vineri, decembrie 3, 2021

Merită să rişti pentru libertatea morală

O lecţie fundamentală pe care am învăţat-o în aceste patru sau cinci decenii de reflecţii despre istoria politică, morală, filozofică a secolului XX, cel mai frământat şi cel mai însângerat consemnat de analele scrise ale istoriei umane, este că determinismul e o iluzie. Sigur, există determinări genetice, dar şi împotriva lor există ingineria genetică. Se pot produce mutaţii genetice. Poate nu individuale, poate durează foarte mult, dar în orice caz libertatea e mai puternică decât orice formă de constrângere prin necesitate. Aşa cred că stau lucrurile şi e bine să gândim astfel pentru că altfel ne condamnăm la fatalism, la resemnare, la capitulare, la o viziune obsecvioasă despre relaţia între individ şi istorie, în care istoriei îi revine rolul de factotum, iar individul e doar un biet şurub fără semnificaţie.

 Ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu aş fi plecat din ţară în 1981 la 30 de ani? Cred că eram, de fapt, pe drumul despărţirii definitive de comunism. Mental, acest lucru se întâmplase încă din 1978-‘79, când ajunsesem la o înţelegere destul de adâncă, cred, a mecanismelor sistemului dincolo de patologiile individuale. Citisem foarte mult despre Stalin şi stalinism, Lenin şi leninism, Marx şi marxism, ca să înţeleg că fenomenul Ceauşescu era mult mai mult decât o simplă excrescenţă a unei psihologii deranjate. Sigur că exista şi acest element, mai cu seamă la nivelul burlescului, al farsei în care eram constrânşi să trăim, în jurul dramaturgiei penibile a spectacolelor oficiale în care, vroiai-nu vroiai, erai prins. Lucram ca sociolog într-un laborator de cercetări sociologice şi am scăpat să fac parte dintre cei care agitau acele faimoase plăcuţe, după modelul nord-coreean, pentru simplul fapt că am obţinut o scutire medicală în care se spunea că, pe motiv de probleme de scolioză sau ce-o fi scris, nu am voie să stau în picioare ore în şir.

În acei ani deja au început să plece mulţi dintre oamenii care îmi erau apropiaţi. Mă gândesc la cazul Floricăi Jebeleanu, care a rămas în România până în 1988 — a lucrat la Muzeul de Istorie al oraşului Bucureşti, a mai ieşit o dată în străinătate, în Franţa. Nu a rămas atunci, a venit împreună cu Andrei Vieru în 1988 şi au rămas amândoi. Aş fi trăit, probabil, în această mizerie. Florica era un personaj foarte interesat de culisele vieţii politice, de labirinturile intrigilor din lumea scriitoricească, dar, fundamental, de artă şi istoria artei, nefăcând, ca mine, din opţiunile politico-morale o chestiune existenţială. În ce mă priveşte, dacă mă uit la studiile pe care le-am publicat până în 1981 în „Revista de filozofie”, erau punctul cel mai important al acţiunii mele intelectuale, pentru că sunt capitole din teza de doctorat. Semnasem un contract cu Editura Politică, colecţia Idei contemporane, pentru teza mea de doctorat, „Revoluţie şi raţiune critică. Teoria politică a Şcolii de la Frankfurt şi radicalismul de stânga contemporan”. Teza există, e o teză unică în epocă despre radicalismul de stânga al anilor ’60- ’70, despre contracultura din Occident ca parte a resurecţiei marxismului occidental. Au mai existat lucrări despre neo-anarhism, despre noua stângă, dar ca parte a regândirii filozofice a hegeliano- marxismului, după ştiinţa mea este singura din acea perioadă. Din ’75 până în 1981 am publicat vreo 4-5 articole în „Contemporanul”, vreo 5-6 studii în „Revista de filozofie”. Teza era anunţată în cea mai bună colecţie a vremii. După ce am plecat, nu a mai apărut.

În acea perioadă regimul comunist deja adoptase de ani buni o tacită politică de românizare a cercetării, a mediului academic şi a culturii în general. Dacă aş fi rămas, nu cred că puteam să intru în sistemul de predare universitar. Postul de asistent universitar mi-a fost refuzat de fiecare dată. Acum, în faţă cu dosarul meu de Securitate, când văd referatele pe care mi le făcea actualul profesor de la „Spiru Haret”, sociologul Ştefan Costea, consilier la Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice, mă îndoiesc că mi s-ar fi oferit atâta încredere să „sucesc” minţile tinerei generaţii în direcţia acestui altfel de marxism. Mai degrabă mă văd evoluând în direcţia unei rupturi explicite cu sistemul şi, posibil, dacă intrăm în viitorul contrafactual, în 1983-84, către idei pe care le formulam în recenzia din „Amfiteatru” la cartea lui Constantin Noica, „Povestiri despre om”, în care vorbeam despre revolta singularităţii împotriva totalităţii copleşitoare. Cred că, cine ştie, aş fi putut trimite o scrisoare deschisă către conducerea PCR în care să exprim, de pe poziţii ale stângii neo-marxiste, o critică virulentă a sistemului din România. Probabil aş fi fost chemat, exclus din PCR sau forţat să îmi fac autocritica. Nu aş fi făcut-o, şi aş fi ajuns tot la plecarea din ţară.

Textul de faţă, aparut in „Evenimentul Zilei” din 20 iulie, este un prim fragment din interviul acordat lui Mircea Mihăieş în revista timişoreană „Orizont”, numărul din iulie 2011. Despre cartea mea de debut, „Noua Stanga si Scoala de la Frankfurt”,  am vorbit recent cu Cristian Patrasconiu si am scris pe larg pe blogul meu.
 
 

Distribuie acest articol

10 COMENTARII

  1. O ipoteza puternica. As fi vrut sa stiu ‘riscul’ la ce sa refera — ce inseamna sa pierzi? sa castigi? — foarte bine delimitat. Cred ca libertatea morala este contransa de contextul in care apare/se defineste riscul. Exista din ce in ce mai multi neincrezatori in imperativul moral Kantian sau cel putin sunt atatea alte abordari care propun altceva (vezi Parfit).

  2. mi-a placut articolul, si astept continuarea lui …
    am insa o intrebare pt autor …
    cand vorbim de determinism avem dovezi (in special teoria evolutiei, dar nu numai) pt a crede ca-i adevarat, afirmatia ca determinismul eset o iluzie pe ce dovezi, argumente o bazati? doar istoric?

    • Ma gandesc in primul rand la determinismul istoric, la ideea ca dinamismul social asculta de un numar de legi mai mult sau mai putin precise, la care spiritul ar dobandi acces prin speculatiile unor ganditori cu ambitii oraculare. Fac asadar o distinctie intre stiintele naturii si cele umane (in traditia dichotomiei dintre Natur si Geisteswissenschaften). Nu cred ca exista o „dialectica a naturii”, dupa cum nu cred ca vointa umana de libertate se subsumeaza unor constrangatoare „legitati istorice”. Daca lucrurile ar fi stat astfel, despotismele dintotdeauna ar fi triumfat pe veci iar instrainarea ar fi un blestem ontologic. Chiar Hegel privea istoria drept „progres in constiinta libertatii”.

  3. Domnule Tismaneanu, va rog sa-mi confirmati sau sa-mi infirmati urmatoarea afirmatie pe care eu o cred ca fiind adevarata: autorii „scrisorii celor sase” l-au atacat pe Ceausescu dinspre stanga, nu dinspre dreapta. Nu cred ca pot fi considerati ca dizidenti. Intr-o emisiune la radio „Tinerama” i-am pus aceasta intrebare prin telefon si lui Brucan, dar raspunsul lui a fost ca l-au atacat de pe pozitii democratice.

    • Autorii „Scrisorii celor sase” nu au fost disidenti, ci fractionisti, deci persoane mult timp active in nomenklatura PCR care s-au delimitat doar de anumite excese ale dictaturii bicefale simbolizata de Nicolae si Elena Ceausescu. „Scrisoarea” nu punea in discutie institutiile politice de tip comunist: partid, securitate, planificare etc Nu neg curajul personal de a-l sfida pe NC in acel moment, dar lucrurile nu trebuie mistificate. Am afirmat de mai multe ori aceasta pozitie, inclusiv in momentul decesului lui Silviu Brucan, inEvZ si in revista „22” (si m-am trezit admonestat de unii si de altii). Am spus-o in repetate randuri inca in timpul vietii lui Brucan: acesta a fost un veteran comunist cu instinctul supravietuirii, un reformator cu o aversiune demonstrabila si elocvent probata in raport cu pluralismul. Singurul semnatar al „Scrisorii” care a suferit in anii comunismului a fost Grigore Raceanu. Disidenta autentica inseamna ruptura cu logica sistemului, curajul de a-i denunta injustiiile launtrice, angajamentul moral in favoarea drepturilor omului. Dupa parerea mea, disidenti au fost Paul Goma si Doina Cornea, Dan Petrescu si Liviu Cangeopol, Radu Filipescu si Mihai Botez, Dorin Tudoran si Vlad Georgescu, Ionel Cana si Victor Frunza, Vasile Paraschiv si Carl Gibson, Viorel Padina si Gh. Calciu, Ion Vianu si Nicu Stancesu, William Totok si Helmut Frauendorfer. In aceiasi directie i-as mntiona pe liderii miscarilor anticomuniste din Valea Jiului si de la Brasov: Constantin Dobre si Mircea Sevaciuc. Atunci cand cereau revenirea Securitatii la misiunile sale originare, autorii „Scrisorii” marturiseau limpede unde se situeaza. Nici un disident real nu ar fi subscris la o asemenea pozitie.

  4. Stimate domnule Tismaneanu,

    Imi permit sa va adresez o provocare.

    Cum ar arata Experienta Dvs. de rupere cu perioada comunista scrisa intr-o carte cu ochii unui istoric care isi face o proprie analiza? Cum ar arata in aceea ipotetica carte etapele si modul in care s-a facut decuplarea de acel sistemul? Indraznesc sa cred ca poate sa fie o lectie „personalizata” de istorie recenta.

    Am „aruncat” frazele de mai sus pentru ca m-am uitat la propria mea evolutie. Mi-am vazut propria evolutie, am identificat tacerea si zbuciumul interior, poate neclar de dinainte de 1989, si mai apoi raspunsurile de dupa 1989. Mai explicit: cumva m-am decuplat de la acel sistem, in etape, afirm. Recunosc ca nu am citit cat ati citit Dvs., nu am prea avut contacte cu Occidentul pana in 1989, dar se asculta Europa Libera in casa, si cam atat. Cam din 1980 am marcat o tacere si o necomunicare cu semenii mei – nu stiu daca depaseam 100 de cuvinte spuse zilnic, ce masca intrebari nerostite si poate neprecizate. Surprinzator, pana si pentru mine, dupa 1989, am transformat totul intr-un permanent dialog cu cei din jurul meu. Mersul spre inainte, cu multe obstacole, m-a facut insa ca numai in ultima perioada sa aleg comunicarea in virtual, pe care o folosesc ca pe o oglinda, imi vad evolutia, dar si un loc unde imi arunc intrebarile si cateodata opiniile, dar este si locul de unde imi caut raspunsurile la intrebarile pe care mi le pun.

    O carte, scrisa cu talent, bazata pe experientele traite in negarea absurditatilor zilnice cu care ne putem confruntam in viata de zi, si poate implicit in cautare unei libertati morala ii poate ajuta pe unii sau pe altii sa ajunga catre un altceva, sa arda etapele de cautare si de intrebari, daca vor, si sa ajunga, poate, mai rapid la o intelegere a ceea ce inseamna cu adevarat libertatea.

    Consider ca sunt destul de multi care se mai intreaba: „incotro si cum?”
    Numai daca luam in calcul Egiptul – cca. 80 mil locuitori – sau mai aproape de noi, dar si mai mica, Moldova, doua tari unde oamenii isi cauta raspunsul si par inca confuzi. Am exclus Romania ca aici sunt multi „supradotati” incat lucrurile „se stiu dinainte” – am exagerat un pic, scuze!

    Cred ca raspunsul la intrebarea: „incotro si cum?” poate veni si dintr-o carte ce povesteste o experienta personala a celui care a traversat drumul catre o libertate morala.

    Rolul cartii ar putea sa fie si acela de accelerator in punerea/sustinerea unui set de intrebari din care se va naste cel mai probabil UN RASPUNS.

    Cu consideratie.

    • Va multumesc pentru excelenta sugestie si pentru impresionantul mesaj. Este exact ceea ce ma indemnau sa fac prietenii mei Mircea Cartarescu, Gabriel Liiceanu si Horia Patapievici la lansarea volumului „Despre comunism”. I-am promis doamnei Lidia Bodea ca voi lucra la acest exercitiu autobiografic. Un text a aparut candva in „22” cu titlul „De la steagul partidului la Salvatore Adamo”. Dar, mai intai, trebuie sa termin versiunea finala a „Diavolului in istorie. Comunism, fascism si cateva lectii ale secolului douazeci”, care va apare anul viitor la University of California Press (sper sa o predau pana in octombrie). Plus cartea despre confruntarea trecutului comunist in Romania si nu doar acolo.

      • Va multumesc pentru raspunsul Dvs. si astept sa citesc noile carti scrise de Dvs.

        Nu ma indoiesc ca ele vor fi citite si de altii, interesati sa afle mai multe, in mod obiectiv, despre vremuri trecute si inca prezente.

        Cu multumiri si cu mult spor!

  5. „ …libertatea e mai puternică decât orice formă de constrângere prin necesitate ”.

    Un asemenea enunt al domnului Tismaneanu *) este captivant acum pentru magulirea orgoliului democratic al tuturor , dar sa ne aducem aminte ca in urma cu ( numai ) 20 de ani, in facultatile de stiinte sociale de la noi se invata fix in aceeasi termeni , dar exact pe dos : „libertatea este necesitatea inteleasa ” ( Marx ).

    Ca de fiecare data, domnul Tismaneanu reuseste sa scrie incitant in special atunci cand este vorba de probleme foarte sensibile :

    „ Cred că eram, de fapt, pe drumul despărţirii definitive de comunism. Mental, acest lucru se întâmplase încă din 1978-‘79, când ajunsesem la o înţelegere destul de adâncă, cred, a mecanismelor sistemului dincolo de patologiile individuale. Citisem foarte mult despre Stalin şi stalinism, Lenin şi leninism, Marx şi marxism, ca să înţeleg că fenomenul Ceauşescu era mult mai mult decât o simplă excrescenţă a unei psihologii deranjate. Sigur că exista şi acest element, mai cu seamă la nivelul burlescului, al farsei în care eram constrânşi să trăim, în jurul dramaturgiei penibile a spectacolelor oficiale în care, vroiai-nu vroiai, erai prins.”

    Respectand un asemenea punct de vedere , cred totusi ca despartirea romanilor de comunism s-a produs in realitate mult mai devreme si nu prin citirea adanca a lui Stalin , Lenin si Marx dar la cei care au avut si sansa, si nesansa, unui contact mult mai brutal cu realitatea care se afla dincolo de amfiteatrele , bibliotecile si universitatile care ofereau o viziune „ soft ” asupra societatii romanesti si iluzia unor dezbateri intelectuale detasate de „realitatea empirica” si de „simtul comun”.

    In cazul meu, a fost o experienta teribila din adolescenta . In toamna anului 1969, la Liceul Teoretic Nr.2 din Tr. Severin ( eram in clasa a IX-a), o veste a cazut ca un trasnet. Ion Hurduc , coleg de clasa si de internat ( onest, inteligent, sclipitor la matematica ) – a fost impuscat pe granita cu Iugoslavia pentru ca voia sa ajunga ( adica in termenii de atunci „ sa fuga” ) in Occident . Avea numai 17 ani … Tot atunci am aflat ca in aceeasi perioada a mai fost prins la granita un grup de studenti romani ( fete si baieti ) care voiau sa fuga in Occident . Pentru ca s-au supus somatiei, soarta lor a fost diferita : baietii au fost crunt batuti de graniceri , iar fetele au fost violate in grup de catre cei din urma cu acordul , tacit sau nu, al „organelor”. In final toti studentii au ajuns in inchisoare. Peste ani, am aflat ca un elev banuit atunci ca l-ar fi turnat pe Hurduc , a intrat dupa liceu la o scoala de ofiteri de Securitate si acum este tot „ ofiter de informatii ”.

    Din aceste aceste considerente existentiale si personale ( nu mai amintesc alte marturii din epoca ) cred ca , desi nostalgia anilor de studentie este universal valabila, viziunea asupra comunismului nu poate fi una exclusiv livresca si intelectuala. Intamplarea face ca atunci cand domnul Tismaneanu pleca , eu terminam aceeasi facultate dar , e adevarat, cu pretentii mult mai modeste . Am terminat sectia de psihologie ( sau mai exact ceea ce a mai ramas din ea dupa masacrarea stiintelor sociale din anul 1978 , masacrare de care domnul Tismaneanu nu aminteste ) . Ca atare, cunosc foarte bine atmosfera de atunci evocata acum in articol, dar perceptia mea asupra ei este una diferita.

    In calitate de autor , domnul Tismaneanu este contrariat pe buna dreptate , ca lucrarea de de doctorat a domniei-sale „ desi o teză unică în epocă despre radicalismul de stânga al anilor ’60- ’70, despre contracultura din Occident ca parte a resurecţiei marxismului occidental ”, nu a mai fost publicata dupa ce a plecat in SUA. In logica sistemului de atunci , ar fi trebuit mai degraba sa fie contrariat daca ar fi fost publicata , si nu invers, deoarece cu sau fara Hegel, comunismul isi continua neabatut marsul triumfal. In aceeasi logica perversa a sistemului se afirma de exemplu ca studentii au dreptul sa publice articole in presa „ numai dupa terminarea facultatii ” dar unii publicau lejer inca de pe atunci prin „ Informatia Bucurestiului ” condusa de Eugen Barbu si poate tocmai de aceea au continuat sa faca acest lucru si dupa Revolutie .

    Exact in anul 1981 cand domnul Tismaneanu pleca dupa ce publicase deja cele mai importante studii ale domniei-sale in „ Revista de Filozofie ”care era citita si in afara facultatii , in interiorul Facultatii de Filozofie un oarecare Mujescu sustinea o lucrare de diploma intitulata sec : „ Conceptia revolutionara despre lumea si viata a tovarasului Nicolae Ceausescu ” pentru care unii profesori chiar il compatimeau pentru „ ca are mult de citit” ( sic ! ) dar cei mai multi ii prognozau corect ca nu poate obtine o nota mai mica de 10.

    Pentru o corecta intelegere a acelei perioade trebuie amintit ca dupa socul suportat de stiintele sociale in anul universitar 1977-1978 cand a avut loc desfiintarea sectiilor de filozofie , sociologie, psihologie si pedagogie , prin restructurarea facultatii devenita acum Facultatea de Filozofie- Istorie, a mai urmat inca un soc social pentru absolventii Universitatii si in acest caz avem unele intrebari care nu s-a gasit inca un raspuns.

    Prin anii 1980-1981 ( este exact perioada in care se declansa vanatoarea de vrajitoare in cazul Meditatiei Transcendentale ) , orasele mari au fost inchise, posturile au fost blocate , concursurile de titularizare in invatamant si transferurile au fost interzise , iar absolventii de stiinte sociale au fost repartizati in corpore pentru stagiul obligatoriu de 2 ani in invatamant, prin satele patriei si pe post de „ luminatori ai maselor ”. Cu toate acestea, si in mod inexplicabil chiar dupa logica sociala de atunci, dar in acord perfect cu logica lui Orwell , unii dintre absolventii repartizati prin satele de langa Bucuresti au revenit in capitala , dupa stagiu sau chiar inainte de terminarea lui , altii au primit chiar si aprobarea de a emigra in Occident. Prin aceste oportunitati , unii dintre absolventii care au scapat atunci de stagiu , au avut sansa de a ajunge ulterior , si prin merite proprii , scriitori prin Occident, directori prin Ministerul de Externe ,consilieri prin Uniunea Europeana sau politologi prin Romania dupa 1990, exact cum unii dintre participantii la Meditatia Transcendentala din anii `80 au ajuns dupa Revolutie ministri, politicieni, sau generali SRI . Bineinteles, acestea sunt numai simple coincidente , dar este evident ca fiecare din cazurile mentionate a meritat sa riste pentru libertatea morala, pentru ca daca nu este evident ce a riscat , cel putin este evident ce a castigat.

    La limita , timpul a aratat ca , dincolo de iluziile studentilor , de pacla ideologica din Facultatea de Filozofie si de pasla din peretii ei, revolta mentala si ideologica impotriva comunismului , mai exact critica sistemului in cazul sistemului , a fost in mod cert si ineficienta, si insuficienta . Pentru judecata istoriei conteaza de fapt ceea ce s-a spus si facut inainte de 1989 , ori aici , si cu exceptiile infime cunoscute, dezertarea universitarilor romani din domeniul stiintelor sociale de la misiunea lor sociala si pedagogica a avut proportii de masa .

    Ca atare, libertatea morala in sine nu poate fi o valoare sociala daca este total desprinsa de responsabilitatea morala , exact cum se intampla in societatea noastra in care , dincolo de demagogia politicienilor sau intelectualilor , „ libertatea morala ” a atins de fapt dimensiuni patologice prin vulgaritatea promovata in mass-media, desfiintarea reperelor morale ale unei societati normale si inversarea scalei valorilor . Ori aici, si in dulcele stil clasic de la noi, o mana spala pe alta si amandoua faţa. Exista totusi o speranta.

    Dupa cucerirea redutei politice si redutei economice dintr-o tara , orice putere in uz mai are de dus inca un razboi , poate cel mai greu. Ea trebuie sa treaca in fata propriilor cetateni , dar in special in fata strainatatii , cel mai dificil test : testul legitimarii morale. Pentru cucerirea acestei redute morale in care victoria nu mai depinde de „marimea” adversarului, razboiul se duce in spatiul virtual , informational si formal , si cere cu totul altfel de resurse decat armele sau banii din spatiul real.

    In acest spatiu virtual care seamana mai degraba cu lumea ideilor lui Platon ( poate ca aici are loc de fapt adevaratul Armaghedon ! ) si care incepe pentru prima data sa se rasfranga asupra lumii reale , sistemele de referinta sunt total diferite, regulile sunt noi pentru toata lumea , startul este cu adevarat democratic si poate pentru prima data sansele sunt egale pentru toti, nu numai pentru unii .

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

De ce majoritatea modelelor climatice sunt „fierbinți”?

O bună parte din articolele mele publicate pe această platformă discută modele (simulări) ale variațiilor unor parametri climatici precum concentrația de CO2,...

Metroul la Otopeni – marele eșec al unor politicieni mărunți

Eșecul magistralei de metrou M6: 1 Mai – Aeroportul Otopeni este eșecul politicienilor preocupați să dovedească faptul că nu se poate, în...

Lașități românești, profituri maghiare (2)

LEGENDA, MITUL ȘI CULTUL LUI DRACULA Să fim serioși, legenda, mitul și mai ales cultul lui Dracula nu au...

Egalitatea și economia de piață

Narațiunea obișnuită despre egalitate în România este că acest „vis de aur” al poporului este pe cale să se destrame. Bogații devin...

Despre felonie si sperjur

Domnule Klaus Iohannis, Cand Marius Manole si Radu Paraschivescu v-au returnat decoratiile, a fost vorba de o despartire lipsita de orice ambiguitate....

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro