abia după aceea mi-a dat seama că în spatele meu se afla o superbă sculptură a lui Henry Moore, din seria „Reclining Figure“ pe care nici nu o observasem până atunci. Marius m-a făcut pur și simplu s-o văd și mi-a vorbit despre ea îndelung, cu admirația cu care privea de altfel multe dintre lucrările altor artiști.

În lumea noastră uniformizată și nivelată, Marius Leonte era, cum am spus mai sus, un om-unicat, și mă gândesc că tocmai astfel de oameni „garantează“, prin simpla lor existență, posibilitatea tuturor oamenilor de a se simți – într-un fel sau altul – unici. Era desigur un excentric, dacă îl judecăm după măsura comună. Dar nu fac oare pagini întregi din Despre libertate de John Stuart Mill elogiul excentricului, al omului creator care, în condițiile uniformizării și ale nivelării, este „sarea pământului“?

Când ne întâlnim după ceva vreme prietenii, obișnuim să-i întrebăm în mod firesc „ce mai faci?“. Dar sculptorului Leonte nu i se potrivea câtuși de puțin această întrebare banală, fiindcă el făcea mereu același lucru: sculpturi. Întrebarea care i se potrivea era alta decât cea obișnuită, anume: „ce ți s-a mai întâmplat?“ Și i se potrivea fiindcă, în viața lui, accidentalul și neprevăzutul păreau a fi expresia unei necesități, hazardul părea să fie însăși legea. Era omul peripețiilor, omul care privea dincolo de orizont, vreau să spun de orizontul vieții mărunte, în care frumusețea e precară și se străduiește în zadar să capete consistență. I se întâmplau multe lucruri pe care noi, prietenii din jurul lui, ni le povesteam cu amuzament unii altora și le colportam surprinși de ineditul lor. Știam că Marius, ignorând cotidianul, plătea adesea „costurile“ excentricității lui bonome într-o lume neașezată ca a noastră, în care fiecare caută să se ferească fie de „ceasul rău“ atât cât poate mai bine, fie să se refugieze în căldicel. El, dimpotrivă, plana nonșalant peste inconveniente de tot felul: de pildă, și-a părăsit la un moment dat mașina în mijlocul drumului, irecuperabilă, fiindcă nu aflase până la ora aceea că unui motor îi trebuie și ulei! Când avea de pregătit expoziții, era acaparat cu totul, uita cu desăvârșire de facturile la energie sau la abonamentul de telefon și, mirat, se trezea dintr-o dată că nimic nu mai funcționează. Totul venea să confirme că prietenul nostru, cel pe care-l știm prea bine, ființează în felul său unic, irepetabil ontologic. De câte ori nu am auzit povestindu-se despre câte o pățanie de a lui și cu toții cădeam de acord că… „asta doar lui Marius i se putea întâmpla!“ .

S-a întâmplat însă, și s-a întâmplat de curând, s-a întâmplat, dragii mei, că bunul nostru prieten Marius Leonte a murit. O spun direct, nu vreau să folosesc vreun eufemism, deși știm cu toții că mai toate limbile lumii excelează în a numi în fel și chip „întâmplarea“ asta, ca și cum ar putea deveni întrucâtva suportabilă sau acceptabilă. Nu! Nici unul dintre eufemismele lumii nu i se potrivește întâmplării prin care a trect prietenul meu. Absolut nici unul! Fiindcă a eufemiza înseamnă întrucâtva a ascunde, iar asta lui nu-i stătea în fire câtuși de puțin.

Se poate replica, binențeles, că ceea ce i s-a întâmplat e un lucru care i se întâmplă, în fond, oricărei „ființe“ umane. Și cel mai neînsemnat om, dar și regele sau dictatorul (care ajung uneori să se creadă veșnici, sărmanii de ei) mor. Ceva îmi spune însă că „faptul“ acesta are, în cazul sculptorului lui Marius Leonte, așa cum îl știu eu, o ambiguitate semnificativă. Nu poți să nu te gândești că, trăind și pățind atâtea, până și moartea aceasta subită, la o vârstă la care întunericul nu-și face încă simțiți pașii, e una dintre peripețiile vieții lui. E clar că nu a venit ca un sfârșit „firesc“ al vieții, ci ca o curmare a ei. Este oare atunci această moarte „ceva care numai lui Marius i se putea întâmpla“? Prietenii noștri comuni par să spună că da, că a uitat să se caute, deci să aibă grijă de el, tot așa cum, pe vremuri, uita să-și plătească facturile sau să pună ulei în motor…

Ce e atunci arta, dacă se poate trăi și muri pentru ea? Iată o întrebare, dintre atâtea altele, la care pe vremuri cutezam să improvizez un răspuns. Astăzi, nu mai am nici unul.

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. In termeni retorici o asemenea luare de cuvint ar putea fi ceea ce in engleza e numit eulogy (cf, eloge, in franceza); la noi eulogie e un alt nume pentru anafura, piinea binecuvintata ce e impartita credinciosilor la sfirsitul liturghie. Liturghia vietii lui Mariu Leonte s-a sfirsit. Sa mearga in pace… Dintre atitea verbe la toate formele de trecut , n-as putea spune de ce, ma doare, mai ales, un imperfect: Marius Leonte era…

  2. Textul lui Cătălin Cioabă are o splendidă ambiguitate: pe linia conținutului, trimite la pierderea unui prieten, a cuiva care a trăit viața așa cum numai artiștii adevărați știu s-o trăiască: „la liziera existenței”. Ca atare, în miezul lui, e trist. Pe de altă parte, ca piesă literară este remarcabil și îți produce bucurie. E de fapt o piesă antologică în portretistica literară, care vestește un scriitor de clasă căzut din mantaua filozofiei. Specie rară la noi.

    • Intr-adevar, textul lui Catalin Cioaba este o delectare!
      Dar *liziera* existentei, *cazut* din mantaua filozofiei ? Vreau se cred ca este un ton ludic, tongue in cheek.
      In lumea, bine spus, „uniformizata si nivelata”, cu politia gandirii si rechinii-paianjeni IT pe noi, a face glume ofensive este binevenit. Altminetri, la Jaspers, n-am intalnit un simt de superioritate a Existentei.

      • *glume ofensatoare, nu ofensive,
        *opusul/antonimul lizierei existentei,
        *a decide , la un moment dat, in favoarea absentei raspunsului la intrebari, cadere sau transcendenta,
        *literatura vs filosofía

  3. …cumva cuvintele dumneavoastra continua firul existentei lui Marius Leonte (curioasa asemanare de nume cu personajul autobiografic din „Luntrea lui Caron” a lui Lucian Blaga) si il re-aseaza printre noi imortalizat drept una din sculpturile sale, acelea pe care le scotea din cand in cand din „sacul” lui artistic.
    Era fara indoiala ceea ce anglo-saxonii numesc „single-minded” adica dedicat pana la extrem, capabil sa traiasca temporar dar exclusiv pentru o idee, care de cele mai multe ori la el s-a intamplat sa fie din zona artei, insa dincolo de asta a fost atras si de filosofie pentru care i-ati fost un surogat (deci etichetarea de „special” a fost reciproca). A cunoaste un astfel de om e o binecuvantare pentru ca ne dezvaluie o perspectiva noua asupra existentei, aceea neafectata de imperativul platii facturilor si schimburilor de ulei, iar intelegerea chiar partiala a unei astfel de existente dincolo de anatomie si fiziologie e un privilegiu,
    Nu doar artistii cunosc asemenea dedicare, sunt fizicieni, chimisti, matematicieni celebri care i-au susprins si incantat pe cei din jur cu astfel de trairi, un exemplu extrem fiind Socrate care a refuzat sa mai traiasca intr-o lume complet straina de ideile si convingerile lui.
    Raspunsul la intrebarea retorica „ce este arta?” nu se da printr-o definitie, care cu cat este mai atotcuprinzatoare cu atat este mai vaga si mai greu de delimitat, ci simtind si creand, lucruri care undeva sunt amprentate si il continua pe prietenul Marius Leonte, a carui existenta v-a surprins si incantat. Si poate intr-o buna zi o sa intelegeti care dintre „human beings” din fier si bronz au fost inspirate de dumneavoastra.

  4. Scriem, sculptăm ca pe vremea lui Eminescu mai mult Postume.
    Nu avem un Muzeu de Artă Contemporană în arhitectură proprie, capabil să genereze public avizat precum la Bilbao, Paris, Viena sau Londra.
    Bani sunt. Se investeşte ostentativ în autostrăzi, borduri, gazon, deşi dacă s-ar gândi profund, omul ar renunţa la 72% din călătorii. N-avem nici TVR Cultural, nici TVR Didactic, Biblioteca Naţională nu e digitalizată ca Gallica, ba până şi Muzeul Naţional de Istorie stă în reparaţii din 2002, clasa politică predominant incultă neobservând ce-i lipseşte la serbările Centenarului.

  5. Un text admirabil închinat loialității și prieteniei dintre doi oameni, scris cu puritatea, eleganța și finețea filigranată a amintirii !

  6. Emotionant text dedicat unui prieten care nu mai e …s-a savarsit si cei care pleaca nu mai sunt cu noi decat in amintiri. Ar merita mentionata si sculptura „Fiinta” opera a celui disparut si care pentru cei care l-au citit si l-au tradus pe Heidegger are o rezonanta aparte… Sculptura a fost expusa la memorialul revolutiei romane vizavi de libraria Humanitas de langa biserica Cretulescu. Sculptura era un imens falus pe care primaria si duamna primar Firea a scos-o de acolo dupa ceva timp. Prietenii care nu mai sunt ne fac sa radem ,ceea ce e bine….n-a spus oare un mare filozof, ca de trecut trebuie sa te desparti razand.

  7. Superb text! Un exercitiu de admiratie , care imbina prospetimea privirii cu lectura filosofica si deschiderea spre intelegerea umanului si a artistului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Catalin Cioaba
cercetător postdoctoral, Universitatea Bucureşti A absolvit Facultatea de Litere şi Facultatea de Filosofie la Universitatea Bucureşti, unde a obţinut doctoratul în anul 2005 cu o teză despre Martin Heidegger. Autor al mai multor traduceri importante din Martin Heidegger şi Ludwig Wittgenstein. Stagii de cercetare în Germania, Franţa şi Austria.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Când sursele de energie care ar trebui să stopeze schimbarea climei nu mai funcționează din cauza schimbării climei…

Toleranța va atinge un asemenea nivel încât oamenilor inteligenți li se va interzicesă mai gândească pentru a nu-i ofensa pe imbecili.Autor...

Suntem un stat laic?

Scriu textul de față îndemnat de trei împrejurări. În ordine cronologică inversă, a treia e apariția reportajului Recorder Clanul marelui alb. Sunt...

Odăjdiile clanului Soprano

În statutul BOR art. 149, cauzele se introduc pe rolul consistoriului doar cu aprobarea episcopului sau patriarhului.  Hotărîrile devin executorii doar după...

Criză economică sau nu? Furtuna Perfectă necesară unui ”crash”

Semne de criză economică sunt tot timpul. Într-un sens, crize economice, mai mult sau mai puțin extinse, la nivel de ramură, la...

România, octombrie 2021 : eşec statal şi paralizie politică

Eşecul statal şi paralizia politică sunt semnele sub care stă România zilelor acestea.   Statul român se înfăţişează cetăţenilor acestei ţări  astfel cum...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.