Experienţa reformelor universitare date de cea mai recentă lege a învăţământului (2011) a putut lăsa impresia că adoptarea acestora intră în sfera unei judecăţi categorice, prin care trebuie să ne transformăm universităţile şi institutele de cercetare într-o rampă de lansare a unei competenţe ştiinţifice de prim nivel internaţional şi în nişte care de luptă intrate brusc în arena unei întreceri cu universităţi internaţionale, deşi instrumentele, obişnuinţa, mentalitatea şi tradiţia acelora erau de mult timp ale unor campioni de profesie, sau chiar de producători ai criteriilor însele de evaluare. În lipsa unui temei al naturii categorice a acestei judecăţi, pe care mintea mea nu reuşeşte să îl identifice, cred că ea este doar una ipotetică: nu trebuie în sens absolut, ci merită doar să ne întrebăm dacă vrem cu adevărat obţinerea unor asemenea clasamente. Cu o asemenea clarificare se deschide posibilitatea unei discuţii atente asupra unor concepte precum excelenţa, performanţa, dotarea, criteriile, ierarhiile şi antrenamentul necesar, dar se mai deschide ceva invizibil în primul caz, deşi extrem de important: faptul că, dacă vrem cu adevărat universităţi de excelenţă recunoscute şi de altcineva în afara unei egolatrii autoreferenţiale locale, atunci trebuie să eliminăm falsa aplicare a reformelor, mimarea competenţelor şi închiderea, în general, în sloganuri politice a ceea ce, de fapt, ţine exclusiv de educaţie şi cercetare şi este relevant numai în planul internaţional al unei concurenţe căreia baronatul politic local înzestrat cu universităţi de judeţ nu poate decât să îi facă un rău imens.
În sensul acestei judecăţi ipotetice aş dori să comentez un aspect uitat al celor care au gândit fortificarea unor zone de excelenţă în educaţie şi cercetare în România. Examinarea acestui aspect uitat ne poate arăta de cât sacrificiu instituţional avem nevoie şi la cât de multe prejudecăţi trebuie, de fapt, să renunţăm, pentru a putea avea nişte organisme instituţionale suficient de pregătite pentru a intra într-o competiţie efectivă. Acest aspect uitat este nivelul de studii masterale. Ca să susţin ideea că o reformă a universităţii care ia ca punct de echilibrare a organizării instituţionale masteratul voi argumenta astfel: mai întâi, voi constata cât de dificil este să organizezi un masterat profesionist. Apoi, voi încerca să arăt cât de necesare sunt masteratele în construcţia unei universităţi de excelenţă. În ultimul rând, voi încerca să enumăr sacrificiile pe care ar trebuie să le facem pentru a elimina mimarea educaţiei propriu-zise la acest nivel şi cât de mult ne obligă ele la spargerea unor structuri existente.
Studenţii noştri diferă mult de ceea ce eram noi acum douăzeci de ani. Atunci, marea majoritate visa la construcţia unei lumi noi pentru care eram însetaţi de cărţi, de formare, de schimbare, iar penuria ne dădea motivaţii halucinante. Acum, ritmul şi formarea motivaţiei e mai lentă: studenţii vor o adolescenţă prelungită, abundenţa mijloacelor disponibile face ca motivaţia să fie mai degrabă de partea unei formări individuale a cărei creştere constantă nu mai are nimic din identitatea comunitară de atunci, ci locul ei a luat-o dorinţa simplei înarmări în vederea oportunităţilor de carieră. Putem spune că atunci a fost o perioadă eroică, dar trebuie să recunoaştem că forma creşterii lente şi constante, cu mijloacele deplin disponibile, e mai bună ca orice penurie. Dar şi această formă suferă de o sincopă: anii licenţei sunt susţinuţi majoritar de inerţia debutului, părinţii au un rol incomparabil mai mare decât în celelalte nivele de studiu, iar la doctorat şi, eventual, în studiile postdoctorale, există finanţările guvernamentale şi ale Fondului Social European. Între ele, masteratul, terenul nimănui, unde banii părinţilor s-au terminat, bursele încă nu au început. Aici rata abandonului este, dintre toate formele de învăţământ, cea mai mare; sau, posibilitatea încheierii masteratului înseamnă, pentru mulţi, asumarea unui loc de muncă în urma căruia formarea profesională suferă inerent. Pentru cei ce au trecut de masterate, drumul este mult mai uşor, graţie susţinerii financiare a nivelelor următoare. Ca şi pentru studenţi; la fel de greu este pentru profesori să organizeze un masterat: cifra de şcolarizare ar trebui să fie mare, pentru sustenabilitatea financiară, orele de master nu se pun, de regulă, în norme pentru că sunt nesigure, iar corespondenţa esenţială dintre departamentele universităţilor şi nivelul de studiu al licenţei determină adesea repetarea tematicilor de la licenţă sub forma echivocă a „aprofundării” masterale. În plus, ideea diferenţierii între masteratele pedagogice şi cele de cercetare este una dintre vicleniile departamentelor de pedagogie, care scad şi mai mult interesul pentru formarea studenţilor în direcţia unei cercetări performante.
O asemenea situaţie a masteratului face sistemul universitar să arate în forma unei clepsidre, extrem de subţire la mijloc, în trecerea de la licenţă spre doctorat. Şi totuşi, acest nivel de studiu este extrem de necesar în mod propriu unei universităţi de excelenţă. Motivele sunt: 1. el asigură pepiniera doctoratului. 2. el face saltul de la predarea minimală a unui domeniu, atât cât să primeşti permisiunea de a repeta ce ai auzit de la profesorii tăi (ceea ce înseamnă, literal, licenţă) la deschiderea gustului pentru cercetare. 3. El înseamnă de fapt, revenirea după cei trei ani ai unei prime specializări la un nou nivel de cultură generală (analogic, astfel, dar la un nou nivel, liceului), pentru a face saltul decisiv spre cercetarea specializată a doctoratului (analogic, astfel, dar la un nou nivel, licenţei). Aici învaţă un student să scrie un articol ştiinţific, aici înţelege el limitele şi sensul unei comunităţi ştiinţifice, aici nivelul maturităţii lui biologice îl poate face să aleagă cu sens o temă de studiu care poate deveni vocaţie. Fără formarea acestor motivaţii în zona masteratului, avem doctoranzi inculţi, neobişnuiţi cu studiul, dornici de prelungirea unei sinecuri juvenile, complet nepregătiţi în redactarea unui text şi în urmărirea etapelor unei cercetări. De partea cealaltă, o universitate în care corpul profesoral nu este centrat pe însoţirea spre cercetare a unor tineri, ci rămâne prins în clişeul licenţei ca nivel de bază al universităţii va păstra întotdeauna o ruptură între organizarea departamentelor (afiliate domeniilor de licenţă) şi iniţiativele fondării unor grupuri de cercetare durabile. Numai cele din urmă conduc la excelenţă ştiinţifică. Reiese simplu că voinţa unei universităţi de a urca în topurile internaţionale depinde strict de modul în care dă sprijin instituţional fondării acestor grupuri de cercetare şi că centrarea universităţii pe predarea la nivelul licenţei lasă această fondare pe seama unor entuziasme individuale inevitabil eroice şi fulgurante.
Dacă producerea unor medii de excelenţă înseamnă spargerea structurilor existente, atunci această producere are conotaţia unui sacrificiu şi a unei schimbări de mentalitate. Aceasta presupune, pe de o parte, sprijinirea formării studentului la acest nivel aproape lipsit de suport instituţional: ar fi în câştigul Fondului Social European să ofere mai puţine burse doctorale (experienţa multor teze redactate formal, mult sub nivelul unei cercetări autentice, dar splendid decontate prin mimarea unui nou limbaj de lemn al finanţatorului dovedeşte acest lucru), dar să extindă, cu banii economisiţi, o linie de susţinere a masteranzilor. La fel, ar fi în câştigul statului român să ofere granturi de cercetare tutorate pentru începători masteranzi, pentru ca viitorii doctoranzi să poată înţelege ce înseamnă mecanismul cercetării într-un timp util. Pe de altă parte, cel mai dificil lucru este reorganizarea instituţională. Actual, departamentele universităţilor sunt corespondente formelor licenţei, uneori la paritate, alteori incluse într-un singur domeniu de licenţă. Legea obligă organizarea masteratului într-un singur departament. Inevitabil, acest fapt duce la anularea oricărei pregătiri interdisciplinare, sau la abandonarea ei pe seama creditelor transferabile, unde miza pe maturitatea de alegere a studentului conduce frecvent la ineficienţă. Acum, departamentele universităţilor au drept reper esenţial nivelul licenţei, lăsând drept un accident masteratul, iar doctoratul drept o iradiere personală a profesorului. Schimbarea acestui raport poate orienta universităţile spre cercetare: licenţa ar putea rămâne o afacere interdepartamentală, iar departamentele să fie orientate după numărul masteratelor posibile. Iată un exemplu cu valoare universală, pe care nu îl iau din propriu domeniu din raţiuni pro domo, ci doar pentru că îl cunosc: pentru a forma un doctorand medievist, care trebuie să ştie istorie, filologie, filosofie, istoria ştiinţei şi artă medievală, indiferent de domeniul pe care, între acestea, îl are pentru doctoratul său, trebuie să îl formezi în timpul masteratului în aceste discipline. Aşa ceva este posibil într-un departament de studii medievale, dar nu în unul aferent nici uneia din aceste discipline care organizează, natural, licenţe. Dar o asemenea reorganizare este grea, pentru că ea loveşte în centrele de putere universitară, reunite tradiţional în jurul domeniilor de licenţă. Rezultatul unei reforme imposibile va fi, inevitabil, fie mimarea colectivă a unei cercetări accidentale faţă de orientarea întregului organism instituţional, fie asumarea ei individuală şi inevitabil, doar vocaţională. La jumătatea drumului dintre aceste variante se află construcţii în mod firesc utopice, în genul celei pe care am expus-o, puse etern sub condiţia judecăţii ipotetice: dacă vrem asemenea universităţi.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
La noi încă persistă ideea că la nivel de licență trebuie doar să reproduci ce spune profesorul. În felul acesta plafonăm toți oamenii cu potențial, chiar și pe olimpici. Dacă se vrea performanță cercetarea trebuie încurajată încă de la nivel de licență, undergraduate cum spun vesticii. Copilul trebuie luat, adus ucenic lângă tine și aruncat în apa cercetării să învețe să înoate cu tine lângă el. Care copil vrea bine, care nu să fie sănătos și să își vadă doar de memorarea textelor profesorilor, iar la pasul master și doctorat va intra în competiție cu cei deja formați la nivel de licență în direcția cercetării.
Am să citez în acest sens un pasaj dintr-un Teaching Statement al unei profesoare de la Harvard, Hoekstra, http://www.oeb.harvard.edu/faculty/hoekstra/hoekstra-oeb.html
„Undergraduate Student Mentoring
Inspired by the research opportunities that I was afforded as an undergraduate, I have made it
a priority to gen erate opportunities for undergraduates to gain hands – on research experience in my laboratory. I currently mentor seven undergraduates, who participate in variou s aspects of ongoing research – from fieldwork to behavioral assays to molecular – genetic experiments – and all of whom have successfully acquired external funding through the writing of independent research proposals. In the past six year s , my undergraduate students have attended and presented original research posters and talks in undergraduate symposi a and at international conferences, and have received several prestigious research awards and scholarships. Several undergraduates have been authors (including lead authors) on publications in peer – reviewed international journals.
Several are now enrolled in prestigious graduate programs in biology, including but not limited to
PhD programs in the Department of Genetics at Stanford University, the BBSC Program at
Harvard, and the MD/PhD program at UC San Diego.”
Documentul din care am citat nu mai este acum pe pagina doamnei respective, eu l-am descărcat acum câțiva ani, dar l-am pus la download aici:
https://drive.google.com/file/d/0B6lX-Y0Osl0YSTdXZTlPcnlMLU0/edit?usp=sharing
Cam așa se lucrează la o universitate de excelență, iar ce se poate citi mai sus e inițiativa profesorului, nu ce îl obligă rectoratul. Pentru modul cum procedează doamna Hoekstra a primit și un premiu pentru teaching ( http://www.thecrimson.com/article/2011/9/30/students-charbonneau-hoekstra-astronomy/ ) :
„Hoekstra’s OEB 53 (cursul ținut de dânsa) has seen enrollment grow from 34 students in 2008 to 86 in 2011.”
Pur și simplu acolo studenții aleg unde se duc, la ce profesor, și cine vrea să aibă studenți chiar trebuie să facă ceva pentru ei. Numărul de studenți care se duc la doamna Hoekstra a crescut sub titularizarea dânsei de la 34 la 86.
Dacă vrem universități performante fiecare universitate și facultate și departament în parte trebuie să încerce să aducă bani din zona privată pentru a încuraja mica cercetare a studenților talentați, iar profesorii ca persoane să aducă banii mari pentru proiectele solide la care mica cercetare să se cupleze. Dacă stăm cu mâna întinsă la stat și pentru bursele mici nu vom rezolva nimic nici în 100 de ani.
Atâta vreme cât ministerul de profil și universitățile românești nu vor fi capabile să creeze un mediu concurențial constructiv între profesori și un cadru formal eficient de rezolvare a disputele inerente asociate acestei competiții, atâta vreme cât va continua sistemul actual în care meritul nu are nici o importanță, nu există absolut nici o șansă de ridicare a nivelului universităților, oricâți bani s-ar investi.
gânduri bune,
Reforma invatamantului universitar este dependent (si) de cererea de competenta. Cererea de acest fel are loc in special in sectorul IMM – intrerinzatori.
Adica – fix in domeniul cel mai urgisit al economiei romanesti. Sigur, statistica si prezentarile sunt cat se poate de triumfaliste. Dar realitatea este crunta – intreprinzatorii se lupta nu cu impozitele mari (cum aiurea se tot vehiculeaza), ci cu birocratia imprevizivbila, cu controalele discretionare, cu mica (si marea) coruptie. Si cu lipsa de forta de munca – nu neaparat calificata (cum iarasi aiurea se tot spune) ci flexibila.
Reforma invatamantului superior este prin urmare dependenta de reforma mediului de afaceri IMM, care se cere simplificat si curatat de coruptia mizerabila a „controalelor”.
La celalalt capat, studentii nu pot fi mai buni decat absolventii deliceu, adica esti nevoit mereu sa lucrezi cu „Materialul clientului”.
Din acest motiv, este dificil de imaginat o modalitate de reforma a invatamatnului superior fara o reforma a celui preuniversitar.
Dar, in invatamantul preuniversitar principala problema este slaba cooperare intre familie si scoala. Asta, deoarece in acest mileniu este imposibil sa lasi excllusiv pe umerii scolii raspunderea educatiei- sunt prea multe cunostinte si abilitati de asimilat si de o diversitate foarte mare, s-a schimbat paradigm invatarii din invatre uni-sens si individuala spre invatarea cooperative samd.
In concluzie, o reforma a invatamantului ar trebui sa contina cu necessitate cel putin urmatoarele:
a) Stabilirea unui cadru detaliat si structurat al cooperarii dintre scoala si familie in invatamantul preuniversitar
b) Pregatirea profesionala extinsa si cuprinzatoare a cadrelor didactice- prin program guvernamental
c) Simplificarea cadrului institutional al functionarii IMM in parallel cu introducerea materiilor de profil in invatamantul pre-universitar
d) Revizuirea intregului cadru de control fiscal, sanitar-veterinar si similar, astfel incat prin claritate sa scada posibilitatea interpretarii arbitrare
e) Continuarea luptei impotriva coruptiei la nivelul organismelor de control ale statului
Practic, sustin ca nu se poate petici o singura gaura la sac. Pentru a tine faina, trebuie toate peticite.
c)
Ca persoana din afara sistemului de invatamant, dar beneficiar al rezultatelor sistemului (angajator), nu inteleg afirmatia urmatoare:
„O asemenea situaţie a masteratului face sistemul universitar să arate în forma unei clepsidre, extrem de subţire la mijloc, în trecerea de la licenţă spre doctorat.”
Dupa cum vad eu lucrurile invatamantul in sistemul universitar ar trebui sa arate ca o palnie: sectiune larga la licenta, mai ingusta la master si mult mai ingusta la doctorat. Cea mai mare parte a absolventilor cu licenta si master vor lucra in companii, o mica parte vor ramane in cercetare.
In mediul privat oricum separarea in licenta si master e un pic artiifiala pentru ca majoritatea absolventilor angajati au master; se pune intrebarea: „care e rostul spargerii in doua module daca aproape toti le fac pe amandoua?”. De asemenea echivalarea intre absolventii pana in 2000 de facultati de 4 sau 5 ani si master: nu stiu sa existe o asemenea echivalare automata, puteti lamuri situatia?
Este vorba despre susținerea financiară: banii părinților până la licență, bursele de cercetare la doctorat.
Foarte bun textul! Sunt intru totul de acord cu cele bine numite in el. Nu mai pot adauga decat arabescuri la observatiile facute de autor:
1. Din pacate, masteratele au la noi o dimensiune sociala: sunt locul in care se refugiaza (un timp) cei ce nu si-au gasit de lucru la finele facultatii si nu vor sa se prezinte ca someri. Ca atare, le ajunge faptul ca sunt inscrisi; unii mai si vin dupa diploma. Ca-ntotdeauna, din cauza numarului mic de oameni (la fiecare masterat, caci masterate sunt multe), nu se poate face selectie. De aceea ideea masteratului interdepartamental e buna: sa fie multi la un loc si sa poata fi alesi cei care, intr-adevar, isi doresc o cariera stiintifica.
2. problema frecventei la cursuri (onest vorbind: si a profesorilor, nu doar a masteranzilor) e una, din pacate, cat se poate de serioasa. Pentru multi profesori masteratul e un soi de studiu individual realizat de tanarul invatacel asa cum il lumineaza Dumnezeu. Dincolo de slabiciunile omenesti ale fiecaruia, aici e si ceva ce merita a da de gandit: ambii – si profesorul, si masterandul – stiu ca (teoretic) studiile masterale, onest facute, deschid spre o cariera stiintifica si, de asemenea ambii, stiu ca o asemenea cariera e – in cel mai bun caz – iluzorie in Romania actuala (oferta de locuri de munca in acest sector fiind, practic, nula). Si atunci se ajunge la un soi de pact al tacerii: daca nu e sa fie, mentinem aparenta lucrurilor si fiecare se descurca cum crede el mai bine. Daca vrem masterate si daca vrem studenti la masterate, va trebui sa ne gandim la ce sunt bune masteratele. Aceeasi problema si pentru doctorate.
3. eu unul n-am prea vazut o mare deosebire intre cursurile de licenta si cele de masterat. In general, aceiasi oameni fac aceleasi cursuri, uneori cu o nuanta mai pompoasa in titlu. E formula cea mai simpla: studentul stie despre ce e vorba (si nu trebuie sa se mai oboseasca a veni), profesorul si-a facut oricum cursul (si, prin urmare, nu mai are a se ocupa de el, poate sa-si vada de celelalte – nu putine – treburi). Iarasi : din pacate; dar cam asta e situatia. Mie unuia mi se pare ca intregul nostru invatamant – de la gradinita la postdoctorale – nu a fost gandit stadial, ci in cicluri inchise, ce nu comunica intre ele. Iar masteratul – cum perfect spune autorul – e un soi de gatuitura intre doua asemenea cicluri.
4. o problema si mai mare e aceea a lucrurilor nefacute la momentul potrivit: gandirea critica, exercitiul redactarii, istoria universala, literatura universala, etc. Din pacate, lucrurile acestea nu se fac nicaieri pe parcursul scolii (sau, precum in cazul istoriei, se fac prea devreme, prea putin si prea formal). Si totusi, la majoritatea disciplinelor umane, ele sunt presupuse din start. Pot fi presupuse (si, evident, pot face deosebirea dintre studentul pasionat si ceilalti), dar – nefacute fiind – cum ne descurcam? Fie refacandu-le – cat si cum se poate – in facultate (numai ca cei trei ani sunt prea putini), fie servindu-i studentului niste metodologii menite (teoretic) a-l face sa inteleaga din afara ceea ce nu intelege dinlauntru (dar aceste metodologii formale nu duc prea departe). Noua ne ajung in facultate studenti cu care ar trebui repetat liceul si la masterat tineri cu care ar trebui facuta partea de licenta. Morala – din punctul meu de vedere – e aceea de-a renunta la aberatia Bologniei – poate c-o fi buna aiurea, dar la noi nu functioneaza. Ideea ar fi de-a face doi ani de cultura generala la inceputul facultatii, trei ani de facultate propriu-zisa si apoi doi de masterat numai pentru cei ce vor specializarea. Cei doi ani de cultura generala (echivalenti college-ilor anglo-saxone) mi se par esentiali (si nu doar pentru studenti, ci pentru toata populatia adulta); din ei s-ar putea intretine universitatile fara viitor nemaimaimutarind o cercetare de care nu sunt capabile.
5. vis-a-vis de primul aspect discutat de autor (excelenta, performanta, etc.) cred ca exista un criteriu foarte clar de apreciere a lui: cartile din biblioteca universitatii pe ramura de studiu. Imi pare rau, dar cred ca e de datoria unui evaluator sa se duca, sa le vada si sa declare in scris – sub semnatura si pe raspundere proprie – ce studiu se poate face acolo si ce cercetare ar putea iesi din ce vede la fata locului. Sa nu mi se vorbeasca de biblioteci electronice si alte asemenea! Baza invatamantului e cartea cu file si cu scoarta. Daca in biblioteca universitara nu sunt lucrarile fundamentale ale domeniului, clasicii indispensabili si cele mai noi lucrari aparute, care dau masura discutiei in domeniu (si, la toate cele trei categorii, ma refer doar la cele aparute in romana, caci nimeni nu-si imagineaza ca ne-am putea racorda – contra cost! – la discutia occidentala); daca acestea nu sunt, atunci discutia despre excelenta se poarta doar la o masa tihnita, intr-un restaurant de fite, intre reprezentantii conducerii universitatii si cei ai comisiei de calitate de la centru. Si cei din urma stiu asta, si-si vand constiinta pentru o masa intr-un restaurant de lux!
Si daca „asa merg lucrurile”, atunci la ce sunt bune masteratele, doctoratele si toate acestea? Mai mult ca sigur, exact asta se intreaba si masteranzii ce nu trec niciodata pe la cursuri.
Stimate domnule Maci,
Cu tot respect, în domeniul științelor naturii și nu numai baza nu mai sunt cărțile cu scoarță ci bibliotecile electronice, atât pentru articole, cât și pentru cărți. Cărțile cu scoarță sunt complementare cu bibliotecile electronice, iar ponderea lor scade cu cât mergi spre master și doctorat.
Ca un exemplu iată cum arată o carte internațională recentă în domeniul meu în worldcat:
https://www.worldcat.org/title/bio-geo-interactions-in-metal-contaminated-soils/oclc/782006588/editions?editionsView=true&referer=br
Se poate constata că majoritate achizițiilor sunt ale formelor electronice, 198 de biblioteci academice din SUA au achiziționat doar forma electronică:
https://www.worldcat.org/title/bio-geo-interactions-in-metal-contaminated-soils/oclc/785738322?referer=br&ht=edition
Ca un detaliu, nici o bibliotecă din Romania nu este în worldcat. Căutarea după Bucharest dă următorul răspuns:
Sorry, we don’t know your location.
Pentru domeniul filosofiei biologie în care lucrez pe umaniste absolut toate resursele relevante sunt disponibile în format electronic, cu mici excepții.
În România o bibliotecă electronică formidabilă este la http://www.anelis.ro . Calitatea cercetătorilor români este însă atât de precară încât 21 o consideră puțin utilă, și 91, stupefiant, inutilă (răspunsuri la chestionar pe pagina de pornire).
Câte vreme nu vom recunoaște public și rezolva aceste lucruri elementare ne vom îmbăta cu apă rece la orice discuție de reformă în universități.
gânduri bune,
@Virgil Iordache
Este evident ca acum cartile si jurnalele in format electronic sunt cele mai folosite. Dar cum se ofera acces al ANELIS cercetatorilor independenti (neafiliati unui program doctoral in curs ori unui departament)? Eu as dori un astfel de acces dar nu-l pot avea ca nu sunt afiliat unei universitati.
In alte tari, un astfel de acces este posibil de la diverse biblioteci publice. Intreband la Biblioteca Nationala (in care se presupune ca nu doar sediul este contemporan) se pare ca nu exista interes in acest sens si plaseaza aceasta grija in seama bibliotecilor universitare.
In domeniul stiintelor sociale si umaniste o baza de date utila este MUSE, insa nu o vad pe lista celor disponibile in Ro.
Cand va exista in Ro un „master in documentary practice” – unde se invata cum se face un film documentar (imbinate aspectele teoretice cu cele practice)? Avem festivaluri bune de film documentar insa nu exista o modalitate organizata de pregatire pt doritori (la UNATC documentarul este un gen minor care se studiaza foarte putin)
Scrieti-mi va rog la [email protected] si vom gasi rapid o solutie ca sa aveti acces.
O alta solutie posibila este de la sala de lectura a BCU sediul central, cu siguranta au o formula, dar daca doriti varianta mobila trimiteti-mi va rog un e-mail.
Am aici observati – care va parea ciudata unora – ca de fapt cursurile in aceasta forma sunt inutile.
Cursurile, in realitate cel mai des prelegeri, au o participare minima a audientei si o capacitate de invatare cooperativa cvasinexistenta.
Eu cred ca modalitatea generala deinvatare, managmentul procesului didactic apartin inceputului de secol XX si din acest motiv sunt refuzate de student.
Altfel spus, nu vin la cursuri pentru ca pricep (sau intuiesc) ca nu au de ce sa o faca.
Au dreptate sa nu vina iar noi suntem doar orgoliosi in orbirea noastra : „Cum sa nu vina la cursuri?! Cum invata?! Pe vremea mea…” etc. etc.
Se adauga disparitia criteriilor de valoare traditionale: stiu personae (si cred ca toti stim…) care au articole ISI, dar nu stiu sa lege doua vorbe.
A disparut cadrul didactic „de profesie”, cel putin din simplul motiv ca nu poate face fata progresului rapid doar citind. Un cadru didactic acceptat de student va fi probabil cel care are experienta vietii practice, nu cel care reproduce tezte invatate si lucreaza (eventual) in cercetare, adesea o cercetare de nimeni ceruta si de nimeni fructificata.
Cred ca e momentul sa infruntam cruzimea realitatii, nu sa ne refugiem in spatele lamentarilor despre „system”.
Eu o sa spun pe sleau ceea ce dl. Iordache spune in termeni foarte politicosi.
Textul este o miloaga pentru bani care sa intretina in continuare pletora de nepoti, nasi fini si alte rubedenii care mananca un salariu frumusel de universitar fara rost.
Universitatile de la noi se confrunta cu o scadere a obiectului muncii:
1. declin natural al populatiei scolare urmand curba natalitatii,
2. disparitia stocului de functionari de stat care la sfarsitul anilor 1990 si primul deceniu al anilor 2000 au fost nevoiti datorita legislatiei sa obtina o licenta ca sa-si pastreze postul,
3. bacalaureatul ceva mai exigent din ultimii ani a lovit si el in potentiala clientela,
4. disparitia mentalitatii comuniste ca o diploma universitara iti aduce succes in viata, deci scaderea celor dornici sa faca studii superioare
5. propria incompetenta a universitatilor care au construit realitatea ca o diploma universitara, nu te face cu nimic mai calificat pentru piata muncii. Deci , de ce sa faci facultatea cand poti sa te descuci la fel de bine si fara!
Asa ca in loc sa puna mina si sa faca ceva la punctul 5 (dar e greu, ca ar trebui sa se dea ei insisi afara si sleahta de rubedenii ca sa vina oameni competenti), au gasit solutia: sa ne dea statul bani si pentru masterate. ca sa ne salvam posturile ramase fara studenti la undergraduate.
Articolul e impanat cu aiureli de genul ca omul cu licenta e cel care repeta ce ii zice profesorul. Nu, domnule! Omul cu licenta e cel care poate gandi autonom si eficace in domeniul in care a studiat.
Sau masteratul e pepiniera pentru doctoranzi. Fals. Masteratul insemna specializare in directa legatura cu nevoile pietei muncii. Ca unii duc aceasta specializare spre munca de cercetare e doar un aspect, sa zicem accidental, al studiilor de masterat.
De acord cu cele scrise de dumneavoastra. Imaginati-va ce va fi peste 18-20 de ani, anul 2013 fiind declarat ca fiind anul cu natalitatea cea mai scazuta din Ro de dupa 1918.
La o discutie cu un profesor francez, el ne-a spus ca jumatate din studentii la master si doctorat sunt studenti straini (pe Stiinte – inginerie, mate, fizica, chimie). Masteranzi cu burse Erasmus sau burse platite de catre diverse firme. Doctorate, Postdoctorate si pozitii de cercetator, cu burse prin Proiecte ale Universitatilor. Si ei se confrunta cu natalitate scazuta si lipsa de interes a tinerilor, dar compenseaza prin doritorii de studii universitare care vin din fostele provincii franceze sau state EU.
Exista parteneriate intre firmele de productie si Universitatile Tehnice, foarte multe domenii de studii fiind dictate de catre firmele de productie (stiu cazul Telecome Bretagne care acorda burse de master studentilor si cerea Universitatii Tehnice cursuri axate pe telecomunicatii, securitatea informatiilor, criptografie samd).
Ce face Romania pentru a evita un colaps al studiilor universitare? Ce se poate face? Cred ca ar trebui insistat mult mai mult pe Parteneriate si Colaborari intre Universiati si firmele de productie! (cei de la Informatica / Calculatoare / Auto au inceput tina legatura mai mult cu firmele de productie, dar cred ca aceasta relatie ar trebui stimulata si incurajata mult mai mult).
fefe, universitatea câștigă oricum bani de pe urma masteranzilor. Ideea era că puțini studenți își permit continuarea studiilor după obținerea diplomei licență. La doctorat au posibilitatea intrării în programe de cercetare plătite, la masterat nu.
„Licență” în sens literal înseamnă autorizarea de a utiliza un șablon. Nu înseamnă că licențiatul este un papagal, doar că este apt să profeseze într-un anumit domeniu.
Masteratul este în prezent, din câte știu, unica pepinieră de doctoranzi (pentru că este o condiție necesară la înscriere). Nu spune nimeni că singurul scop al masteratului este de a pregăti doctoranzi.
Si inca un set de comentarii, tot prin prisma unul extern:
– aparent masteratul e vazut diferit de profesori, studenti si angajatori. Ar trebui clarificat mai intai ce este masteratul si care e scopul lui intre cele trei parti si apoi continuata discutia. Pentru angajator masteratul e un soi de studiu aprofundat post-licenta, nimic altceva; eventual o completare a studiilor la paritate cu fostele facultati de 5 ani.
– tonul articolului e condescendent in cateva locuri („patronising”); un licentiat nu este doar o masina de repetat, iar la modul practic unii masteranzi sunt la fel de buni sau mai buni decat un procent semnificativ de profesori; da, universitatile inca au un procent semnificativ de profesori de slaba valoare sau pierduti in trecut sau rupti de realitatea dinafara universitatii
– cercetarea se face si fara doctorat; am avut ocazia sa lucrez vreo 5 ani (ca personal auxiliar: management) in zona de R&D a unei companii foarte mari si un procent relativ redus de cercetatori aveau doctorat; doctoratul era considerat in general un titlu si o confirmare a unor cunostinte si realizari, nu un diferentiator; cei fara titlu de doctor nu erau considerati in nici un fel mai prejos, mai slabi sau mai putin valorosi si nu exista nici un fel de diferenta salariala.
Ca de obicei, cu cat un subiect e mai relevant pentru toata lumea, cu atat mai putine comentarii are…
Daca era despre Basescu sau despre PPDD la guvernare, erau zeci de comentarii pe aici.
Am spus acest lucru ca un argument pentru a sustine ca in realitate multi cetateni si, din pacate chiar multi dintre cei cu o anumita cultura personala stau departe de asemenea subiecte.
Acesta este un simptom al dezagregarii sociale, de fapt al constiintei de grup.
Cum sa dezbatei asemenea subiecte cu 5 personae?!
Altfel spus, una din cauzele acestei situatii a invatamntului superior este fix lipsa de implicare reala.
Explicatia e simpla: politica doare mai tare si pe mai multi, invatamantul e o problema cu evolutie lenta si inca nu se vede cat de tare doare.
Pai da.
Din pacate, cu putina atentie se poate vedea ca marasmul din invatamant incepe chiar sa doara, a scazut foarte mult stocul de persoane capabile sa faca ceva util…;-))
Aproape ca am ajuns sa-mi doresc sa fiu injurat, dar sa am cu cine vorbi despre educatie.
Toata stima pentru elitismul domnului Baumgarten. Este o cauza fascinanta dar pierduta
Se poate spera la o forma de elita abia atunci cand societatea va putea oferi unui posesor de „master” ceva mai mult decat iluzii, ceva care sa se concretizeze in capacitatea de a prospera practicand onest propria profesie.
Instituțiile care finanțează cu bani europeni cercetarea fac o confuzie iritantă între validarea universitară (adică diplomele) și valoarea de piață. Este musai ca în proiectele de cercetare să ai doctori sau profesori-cercetători. Ei sunt liderii și pot extrage cele mai mari salarii. Dacă angajezi însă o persoană cu experiență practică de 15 ani în respectivul domeniu, dar care nu are doctorat, va trebui să o remunerezi mult mai slab.
Finanțarea privată la acest nivel nu există la noi (de tipul venture capital), iar fondurile europene sunt un surogat de foartă proastă calitate. Mai exact, cei care decid validitatea proiectelor sunt „experți” angajați prin ministere, pleava plevelor, cei prea proști ca să poată face față în mediul privat. Cu sistemul ăsta mă îndoiesc că vom ridica noul Google