Rar mi-a fost sa constat atata marginire intelectuala, atata tupeu filistin precum in cazul celor care exulta in aceste zile spunand: “Vezi, pana si Michnik i-a zis lui Liiceanu ca este mensevic!” Ca si cum mensevismul ar fi pacatul suprem, un fel de patologie politica, numele unei maladii rusinoase ori al unui un virus misterios. Daca acesti oameni l-ar fi citit pe Kolakowski, daca ar fi deschis cartea lui Andre Liebich aparuta in 2009 la Cluj in traducere romaneasca la CA Publishing cu o postfata de Lucian Nastasa (“De pe celalalt tarm: Social-democratia rusa dupa 1921″”), ar fi stiut ca mensevicii au fost cei care s-au opus constant totalitarismului bolsevic. Am scris despre originile catastrofei bolsevice si despre mensevism ca adversar ireductibil al totalitarismului comunist pe blogul meu:
http://tismaneanu.wordpress.com/2010/01/18/originile-catastrofei-iluziile-radicalismului-utopic/
Bibliografia subiectului include importante lucrari de Leopold Haimson si Vera Broido. In fapt, in anii 20, mensevicii au fost cei care au forjat acest concept observand similitudinile socante dintre fascismul lui Mussolini si experimentul terorist-utopic din URSS.
Ruptura din 1903 dintre Lenin si Martov (cei doi revolutionari fusesera pana atunci prieteni apropiati) a declansat marea schisma din social-democratia rusa, divortul dintre maximalistii lui Lenin (nu degeaba i se spunea Maximilien Lenin) si moderatii mensevici. In octombrie 1917, mensevicii s-au opus loviturii de stat organizata de Lenin si Trotki. Au considerat ca aceasta fortare voluntarista a cursului istoriei nu putea duce decat la un prelungit carnagiu, la o dictatura sangeroasa, la sugrumarea oricarei urme de pluralism. Au fost prigoniti, eliminati din viata politica, judecati sub acuzatii de un absurd cosmic, deportati in Gulag, lichidati nu doar politic, ci si fizic (asemeni eserilor, kadetilor, anarhistilor, monarhistilor si altor formatiuni ostile tiraniei bolsevice). Au supravietuit cei care au luat calea exilului. Intr-o recenta discutie cu doctorandul meu Benli Schechter, probabil ultimul sau interviu, regretatul Daniel Bell spunea ca revista cea mai influenta (chiar daca prea putin cunoscuta) in Statele Unite in ultimii 80 de ani a fost The New Leader, o publicatie lansata de un grup de intelectuali din New York direct legati de Boris Nikolaevski si ale mensevici din emigratie. Bell insusi se definea ca un social democrat de dreapta, deci un mensevic. Detesta freamatul violentei stradale, stangismul baricadelor, retorica radicalismului isteroid. In felul sau, tot un mensevic a fost si Leon Blum despre care a scris atat de frumos Tony Judt in „Povara responsabilitatii”. Ori belgianul Paul-Henri Spaak, unul dintre parintii Uniunii Europene.
Cand a scris si publicat “Apelul catre lichele”, in decembrie 1990, Gabriel Liiceanu stia ca vor fi destui care il vor ponegri si ataca pentru curajul sau etic. Dar a refuzat sa taca, pentru ca era convins ca regimul comunist fusese unul anormal, unul criminal si ilegitim, ca recursese continuu la delatiuni, persecutii si minciuni, si ca unica solutie pentru a intra in normalitatea democratica era sa refuzi tacerea, sa nu consimti la perpetuarea infamiei. Ceea ce cerea atunci Liiceanu era un dram de pudoare din partea celor vinovati de ceea ce intamplase in Romania vreme de decenii. Timpurile erau sfasiate, filosoful a scris un document sfasietor. Nu, nu era un text “mensevic”, nu avea nimic comun cu traditia socialista (fie ea si aceea moderata), nu era un manifest doctrinar, dar era unul vibrant, onest, franc, non-ideologic, clocotind de pasiune morala, un strigat anti-totalitar, un protest al unui om revoltat, in sensul camusian al cuvantului. Sa ne intelegem insa: mensevismul – acest concept care i face sa chicoteasca pe clevetitorii galeriei – nu a fost inamicul libertatii, iar a fi ”mensevic” (nu doar metaforic) inseamna exact opusul conceptului de procuror de tip iacobin. „Apelul” lui Gabriel Liiceanu, si, dupa putina vreme „Proclamatia de la Timisoara”, trasa liniile de forta ale iesirii dintr-un sistem al mizeriei morale si ale recuceririi unei demnitati palmuite. Era un document sincron cu gandirea disidenta a Europei de Est, cu chemarea lui Vaclav Havel a a trai in adevar. Exact in perioada cand aparea „Apelul”, in revista „22” se publica eseul lui Havel despre puterea celor fara de putere.
Salut aici interventiile semnate in Adevarul de Andrei Plesu, in 22 de Andrei Cornea si in Romania Literara de N. Manolescu.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Eu chiar uitasem de Apelul catre lichele; acum doi ani am dat peste el pe site-ul librariei Humanitas, l-am descarcat, l-am ascultat si mi-am reamintit imprejurarile din decembrie 1989 (din greseala a ramas scris 1990 in articolul dvs.). M-a izbit cat de actual ramasese (e si acum). Dar nu pentru ca intre timp nu se aplicase niciun fel de principiu de lustratie; textul lui Liiceanu n-avea absolut nicio legatura cu asa ceva, ba mai mult, parte din lichelele prezente sau revenite la televiziune, la radio, in piata si in ziare in decembrie 1989 nici nu cred ca ar fi fost lustrabile in conditiile vreunei legi. Ci pentru ca in ELE, lichelele, nu s-a trezit acea sfiala si rusine de care era vorba in text si nu s-a vazut prin nimic ca regreta sau n-ar mai repeta comportamentul dinainte. Lustratia este represiva, ceva impus din afara, o reglementare care obliga o lichea sa inchida gura sau o opreste de la viata publica temporar sau definitiv, si nu o invitatie la o sfiala si o decenta liber asumate, asa cum dorea Liiceanu si cum doream multi atunci. Lustratie rimeaza cu ideea de procuror; invitatia la sfiala si la penitenta liber asumate nu. Iar diferenta e fundamentala. Nu poti fi obligat prin coercitia legii sa-ti para rau si sa-ti fie rusine de faptele tale; numai propria constiinta te poate indemna la asta. Pacat ca hlizitorii (intre care si miliardarul ratacit la Ateneu, cum bine spune Andrei Plesu) se fac ca nu-si dau seama de asta, sau n-au stiut-o deloc, sau nu le mai pasa si tot ce conteaza pentru ei e ca prin satisfactia cu „I-a zis-o lui filosofeanu, l-a facut comunist” se simt razbunati direct pentru antipatia lor fata de Basescu, „dreapta” si „ghedesistii elitisti” ramasi nesanctionati in anii ’90. Asta-i toata esenta. Nicio reflectie la mijloc, doar niste venin care astepta un prilej sa fie secretat din nou.
desi nu au dreptul sa-i ceara socoteala tortionarii comunisti,eu si multi altii ca mine, care am participat la schimbarea regimului,care ne-am platit corect taxele,care am actionat cu buna intentie in folosul nostru si al colectivitatii, consider ca avem dreptul si datoria sa facem acest lucru.
nu cred ca e foarte indrituit domnul liiceanu sa se proclame atletul moralitatii,indiferent de statutul sau de mensevic sau mai degraba de capitalist sadea.
domnul liiceanu,merge pe principiul sa faci ce zice popa, nu ce face popa..proclamand ptr altii,moduri de existenta pe care domnia sa uneori le lasa de-o parte.
e greu sa traiesti conform principiilor, dar asumandu-ti rolul de far calauzitor, domnul liiceanu ar fi trebuit sa fie ascetul care sa faca legatura prin puterea exemplului intre popor si macar cele zece porunci.
nu prea sunt multe deosebiri intre mensevicul capitalist liiceanu si filozoful alifie si omeneste vorbind, e chiar de inteles.
problema este ca la noi sunt prea multi care merg pe principiul, sa nu faci ca mine ,sa faci ce zic eu..
Oricum ar fi, sper ca nu sustineti ca Michnik i-a facut un elogiu lui Liiceanu facandu-l mensevic. Stiti foarte bine ce a vrut sa zica: „obiceiuri bolsevice in slujba altor idei”.
…”cine se scuza se acuza” …nimic mai simplu, mai ales ca, acum dupa ce vede toata lumea in intreaga lor mosntruozitate relatiile dintre „berci mondiali” si Basescu, „mult iubitul tau presedinte”, nu am inteles inca daca mai esti „Basescian pentru eternitate” …in rest analizele tale sunt ok…
Lichelele domunului Liiceanu sunt ca si teroristii, exista dar nu a fost demascata niciuna. Cate din lichelele din ’90 au supravietuit pana acum, exceptand cele disparute prin cauze naturale? La cum arata Romania, cred ca lichelele s-au inmultit precum iepurii.
Ceea ce se impune, este identificarea concreta si inlaturarea acestor lichele. Ridicarea lichelelor la rang de filosofie este un demers steril si vanitos. Romania are nevoie de fapte, nu de vorbe!
apreciez solidaritatea expusa in acest articol, dar … cei care au participat live la intalnirea Michnik – Plesu au fost martorii unui moment cel putin penibil cand Liiceanu a intervenit din sala; as zice ca publicul nu exulta pentru ca Michnik l-a pus la punct pe Liiceanu, ci mai degraba este profund dezamagit de seria gafelor din declaratiile acestuia de-a lungul timpului