marți, mai 24, 2022

Marxism, bolșevism și hybrisul iacobin al lui Slavoj Žižek

La această oră, filosoful sloven Slavoj Žižek este cel mai activ auto-proclamat leninist în mediile intelectuale, la Nord și Sud, Est și Vest. Visul său nu este doar acela de a-l „reconstitui pe Lenin”, ci și de a recrea situația marxistă a anilor 1930, acei ani pe care Arthur Koestler i-a denumit „deceniul roz”. Pentru a obține această renaștere neo-escatologică, Žižek a compus o întreagă artilerie metafizică, plină de referințe sofisticate și deliberat provocatoare la Robespierre, Hegel, Schelling, Fichte, Marx, Nietzsche, Freud, Lenin, Lukács, Buharin, Lacan, Althusser, Balibar și mulți alții. Ceea ce surprinde este atenta evitare de către Žižek a literaturii marxologice și sovietologice. Ca și cum Raymond Aron, Robert Conquest, Richard Pipes, Boris Souvarine, Robert C. Tucker, Adam Ulam, spre a numi doar câteva din figurile de vârf, n-au existat vreodată. Este, de asemenea, tulburător faptul că Žižek, care se arată gata să lupte „pentru apărarea cauzelor pierdute”, uită în mod cu totul convenabil că timp de decenii întregi bolșevismul nu a fost o cauză pierdută, ci tocmai opusul (Slavoj Žižek, In Defense of Lost Causes, London: Verso, 2008).

Marxismul a fost, așa cum a punctat odată Leszek Kołakowski, cea mai mare fantasmă filosofică a timpurilor moderne (Žižek și-a exprimat respectul pentru Kołakowski în Gazeta Wyborcza, atunci când filosoful polonez a decedat în 2009; în acel număr omagial am contribuit eu însumi). În pofida hybrisului său radical, marxismul ar fi rămas o simplă doctrină sociologică dacă Lenin nu l-ar fi transformat în cea mai potentă armă politică. Acesta este sensul comparației lui Antonio Gramsci dintre Lenin și Sfântul Pavel — Lenin a transformat viziunea (Weltanschauung) salvaționistă marxistă într-o practică politică globală. Revoluției bolșevice i-a fost aplicată dialectica escatologică, iar A Treia Internațională (Cominternul) a reprezentat universalizarea noii matrice revoluționare. Invenția instituțională crucială a lui Lenin (Partidul bolșevic) și intervenția sa temerară asupra practicii mișcării socialiste mondiale l-au entuziasmat pe Georg Lukács, care nu a mai abandonat vreodată profunda sa admirație pentru fondatorul bolșevismului. Referindu-se la atașamentul lui Lukács față de viziunea politică a lui Lenin, Žižek scrie: „…Lenin-ul său a fost cel care, referitor la scindarea social-democrației rusești în bolșevici și menșevici, când cele două fracțiuni se luptau asupra unei formule exacte care să definească cine poate fi membru de partid conform programului, a scris: ‘Uneori, soarta întregii mișcări proletare pe mulți ani de acum înainte poate fi decisă de un cuvânt sau două din programul partidului'”. (Slavoj Žižek, Did Somebody Say Totalitarianism?, London: Verso, 2001, p. 116)

Trebuie să ne reamintim că leninismul, în calitatea lui de construct ideologic pretins coerent, omogen, auto-suficient, a fost o creație post-1924: a fost în fapt rezultatul eforturilor lui Zinoviev și Stalin de a-l delegitimiza pe Troțki prin născocirea a ceva numit „leninism” ca opus ereziei denumită „troțkism”. În același timp, bolșevismul era o realitate intelectuală și politică, o direcție filosofică, etică și practico-politică totală și totalizatoare în sânul mișcării revoluționare globale (vezi în acest sens Bertram Wolfe, „Leninism”, în Milorad M. Drachkovitch, Marxism in the Modern World, Stanford: Stanford University Press, 1965, pp. 47-89).

A fost grație lui Lenin că un nou tip de politică a apărut în secolul XX, una bazată pe elitism, fanatism, devotament statornic față de cauza sacră și o substituire completă a rațiunii critice cu credința într-o auto-proclamată „avangardă” de zeloți iluminați (revoluționarii de profesie). Leninismul, inițial un fenomen politic, cultural și istoric rus, apoi unul global, a fost de fapt piatra de temelie a sistemului care s-a năruit prin revoluțiile din 1989-1991. Indiferent de ce crede cineva despre lupta anti-birocratică a lui Lenin în timpul ultimilor săi ani, sau despre inițierea de către el a Noii Politici Economice (NEP), impulsul acțiunii sale a fost esențialmente opus pluralismului politic.

Natura „democrației intra-partinice” bolșevice a fost în mod fundamental potrivnică dezbaterii libere și competiției între viziunile și platformele politice rivale (așa cum Lenin însuși a insistat, Partidul nu era un „club de discuții”). Rezoluția din martie 1921 de „interzicere a fracțiunilor”, direct legată de zdorbirea insurecției din Kronstadt, a arătat propensiunea persistent dictatorială a bolșevismului. Persecutarea socialist-revoluționarilor (eserii) și a menșevicilor, pentru a nu vorbi și de alți adversari, confirmă faptul că pentru Lenin și asociații săi, „dictatura proletariatului” a însemnat consolidarea permanentă a controlului lor asupra corpului politic. Toleranța față de diversitatea culturală și acceptarea temporară a relațiilor de piață (economică) nu erau menite să pună sub semnul îndoielii relația fundamentală de putere: dominația monopolistă a partidului și înăbușirea oricărei alternative ideologice la bolșevism (Andrzej Walicki, Marxism and the Leap into the Kingdom of Freedom, Stanford: Stanford University Press, 1995, pp. 269-397). În acest sens, nu au existat diferențe serioase între membrii Politburo-ului lui Lenin, Troțki, Zinoviev, Kamenev, Stalin și chiar „moderatul” Buharin. Să o spunem concis, fără leninism, n-ar fi existat totalitarism, cel puțin nu în versiunea sa stalinistă. Secolul XX a fost în fapt secolul lui Lenin…

Articol transmis la postul de radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/26882386.html

Textul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26883781.html

Recomandări:

https://www.contributors.ro/global-europa/marxism-apocaliptic-lukacs-gramsci-%C8%99i-soteriologia-bol%C8%99evica/

https://www.contributors.ro/cultura/un-lenin-al-vestului-bolsevismul-gnostic-al-lui-antonio-gramsci/

http://www.curteaveche.ro/ati-spus-cumva-totalitarism.html

https://www.contributors.ro/global-europa/ideile-au-consecin%C8%9Be-despre-marxism-marxologie-%C8%99i-gulag-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.newrepublic.com/article/books/the-deadly-jester

https://www.contributors.ro/cultura/bufonul-dialectic-zizek-lenin-si-fratii-marx/

http://www.frontpagemag.com/2013/vladimir-tismaneanu/why-kolakowski-matters/

https://www.contributors.ro/cultura/marxism-leninism-stalinism-rebelul-leszek-kolakowski/

Distribuie acest articol

11 COMENTARII

  1. O opinie personală (fragment dintr-un eseu mai vast).

    …Şi atunci masele, minţite, asasinate, schilodite de către Clasele Conducătoare care nu şi-au îndeplinit datoria, s-au orientat masiv spre stînga (07-1 pag.1).

    Pentru o splendidă sinteză a modului în care s-a petrecut re-orientarea în discuţie extragem din VLAD MUREŞAN „Comunismul: crimă transcendentală”:

    Concentrînd în sine atît potenţialul anarhic, cît şi iraţionalitatea, atît virtuţile disolutive cît şi caracterul preformal, masa se dezvăluie ca cea mai fidelă analogie istorică a Adîncului. Neascultînd de vreo lege afară de cea a propriei contingenţe, fluviu de lavă ce pîrjoleşte, uniformizează şi în cele din urmă urîţeşte totul în jurul său, mulţimea îşi croieşte drum prin istorie, surpînd structuri şi dinastii, decapitînd principi şi principii, …
    Vocea maselor trebuie să bubuie acum în istorie, să spulbere articulările injuste ale ei. „Mişcarea proletariatului nu se poate ridica şi elibera decît aruncînd în aer întreaga suprastructură a păturilor care alcătuiesc societatea oficială” (Karl Marx Manifestul partidului comunist).
    Marx a eliberat astfel energiile unui adevărat Golem, umanitatea proletară. Acest uriaş antropoid, creat tocmai cu scopuri vindicative, este o bună imagine a masei proletare antrenate în istoria revoluţionară. Partidul ar fi tocmai structura de coeziune a maselor dispersate, conştiinţa Golem-ului, suflarea de viaţă a lui Marx peste chipul de lut al maselor. Caracteristic unei asemenea investiri este autonomizarea progeniturii. Marx a petrecut o viaţă agitată pentru a pune colosul proletar de lut într-o funestă şi de neoprit mişcare. Cînd uriaşul puhoi s-a trezit, istoria a primit o amploare catastrofică inconturnabilă. Golem-ul proletar a început să orbecăie, dărîmînd totul în cale, nivelînd arhitecturile istoriei după lipsa lui de chip si de asemănare.

    Ireproşabil.

    Dar oricît ar fi suflat ”clasicii marxism-leninismului” asupra mulţimilor-Golem, nimic nu căpăta o asemenea amploare fără apocaliptica zguduire provocată de războiul mondial.

    În alte capitole vom vedea ce soluţii de schimb la tradiţionalele Clase Conducătoare au găsit masele. În acest moment ne vom aminti doar un citat combinat: Goethe ― Pentru valet nu există erou; Hegel ― Asta se intîmplă nu pentru că eroul nu este erou, ci pentru că valetul este valet.

    În contextul celor studiate, valeţii au fost obligaţi să devină eroi [„aprovizionarea cu eroi trebuie menţinută cu orice preţ” ― Lord Edward Henry Carson (07-3 pag.26)]. Deoarece, din vremurile lui Ahile, Hector şi Goethe, tehnica de luptă se cam schimbase, ”eroismul” a căpătat, la rîndul său, aspecte mult mai puţin… eroice. Dacă, ulterior, ”valeţii” s-au răzvrătit, cine a fost de vină ― ei, fiindcă gîndeau ca nişte valeţi, sau oamenii de stat, ”hectorii” anului 1900, cu nimic superiori unor… rîndaşi ?

    Drept consecință ȘI în țara lui Goethe & Hegel ”valeții-eroi-fără-voie” s-au pus pe înlocuit compromisele Clase Conducătoare cu Golemi proaspeți. Sub pretextul falimentului sîngeros al vechii societăți, noii lideri s-au declarat dezlegați de orice constrîngeri morale, acționînd super-tamerlanic, în disprețul complet al normelor ce, timp de veacuri permiseseră luarea unor decizii comprehensive (H. Arendt). Europa nu cunoscuse așa ceva nici în cele mai întunecate vremi.

    Iar numele unuia dintre ei era ADOLF HITLER !
    Lenin & co intră și dînșii la socoteală

  2. Domnule profesor, am o curiozitate.

    Urmaresc frecvent articolele percutante pe care le publicati despre si/sau impotriva lui Zizek, Negri, Badiou. Sunt interesante, ofera informatie densa si utila, inclusiv in ceea ce priveste conexiunea intelectuala si politica a celor trei cu „clasicii”.

    Dar va intreb: Zizek, Negri sau Badiou obisnuiesc sa scrie despre dumneavoastra?

    (va asigur, in modul cel mai onest, ca nu exista niciun fel de ironie in intrebarea mea)

    Cu cele mai bune ganduri.

    • Sa fim onesti, nu „obisnuiesc” sa scriu despre Negri si Badiou, iar despre Zizek scriu arareori. In orice caz, mai rar decat scriu despre Leszek Kolakowski, Hannah Arendt, Agnes Heller, Robert C. Tucker sau Tony Judt.

      Textul de mai sus este, de fapt, un fragment dintr-un eseu mai lung, am selectat unele pasaje pentru rubrica mea saptamanala de la RFE. Vor urma si altele in saptamanile ce vin. Daca citeati eseul, ati fi observat ca obiectia mea (una dintre ele) la modul cum discuta Zizek istoria radicalismului marxist este tocmai ignorarea deliberata a intregii traditii marxologice, inclusiv a lui Kolakowski, Walicki, Agnes Heller etc.

      La o dezbatere organizata acum doi sau trei ani de Institutul Nexus din Olanda, Zizek a refuzat sa participe (ma rog, a invocat o raceala) pentru ca ar fi fost invitat la o confruntare de idei cu filosoful politic John Gray, autorul unei devastatoare cronici despre cartea lui Zizek „Less than Nothing” in „New York Review of Books”. Concluzia lui Gray era ca valoarea cartii lui Zizek, bazata pe ceea ce ganditorul britanic identifica drept „paraconsistent logic”, era „less than nothing” :)

      http://www.nybooks.com/articles/archives/2012/jul/12/violent-visions-slavoj-zizek/

      Spre cinstea sa, Alain Badiou a participat la acea conferinta si a dialogat (in contradictoriu, fireste) cu Agnes Heller. Nu v-as banui macar o secunda de ironie :)

  3. Tot ce spuneți despre Lenin e desigur adevărat, dar maniera aceasta de a-l denunța pe Zizek ca pericol public mi se poare totuși – ca să mă exprim politicos – nesatisfăcătoare. După cum bine știți, Zizek a afirmat în nenumărate situații că comunismul de tip bolșevic a fost o catastrofă, că în nici un caz nu trebuie să ne punem problema „repetării” lui etc. Zizek a respins de asemenea argumentul stângist (incredibil de cretin) cu ouăle și omleta, ideea că „totuși” comunismul a realizat modernizarea societății rusești etc. În fine – și apropo de cauzele pierdute – el a numit-o nu o dată pe Margaret Thatcher ca ideal politic. Sigur, e imposibil să discuți gândirea lui Zizek în mod nuanțat – sau obiectiv – într-un spațiu atât de restrâns și asta în primul rând deoarece e complet incoerentă. Nu se poate extrage de pildă din „Repetându-l pe Lenin” nici măcar o singură idee clară despre ce ar trebui să însemne acest act de „repetare”. Zizek e exact genul de gânditor care se face „tuturor toate” – sperietoare pentru liberali, brand pentru radicalii autodeclarați. Asta, bănuiesc, explică în mare parte popularitatea lui în rândurile stângii. Cum zicea cineva despre Wittgenstein, Zizek e genul de gânditor pe care oricine poate să-l citeze în orice context, fără a fi obligat să-l înțeleagă. Dacă urmăriți de exemplu forumurile „radicale” veți putea vedea că referințele la Zizek se reduc la niște formule bombastice – și asta în cazul fericit. În cazul nefericit nu sunt reținute decât glumele. Totuși, deși dă permanent impresia că pescuiește în ape tulburi, adevărul e că în situații concrete (v. „mișcarea” Occupy) Zizek dă mai degrabă de moderație.

  4. Cum poate deveni o societate masa ? Participand la un razboi de mase, pierdut in mod catastrofal, incheiat prin capitulare.(Rusia, Reichul)

  5. Zizek (si ai lui criticiatac) face parte dintre cei carora li se spune: teoria ca teoria, dar praftica va omoara :P
    Continua sa se bucure pentru capitalismul ajuns la marginea prapastiei, si pe care il privesc rinjind de pe fundul ei ;)

  6. Domnule Tismăneanu, e de-a dreptul revoltător cum acești așa-ziși filosofi continuă să legitimeze niște CRIMINALI sub pretextul libertății academice. Și în cazul acestui Jijek e vorba de o persoană care a cunoscut pe pielea lui DICTATURA. Comunismul e cu adevărat o idee care sucește mințile, cum e titlul acelei cărți foarte frumoase semnate de domnii Patapevici, Plesu și Liiceanu

  7. Si daca tot se face referire mai sus la John Gray, ca autor care l-a desfiintat (in mare parte pe buna dreptate) pe Zizek, sa dam si un citat din el, din alt articol:
    „In its distance from any existing or realistically imaginable condition of society, “the communist idea” that has been resurrected by thinkers such as Alain Badiou and Slavoj Žižek is on a par with fantasies of the free market that have been revived on the right. The ideology promoted by the Austrian economist F.A. Hayek and his followers, in which capitalism is the winner in a competition for survival among economic systems, has much in common with the ersatz version of evolution propagated by Herbert Spencer more than a century ago. Reciting long-exploded fallacies, these neo-Marxian and neoliberal theories serve only to illustrate the persisting power of ideas that promise a magical deliverance from human conflict.”

  8. ” Secolul XX a fost în fapt secolul lui Lenin…”
    Poate mai correct am spune, ” Crimele de neuitat ale leninismului, cele care au facut sa umbreasca chiar si pe ele ale hitlerismului , fac ca secolul XX, secolul cel mai insingerat din istorie, sa fie secolul lui Lenin”
    is

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro