Reamintesc publicului cititor ca un spectator că în prima parte a acestei hotărât modestă totuși veritabilă introducere în antropologia științifică și simultan filozofică, am detaliat asupra efectelor strict fizicaliste ale expansiunii spațio-temporale (prestată de omul însuși), implicit a incluziunii biologicului în cuantica turbionară și torsionată a vitalității, ca și a cooperării anatomiei cu metafizica. Detaliat-am așadar cu osârdie excesivă – vor fi zis unii, alții doar „măi să fie”, „fugi de-aici” ori „să mori tu?” zicând.
E de recunoscut însă c-am insistat mai mult asupra aspectului fizic/fizicalist/fizicist al spațiului, dăruind dimensiunii timp (mai exact dialecticii sale spiralate-n yin/yangul spațio-temporal) o atenție minoră; drept pentru care îmi propun aici răzbunarea sa reflexivă. Așadar, solicit îngăduirea desfășurării meditației următoare, care se referă la inserția omului concret în timpul irepetabil reiterant și nonliniar transversal, relevând forme ale activizării/dezactivării acestui om real față cu timpul generic.
Pentru asta, în numele și cu toată autoritatea unei deșteptăciuni care, deși-i de puține parale, trece des (de nu chiar absolut totdeauna) drept exprimare științifică irefutabilă, deja am numit aici, iar de-acum vom stabili… (Oare să fi lansat revoluționarul concept chiar în episodul anterior? Habar n-am, nu mai știu, da nici că-mi pasă, verifice textierii cu zvâc detectiv. De-aci-ncolo voi lua – deja-m și luat – trena și morga uneia dintre cele mai idioate achiziții și impoziții ale mediocrității mascate și-ale telectualității trufașe, și-anume pluralul aristocratic și academic, menit să intimideze și să asigure ascultarea atentă. Ca atare, deci, purcedem!)
Vom numi și vom consacra flexarea/curbarea/torsionarea spațiului (desigur, sprijinită de viteze mai mult sau mai puțin imaginabile), nici mai mult nici mai puțin decât, simplu, tendința (ori Voința) curbilină. Căci nu numai bietul om are oroare de pustiu plat, de uniformitate/monotonie vizuală (preferând luxurianța peisagistică, cât mai multă spontaneitate, haos de-i cu putință, talmeșbalmeș geofizic atât natural cât și artificial/cultural). Tototot universul este la fel de dornic și determinant în același sfânt sens, așa că orice torsiune în Marele astral (trăiască regretatul Hawking!) devine copiată și în minusculul homunculusului omenesc. Iată de unde, de ce și cu ce iluzii apare-n materialul nostru obștesc, biocarnal, pe de o parte (cum arătat-am) tendința expandării anatomofizice, dar pe de-altă parte și (insista-vom aici) o integrare și manipulare de ordin temporal. Vom vorbi, deci, în ultimă instanță practică, de raportarea cu mai mult sau mai puțină conștientizare, cu minimă conștiență, ba chiar și cu inconștiență și lipsă totală de conștiință, la timp.
Dat fiind că, biologic, știm și nu ne-ndoim că timpul existențial este invarietur & inevitabil finit, e deosebit de interesant faptul că ne înnebunește de plăcere să credem/sperăm/postulăm că timpul ființial ne-ar fi mult mai favorabil, darnic, prelung. Ba chiar am ajuns într-un așa hal cognitiv încât ultramajoritatea dintre noi se jură că acel timp deloc „natural” (ci „suprafiresc”) este sau măcar poate fi infinit. Așadar că multiversul Acela de dumnezeu ce e, ne pune fainfrumos la dispoziție – nouă biet omenet de cert viitor preamăreț – și un polispațiu și un infinit (mai mult temporal decât spațial, căci în orice ipostazieri ilustratoare pare a fi extraterestru, adică de-alt tip/gen de univers). Și chiar dacă această majoritate umană care se jură mai și fură (mult sau puțin, nu contează), ea totuși pune-n balanță cunoașterea, obținerea sau existența acestui infinit ca și cum ar depinde și de categorii etice, de fapte de conștiință, de acte și atitudini morale. La rându-le, etica și morala fiind totuși bazate pe afecte, sensibilități, cutume sociale și convenții/jurisprudențe care provin chiar din biologicul strict (totuși rafistolat ficțional sau poetic, adică mitico-religios). Prin bucla aceasta, iată, ajungem să constatăm că tot sursa instinctuală, derivată din biologica „supraviețuire cu orice preț”, fundamentează și orice idee, reprezentare, compunere speculativă ori compoziție teologică sau metafizică nu doar a Ideii de spațiu de onticism diferit/versatil, ci și a Ideaticii relative timpului extrasenzorial/spiritual sau divin, cel experimentabil ad infinitum.
Cât despre acest infinit sau infinituri (căci da, există sumedenii de reprezentări gânditoare ce-și arogă vanitatea de-a devoala ontologii respectiv metafizici), ei bine el/ele nu poate/pot semăna decât cu celebra „bandă Möbius”. Care e-o răsucire de câmp spațial chiar semănând un pic cu semnul aritmetic al infinitului, însă e și cea mai sofisticată roată a alergării cobaiului după sine însuși. Cu alte cuvinte chiar și infinitul e o rotație a timpului, însă năucită, adică lipsită de conștiința parcurgerii și mai ales a revenirii vreunui punct.
În episodul anterior am arătat că oricât ar fi de agnostic, sau cel puțin în mod subconștient dubitativ, omul totuși tinde/aspiră la a atinge spațiotemporalități egal baroce și expandate, adică îmbogățite și sporite idealmente curbilinear; în acest scop cel mai la-ndemână mod fiind pur și simpla mărire a curbelor, curbărilor și dimensiunilor anatomico-fizice. Știți foarte bine: deal-vale/deal-vale, totuși cu proporții, variații și ornații cât mai majeste posibil. Aceeași treabă, apropo de propriile dimensiuni temporale, e un pic mai complicată; iată și de ce în problema temporală, care e cea a temporizării amplificate, conștiința, sentimentul religios, sofistica și eșafodajul complex al credințelor joacă rol major. Căci acestea din urmă ne dau comod și ieftin (cum s-ar zice „pe tavă”) ideea și vedenia numită Rai. Totuși există și comoditatea de-a fi/rămâne profani getbeget, alternativa unui ateism mai mult sau mai puțin deocheat, sens în care nu o credință-n paradis fără margini de timpi ajută imens, ci pur și simpla impunere a memoriei numelui personal prin renume, pomenire, recunoștință, eroism, admirațiune istorială, prestigiu transistoric. La așa ceva vor fi ajuns nu doar sfinții, ci chiar și anticriștii. Să ne rămână numele în urmă, să fim înscriși în toate (sau cât mai multe dintre) tablele de legi ale răspomenirii, rememorării, evocării și îndatoririi patrimoniale – iată cea mai atotrâvnită și mai populară formă de nemurire.
Fiindcă în chestiunea aceasta avem de-a face tot cu o formă de transversalitate sau orizontică rămânere sau perpetuare-n timp, în metaforă tot putem evoca ispita „mărului”, care e cel al trucatei egofilii și disperatei trufii. Asta dacă nu cumva ne satisface ideea și faptul perpetuării prin progenitură, urmași bio, bifă a contribuției genetice intergeneraționale, idee pusă-n fapt care produce o relativă aneantizare și dezindividualizante, așadar mai puțin egocentrism sau excesivă înnamorare de sine.
Omu-i om, nu mamifer tâmp, așa făcându-se că el, în magna sa superioritate negreșit hăruită de Sus, se opune entropiei goale și nu ascultă cu mare plăcere de legea ainștainiană și haukinghiană numai prin expansiune fizicalistă, ci și prin o expansiune volitivă, morală și ideală, idealizantă. Opțiunea omului pentru prestigii, renume, preamăriri, fudulii, cocoțări, vanități, statui publice, aici se include.
Faceți/făceți dvs (da, chiar dvs: om simplu și ne-ncruntat ori plin de ifose și inflată importanță/valoare de sine), faceți exercițiul substituirii a tot ce în anteriorul text cu același titlu am spus despre corpul anatomofiziologic individual (gen „un trup de sugestie planetară atrage…” respectiv „unul de țâr” e respins, ș.a.m.d.) folosind expresii gen „un trup de vip” (mare fotbalist, publicist, actor, parlamentar, academician) respectiv – prin contrast – „un anonim”. Și veți vedea că toate avantajele omenești, publice și social-civice atârnă de sau chiar se milogesc pe urma primului tip uman (om de renume sau popularitate), în vreme ce orice bunăvoință și zâmbete se iau la fugă din fața ori dimprejurul insului lipsit de pompă, panaș, autoritate sau vâlvă socială.
Inși cât se poate de normali, sănătoși și detreabă, deși n-avem pene ne umflăm ca păunii în coadă și ne cocoțăm pe socluri fictive la modul mental, narcisist, guraliv, social – asta constituind altă formă de expansiune a sinelui incapabil să iasă din centrifuga consolidării și preamăririi eului propriu, amorului propriu, orgoliului, vanității. De-ar fi dreptate pe pământ (adică liniaritate aritmetică în domeniul moralei), inșii atletici și corpolenți ar putea lăsa expansiunea prin trufie și (prea)mărire de sine în seama slăbănogilor. Adică măcar gura și tupeul să fie de aceștia din urmă. Dar nu, suntem post-ainștainienii dracului, absolut toată lumea nefiind sănătoasă la cap dacă nu se mândrește și se fudulește, se umflă-n pene și umblă-n catalige imaginare, evident subordonată/programată/obligată rămânând față de legea universală a expansiunii acestui univers fizic lipsit de orice smerenie și măsură.
Povești (sau teme) aparte legate de observarea incidențelor sau ascunderilor biologismului primar întru/înspre metafizică, ca și dezvoltări discursive legate de „ieșirea din timpul liniar” și integrări atemporale, nontemporale sau extratemporale (condiționate ba de varii „haruri” providențiale, ba de paranormalități psihosenzoriale și transe ezoterice, ba de merite sociopolitice cumulate) sunt cât se poate de vizibile, nonstop, în biograficul cotidian.
Bătrânii vorbesc nu doar simplist și plicticos (având iluzia că-s înțelepți și deloc banali), ci și lălăit, plini de pauze și îîî…-/ăăă…-eli. Și au impresia, ba-s convinși chiar, că-s la fel de energici sau veloce ca-n tinerețe (când chiar răpăiau). La mijloc e nu doar o psihică blocare a corectei evaluări de sine, ci și o incorectă sau alterată percepție temporală, bazată pe neurocerebrala și vegetativa depersonalizare a timpului interior. Pe sine seniorii se aud altfel, iar pe mulții alți nu-i aud/ascultă defel pentru că trăiesc în (bio)temporalități diferite. Și mai grav, sentimentul că „nu mai e timp” sau vreme irită, opunându-se diluării și risipirii temporale tocmai prin repetitivă limbuție, fugă mentală, agitație goală.
Cotidian, ce percepem drept stres e datorat și faptului că suntem forfecați pe dinăuntru de timpi endogeni/imanenți; suntem devorați de nenumăratele percuții și de bruștele schimbări (chiar și reversiuni) de ritm și tempo ale acestor timpi simultani, polifoni. Înșiși timpii sau ritmurile trepidante ale temporalităților interne ne fragilizează și fracturează unitatea ființei. Altminteri, de pildă, cu ochiul extern și liber ați văzut cu siguranță vreunul din filmele lovirii de către mașini a câte unui vârstnic pe stradă. Luați de valul ecranant și inhibant al emoției, precis nu v-ați uitat atent. Altminteri ați fi putut observa următoarele: omul cum stă pe trotuar, se uită-n stânga, se uită-n dreapta, ba face baleiajul ăsta înc-odată. Și vede bine mașina apropiindu-se, totuși se-aruncă să fugă și traverseze pe dinaintea ei. Și binențeles buf!, vehicolu-l troznește, îl trântește sau calcă. Ei bine, nu vă mai grăbiți să înjurați nici prostia omenească, nici lipsa atenției, prevederii sau educației elementare. Aici e la mijloc o treabă matematică de-a dreptul ainștainiană. O eroare a calculației raportului atât de intim relativ între spațiul-distanță, viteza deplasării bolidului și viteza alergării picioarelor omenești. Și mai e acolo vorba de coeficientul prelucrării intuitiv-instinctuale nu doar a raportului 2ă viteze (vehicol + picioare) suprapuse spațiului-distanță de parcurs, ci și marja de gravă eroare a memoriei. Adică tot a unei instanțe care stă foarte prost cu timpul, deoarece nu negreșit greșit calculează cortexul, ci tocmai memoria capului uitase că trupul de alergat peste stradă nu mai e cel de la vârsta de 20 de ani. Adică că acest trup va mai fi deținut el o oarecare masă energetică pătrată, numai că respectiva actualmente șade peste fracții radicale ce-o-mpuținează progresiv, în ritm accelerat, așadar subțiindu-o, realitate în ciuda căreia omul continuă să creadă că viteza sa de deplasare va fi aceeași ca-n tinerețe, în stare să întreacă velocitatea cu care vehicolul străbate distanța despărțitoare până-n moment de impact fatal. Puneți dvs înșivă toată povestea asta într-o formulă de cifre și simboluri, da, chiar dvs, cititori fervenți ai logicii matematice și familiari ai ușurinței cu care parcurgătorii de Wittgenstein ilustrează asemenea lucruri prin imbatabile chei fracționare sau algebrice.
În ce ne privește, energia e bioenergie, iar masa (pătrată și plină de radicali) e biomasă. La rându-i, timpul e (în primul rând) fapt biologic. Nu doar concept, ci entitate. Entitate energetică, cu ritmuri, cadențe, tempouri și chiar temporare suspensii. I se și zice „ceas biologic”, ticăind fenomene și etape egal autonome și puternic influențabile. Chiar dacă ne măsurăm somnul în ore, timpul visului desfășoară sinuozități variate, comprimări și cu precădere viteze mult sporite. La tinerețe timpul diurn avansează lent, așa făcându-se c-ai senzația că-ți stă la dispoziție și-l vei poseda din belșug; pentru ca la bătrânețe să-l vezi fugind ca trenul, ora părându-ți minut. În senectute conștiința omului devine toată mâncată de ideea timpului ca tempo sporit; și doar la nivel prim, de Senzație, faptul este perfect adevărat. Căci la nivelul superior, al Percepției, intervin mai mulți factori, dintre care nici subiectivitatea nu-i absentă, cea care când edulcorează când exagerează lucrurile. Pentru ca la nivelul de mai sus, al Reprezentării, totul eșuând fie-n facilul „Doamne-Doamne”, fie-n inutil de sofisticatul filozofem teist ori dogmatic, ateist, agnostic ori abstract. Departe de a fi falsă ori viciată, senzația timpului galopant e singura reală, curat reală, de demnitate obiectiv-ainștainian-metafizică, nu doar subiectiv adecvată. Repet: la etajele așazis superioare (percepție + reprezentare) factorii neuronali și procesările raționale care intervin diluează aletheismul sau revelația prinsă inalterat în senzația numită deja.
E drept, lumea se-aruncă pripit să ne consoleze, contrazicându-ne respectivul simț al accelerării temporale proporțional cu decelerarea vitală, asta doar ca să ne-alunge spaima de haukinghiana gaură neagră numită istoric și vulgar neant. Totuși, în ciuda oricăror sentimente (negative) și resentimente (maladive) trebuie să avem bărbăția de-a ne confirma faptul obiectiv al accelerației entropice și-n fine al suspensiei sau suspendării și expulziei temporale. Că „timpul nu mai are răbdare”, că „se schimbă” sau trece (în alt ritm, periodicitate și tempo), că fiecărui om „i se termină zilele”, că „ieșirea din timp” are loc, se petrece, e reală, nu-s doar expresii când poetice când crude, ci spun cinstit lucrurilor (senectuții și morții însăși) pe nume. Pentru moment măcar, dincolo de sentimentalisme și interpretări spiritualiste, hai să admitem faptul Fapt (nedevenit încă bun comun), care-i acela al integrării biologicului nu doar în escatologie, ci și-n metafizică, a cooperării sale chiar și acolo unde suntem tentați a crede că imaginarul sau conștiința ar fi singulare, independente ori autonome. Nu doar trăim ci și gândim cu tot trupul anatomo-fiziologic, cu și până-n ultimele sale pânze albe ca varul gândim.
În loc de concluzie: rezumat. Te naști și singura treabă care te interesează e să crești fizic. Cu altceva nici părinții nu-și bat capul, pentru ceva mai acătării având pretenția să acopere școala, cu pedagogia-i formantă. Când muști singur dintr-un măr înseamnă că ai deja dinți destui și tari, și chiar dacă momentul nu e celebrat precum alte flecauri magice, totuși marchează un moment crucial al maturității biofizice. Când între 14-18 de ani ți-ai obținut deplina maturizare, însemnând definitivarea dezvoltării fizice și psihice, sexualitatea cu rost aparent plezirist, în realitate cu substrat reproductiv, începe să te mănânce de viu. Biologic vorbind, de-acum „tre” să te pui pe prăsit, tre să te frece grija împreunării în sensul dorinței și spaimei față de progenitură. Iar după ce-ai turnat 1-2 plozi, automat te mănâncă destinul expansiunii fizice prin îngrășare. Când ți-au crescut cât de cât pruncii, îi resimți tot mai plini de personalitate și independență, puțini genitori agățându-se de ei și generându-le dependență, mulți sugerându-le apăsat părăsirea cuibului parental. Însă deja experiența paternală autoritară, ca și aceea economică și decizională, toate implicate în creșterea progeniturii, ți-au lăbărțat și agravat instinctul unei alte expandări și escaladări personale. La-nceput lent și timid, el devine voința ca poftă de autoritate, de influență, de putere. Tendință, poftă și Voință ce vor căpăta corolarul mai mult sau mai puțin vorace și dictatorial al prestigiului social, al rangului economic, al funcțiilor directoare, decizionale, manipulatoare, autoritariste. Impulsuri care devin temperament, stil, caracter. Schema simplifică ceea ce alții au fixat în tabele sau grafice mult mai complicate, neînsemnând că nu e reală. Acest conținut de viață e numit de unii evoluție, dezvoltare, dinamica valorilor și tendințelor etice. Le-am numit aici transformism energetic, modificări ale conștiinței și opțiunilor volitive în tandem neurovegetativ și sub imperiul biologicului instinctual, integrări în sau participări la spirale temporale de egal vector ondulator și corpuscul cuantic.
Sigur că ce-am zis aici drept știință și filozofie e fabulă. (Musai a preciza, căci mult preamultă lume pretinde totdeauna altceva și precis știe mult mai bine.) Și ca-n orice fabulă, nicidecum acurateți științifico-filozofice contând, ci exclusiv morala.În loc de morală (opțional dispensabilă). Este adevăr adevărat că sensul, aventura sau istoria omului încep odată cu deținerea Fructului Cunoașterii? Mai exact al cunoașterii sau conștiinței „căderii” în dialectica sau dinamica spațio-temporalității de relativitate extinsă, extremă, maximă? Este! Iar dacă treaba asta nu-i lesne de priceput pentru orișicine, pentru acest orișicine spun ori nu spun absolut toate scripturile lumii că, pentru-a fi sănătos trupește și normal la cap, tre s-ai tot timpu-n suflet conștiința timpului, respectiv a finitudinii sau pierderii sale? (Desigur că spun, numai că ele spun, ele-aud.) Ți-arată ție toată pictura mondială cum că cel mai frumușel chip sau nud feminin e bine să aibă pe-aproape un craniu gol pușcă, și să se intituleze Deșertăciunea deșertăciunilor sau Vanitatea vanităților? (Da, sigur, da degeaba, că cum ai văzut ai și decupat ce te face să bălești, uitânt spontan restul corelativ și esențial.) Când ți-arată ție o icoană ori un tablou ditamai Sfântul faimos și bătrân, bagă ea-n cadru zdrențe sărace, un crucifix, un schelet sau măcar craniu + oase uscate-ntr-un colț? Bagă. (Tot în van, tot de pomană demnă de neprimit.) Deci fiți atenți (zic toate religiile de pe pământ, ba și toată înțelepciunea laică zice): nu vă mai înălțați atâta pe verticală (oricum se poate preapuțin, prin tocuri stradale, lifturi urbane, alpinism montaniard) și nici pe orizontala masivității corporale nu vă mai extindeți (asta da, e cu putință pentru foarte mulți)! Dar mai cu seamă nu vă dați tot mai mari și mult mai importanți peste toată lumea și istoria, nu vă cocoțați mândri prin pasmanteriile fudule ale titlurilor, prestigiilor, funcțiilor de putere, autoritate, comandă, dominație! Da, fix așa se spune din gură și din cărți. Dar cine și câți pot să se-abțină mai mult de 1-2ă minute, asta doar în gând pasager, de la adorabila și contagioasa energie, forță, nebunie, beție extrasă din escaladarea psihosocială, din călărirea semenilor, din amplificarea senzației de superioritate egofilă peste cât mai multă lume și popor? Această supremă plăcere de durata unui moment ne face să devenim dependenți de fiece asemenea moment, să uităm că firul temporal aleargă de maniera unui Ahile care nu va depăși niciodată o biată țestoasă, iar această eroare aritmetică sau proastă conștiință a timpului corelat cu spațiul trupesc care suntem ne omoară. Ne omoară-n final, doar că pân-acolo mai întâi ne face neom. Acuma vedeți de ce drept și cinstit e cine-ar zice (de-ar zice): bre: de cartea vă-ngrețoșează ori dă migrene, cultura-i doar ieșeală și amuzament, biserica vă e ipocrizie sau snoavă de-o clipă, măcar învățați legile de bază ale relativităților generalizate! Da nu ca pe-orice-alte fleacuri și șmecherii, ci cu toată inima luării aminte
Climax-ul textului e trimiterea din final la înțelepciunea Ecleziastului: vanitas vanitatum… Când ai reușit să interiorizezi, să înțelegi, să acționezi conform celei mai frumoase și adevărate cărți din Vechiul Testament, fericirea e asigurată, pentru că liniștea interioară e asigurată, pentru că perceperea și reprezentarea relativității tuturor lucrurilor sunt asigurate.
Dacă eu n-am făcut-o, adăugați dvs și conceptul „memento mori(i)” – în felul acesta completați f bine ceea ce f bine chiar ziceți.
Cu atâtea noțiuni științifice „ainștainene” expuse până și „niutonomia” filosofiei vieții are de suferit :)
„Reamintesc publicului cititor ca un spectator că în prima parte a acestei hotărât modestă totuși veritabilă introducere”
Nu va suparati ca n-am citit mai departe dar chiar daca scriitorii au privilegiul de a contorsiona limba, totusi parerea mea umila e ca ar trebui totusi sa respecte gramatica. E corect „modeste si totusi veritabile introduceri”.
Stimabile, pentru a fi critic (de-adevăratelea) tre să fii de-adevăratelea cititor. Despre ambele posturi (cu accent pe u), a fi serios (=„meseriaș”) înseamnă a admite efortul, a fi trudnic, a nu aștepta informații și stilistici de manual școlar, adică „pâine moale și chiar udă”. Pt scriitorii de profesie nu e un „privilegiu” a contorsiona limba, e chiar o obligație, și-anume de-a o regândi/rescrie/recreia. Prin re-scrierea ei nu să pară ei mai deștepți, ci să-ți forțeze dumitale apariția de noi conexiuni neuronale, de noi sinapse cerebrale (+emoții), adică nuanțe mai mult sau mai puțin inedite de gândire. Până acolo, toți avem grade diferite de incultură, iar cele dintre noi 2 nu sunt minime (însă diferențele tre respectate, nu?). Oricum, a fi „critic” înseamnă multe lucruri, însă cel de a fi milițian care pretinde rămânerea omului în cadrele de gândire (asupra limbii) care i s-au impus în gimnaziu/liceu… e trist rău. Gramatica la care se referă cei de calibrul domniei tale tre respectată ca să nu fii copil handicapat pedagogic și nici pedepsit de profii dictatori. Dar a pretinde și la maturitate să NU știi și poți nimic mai mult decât „regulile” elementare înseamnă că fii doar elementar alfabetizat, nicidecum cititor avansat. Sunt mulți autori și cărți (de poeți nu mai vorbim) care scriu mult mai complex/complicat decât mine, însă probabil că n-aveți cum a-i citi, iar fiindcă mulți îi laudă pe respectivii, exact ca milițianul care nu amendează un vip nici domnia voastră nu scoateți vreun pâs. Cât despre „gramatica” la care vă referiți (inadecvat) mai sus… nu e cazul. Căci vă referiți la „topică” sau „(orto)epică” (deși n-ar strica să asimilați și termenii „retorică” și „stil”) – și pe-astea tot copilărește pricepându-le și dorindu-le. Vă recomand a citi (mă rog, a încerca) poezie contemporană. Albă. Nu-i bai dacă nu veți pricepe nimic. Contorsiunile și alăturările de cuvinte aparent iraționale ajută mult la încrețirea de creieri. Dar asta pretinde și-nseamnă trudă. Gimnastică (mentală/mintală). Nu sedentarismul și obezitatea umflării, la bătrânețe, în penajul copilăresc al școlilor de domesticire elementară.
Multumesc mult pentru lectia de cultura/incultura pe care mi-ati dat-o. Greseala comisa de dv e relativ comuna in presa contemporana si nu ma asteptam sa o gasesc la cineva de anvergura dv intelectuala (cf autoevaluarii – probabil ca va vedeti superior lui Joyce).
Divagati mult, ca de obicei, eludind subiectul, care era probabil o scapare datorata verbozitatii excesive a stilului dv. si introduceti, printre altele, in tragerea de urechi si „topica” plus „ortoepica” care n-au nici in clin nici in mineca cu neconcordanta semnalata (ca de altfel cam tot carpul argumentatiei dv).
Nu prea citesc poezie contemporana (imi cunosc limitele) care uneori mi se pare doar un delir verbal si care nu cred ca m-ar ajuta sa umplu diferenta de incultura fata de dv.
Va urez multi cititori si un succes asemenea lui Joyce! Nu puneti la inima tot ce cititi aici …
E interesant insa de vazut cum reactioneaza autorii la critica. Dl. Felea a multumit si a schimbat ortografia. Dv. si dl. Stanciu v-ati suparat si v-ati pus pe picioarele dinapoi, desi in cazul dv greseala nu e cauzata de vreo intorsatura stilistica de mare efect, iar in cazul dlui Stanciu, cu al sau articol despre Hagia Sofia, era vorba de un neadevar si o fractura logica usor de demonstrat.
Intru indreptarea si mantuirea pacatosului crez ca s-ar cuveni dinspre partea scriitoriceasca si un dram de smerenie dara scriitorii (macar unii dintr-insii) tare sunt cuprinsi de greul pacat al trufiei …
Iata un raspuns pripit pe care sunt convinsa ca, citindu-l din nou, il regretati. Daca nu, aveti o mare problema de orgoliu si omportament social. Nu asa ii rapundeti unui om care cel putin a investit din timpul sau ca sa va citeasca: „Nu-i bai dacă nu veți pricepe nimic. Contorsiunile și alăturările de cuvinte aparent iraționale ajută mult la încrețirea de creieri. Dar asta pretinde și-nseamnă trudă. Gimnastică (mentală/mintală). Nu sedentarismul și obezitatea umflării, la bătrânețe, în penajul copilăresc al școlilor de domesticire elementară.”
Mara diăr – un autor nu are obligația morală de a răspunde unui cititor, decât dacă are interesul (nu negreșit imoral, dar egoist profitor) de a fi cât mai popular, cumpărat și plătit pt. operele sale. Nu mi-am jignit deloc cititorul, și nu l-am taxat fiindcă NU a citit decât f. puțin din textul meu (vedeți propria sa mărturie, pe care evident n-ați remarcat-o!). Dar i-am atras atenția că s-a poticnit într-o „greșală gramaticală” care NICI nu exista în exmplul/citatul său (ci în cu totul altceva s-a poticnit). Iar apoi i-am explicat (!) tacticos pedagogic faptul că un text pe care nu-l înțelegi E BINE să îl citești totuși (și nu negrești fiindcă lucurile se leagă, cel mai adesea, un pic mai târziu chiar în/prin text). Adică e folositor să te chinui în pofida displăcerii emoțional-nervoase, fiindcă prin orice gen de efort se dezvoltă mușchi, respectiv conexiuni neuro-cognitive, de care fără să conștientizezi direct precis vei beneficia cândva. Deci o explicație simplă/clară și neutră, sugerând un fapt științific. Putem gândi și rece, „cu cap” nepripit (nu doar să reacționăm cu fermentații mai degrabă afecto-instinctualo-trupești) ?
Nu am spus ca trebuie sa raspundeti (politicos) comentariilor, dimpotriva ca acest gen de raspuns putea foarte bine sa lipseasca. Cum si ce mi-ati adresat mie (tacticos pedagogic) putea sa lipseasca: „Putem gândi și rece, „cu cap” nepripit (nu doar să reacționăm cu fermentații mai degrabă afecto-instinctualo-trupești) ?” Thank you, diăr!
Multumesc de remarca dar eu cel putin nu ma supar. Asa e pe siteuri, multa lume ia in serios si dramatizeaza orice critica cit de mica. Toti sintem supusi greselilor, care mai scapa din goana condeiului/tastaturii, dar la o critica constructiva eu as fi raspuns cu un multumesc. In plus nu sint nici batrin, nici sedentar, nici obez:)
Frumos ! Foarte frumos ! Dar greu de inteles( ca sa nu zic imposibil) de catre cei care cand aud de chestii de-astea legate de timp si relativitate, de Einstein( sau chiar si de Newton) sau de Hawking( cu toate ca 99,99% din populatie nu intelege absolut nimic din tot ceea ce a spus Hawking, deci probabil numele nu le prea spune nimic, pentru ca nu numai ca sunt analfabeti functional, dar au si o memorie foarte scurta si prapadita) se comporta fie ca si cum ar fi trecut pe langa un caine mort, fie peroreaza imbecilitati care sunt cu totul si cu totul in afara subiectului.
Cateodata chiar ma intreb cat la suta din populatia planetei stiu ce e aia gravitatie sau cat de mult influenteaza( conteaza) gravitatia (in) viata lor de zi cu zi! Referitor la imposibilitatea existentei vietii pe Terra in absenta gravitatiei, ce sa zic ? Intuneric total in mintile multora !
Eu personal cred ca o educatie intensa asupra structurii Universului si a modului sau de functionare ar face lumea mai buna, ar indemna, printre altele, la o gandire mai profunda asupra umilei noastre scurte vieti, pe o planeta minuscula ce se invarte in jurul unei stele mici de la marginea unei galaxii de marime medie care contine vreo 200 de miliarde de alte stele in jurul carora se invart cel putin 50 de milioane de exoplanete(estimare minimala)……in rest, sa auzim numai de bine, caci de auzit de celelalte alte miliarde de galaxii din Univers( ma refer la Universul cunoscut) e o treaba accesibila doar catorva dintre locuitorii planetei.
Daca oamenilor li s-ar spune des ca luminii ii sunt necesari aprox 2 milioane de ani sa ajunga de la Andromeda la Pamant( si Andromeda este cea mai apropiata galaxie), daca li s-ar explica clar si des ca sondele spatiale Voyager 1 si 2, plecate de la noi in 76, resp 77, de-abia au iesit din norul Ort, de-abia au depasit limitele sistemului solar( deplasandu-se cu 50 000 km/h), poate ar fi mai umili ……si poate aia care traiesc in Romanica n-ar mai avea ca unic scop votarea PSD si a lui Ciocolacu.
Chiar ar trebui stipulat in Constitutie ca sa nu poata candida la presedentia Romanicii cei care nu sunt in stare sa vorbeasca coerent timp de un sfert de ora despre structura sistemului solar si probleme elementare legate de gravitatie…..e suficienta expunerea minimala a povestii ca marul niutonian !