vineri, martie 29, 2024

… Mineriadele mintii (IV) – De Dumnezeu nu le era frica si de oameni nu le era rusine!

… desi sunt primul care s-o recunoasca: intre nerusinarea unui dictator si cea a unui plagiator este o diferenta imposibil de neglijat. Cui ii arde de plagiarism cand ard cladiri si tancuri? Ce impact poti avea? Acum nu e momentul! Dar, pentru cei care si-l mai amintesc pe caricaturistul Mihai Stanescu, cel de dinainte de ’89, asta e scuza perfecta: “Acum nu e momentul!” Si, cum traim cu totii in “acum”, nu e niciodata momentul. Or tocmai la scuzele plagiatorilor vreau sa ma refer de aceasta data – pentru ca sunt scarbit de ele, pentru ca sunt penibile, absurde si zboara de multe ori peste culmile nesimtirii, ca sa-l parafrazez pe Cioran. Dar multa lume “aleasa” le inghite, sau se preface ca le inghite, ca si cei care sustin ca “au si rusii ceva dreptate”. Dar daca asta e lumea “aleasa” prefer sa nu fiu printre alesi.

            De buna seama, e imposibil de inventariat toata paleta de scuze din arsenalul plagiatorului, dar ne vom folosi de cazul Dianei Stanciu, acest paragon al prezervarii cu sfintenie a standardelor universitare, integritatii si eticii, conform principiilor care ghideaza the Romanian Young Academy (RYA), a carei directoare este (in cazul in care v-ati luat cu razboiul si-ati uitat). Sa invatam, cum ar veni, de la cei mai buni! Zice-se ca suferintele prilejuite de o veste foarte proasta, pierderea cuiva apropiat, s.a.m.d. trec prin cinci stagii: (1) negarea – nu e adevarat, prostii! n-ai inteles bine! asa ceva nu se poate! refaceti analizele!; (2) furia – nu e corect!, nu e cinstit!, de ce acum?, de ce mie si nu altora?; (3) negocierea – Doamne, ajuta-ma acum si-Ti promit ca ..; macar sa mai traiesc trei ani si ma declar multumit; s-o mai vad macar inca o data si s-apuc sa-i spun cat de mult o iubesc; (4) depresia; (5) acceptarea starii de fapt (ultimele doua stagii mi se par destul de clare si fara exemplificari).

            Cu plagiatorii, reactiile si stagiile sunt intrucatva asemanatoare, dar nu putem ignora diferentele, altminteri de asteptat avand in vedere asemanarile si deosebirile dintre situatii. In primul scenariu, persoana sufera “pe buna dreptate”, pierderea e reala, boala sau chiar moartea sunt reale, iar o buna parte din suferinta e cauzata de absenta raspunsului la intrebarea fundamentala – “de ce?” Cine e responsabil? In cazul plagiatorului, suferinta vine, ca sa zicem asa, post-hoc, pentru ca plagiatorul nu sufera pentru ca plagiaza. El (sau ea) ca orice hot, sufera doar daca e prins. (Hotul neprins e negustor cinsitit.) Iar responsabilul e limpede! E politistul, pentru c-a indraznit sa-l prinda pe hot. De aceea si stagiile negarii sufera oarescare transformari.

Primul stagiu – negarea sau minimalizarea. (NOTA: In primele declaratii/emailuri dupa ce dovezile sunt facute publice, se incepe “domol”, pe un ton bland, pacifist, in speranta ca acuzatia va disparea ca urmare.) Nu este (sau nu este intru totul) un plagiat, despre ce vorbim aici? Diana Stanciu: Va multumesc ca mi-ati semnalat o problema care intr-adevar este endemica, dar sa nu singularizam anumite persoane, sa nu incepem o “vanatoare de vrajitoare”, trebuie luat in considerare contextul, i-am explicat deja profesorului Klein (unul dintre cei plagiati) situatia, nu ma mai repet, “etica academica” poate deveni un termen vag sau chiar ambiguu. Iata insa si cireasa de pe tort, intru descretirea fruntilor intr-o mare de stiri deprimante: Diana Stanciu se intreaba daca evaluatorul extern al plagiatului cunostea contextul si daca este specialist(a) in “Humanities or Social Sciences”! Asta in conditiile in care directoarea RYA a virat brusc de la “specialista” in renastere la “specialista” in neurobiologie – o mutare care l-ar fi facut pe Leonardo da Vinci sa paleasca de invidie! Ce e ala omul renascentist prin comparatie? Ca unul care are si o diploma de medic, m-am simtit automat o furnica intelectuala. Nu mai lungesc exemplificarea primului stagiu, c-ati prins ideea.

Stagiul al doilea – negocierea. Codul de Etica al Universitatii din Bucuresti a fost adoptat in 2011, deci n-ar trebui aplicat retroactiv la un caz din 2004. Cum ar veni, vorba lui Andrei Plesu, n-am stiut de porunca “sa nu furi” sau, dac-am stiut si-am incalcat-o cu buna stiinta, nu se cuvine a fi pedepsit, ca nu era legea data!  Sau: ce software ati folosit? (Ala din creier?) Sau: La inceputul anilor 2000, ca romani, eram vai de mamaliga noastra, nu prea stiam ce e cu ghilimelele, mai scriam si noi din notite, ca nu aveam acces la biblioteci si resurse pe internet. Doamna cu pricina (am obosit si sa-i repet numele) poate va convinge cu aceasta minciuna niste natureluri mai simtitoare de prin occident. Ghinionul face insa, ca si suprasemnatul a studiat in anii ’90 atat la universitati din Romania (UMF Cluj, UBB) cat si din Franta, Belgia, Anglia – asta inainte de Statele Unite. Sa nu spuna nimeni ca la inceputul anilor 2000 eram vai de mamaliga noastra! Mai mult, “si se jura ca nu fura”, ca n-a mai avut acces la cartile lui Lawrence E. Klein’s despre Shaftesbury din 1994 si 1999. Ce sa vezi insa? Ambele figureaza in libraria NEC, unde Diana Stanciu a fost fellow intre 2001-2002! Si-am prins-o cu rata-n gura?

Stagiul al treilea – furia, urmata de amenintari. Aici incepe distantarea de stagiile suferintei “clasice”, din care lipsesc amenintarile (ca acolo nu prea ai cui le adresa, chit ca te poti lua de piept si cu Doamne-Doamne). Avem si aici, avem sub-stagii: se incepe domol si se apasa pe “acceleratie” din ce in ce mai tare. Viteza1: M-am uitat asa, din curiozitate, peste ce-au mai publicat “colegii mei” (academicienii?) si, prin comparatie, n-am observat diferente. Viteza 2: Toate lucrarile publicate in acea perioada ar trebui verificate cu aceeasi atentie si discutate public! Mai pe romaneste, bate saua sa priceapa iapa: Suntem toti in aceeasi ciorba, va tarasc pe toti dupa mine in mocirla plagiatului! Viteza 3: Se vorbeste cu un prieten avocat, neamt, ca da mai bine, sa-i zicem Dominik Höch, care ameninta cu procese de defaimare, pentru ca respectivele “acuzatii” de plagiarism “probabil” (“likely”) nu s-ar sustine. Si da-i si canta asa, sa zicem pe vreo cinci pagini, poate-poate aia mai slabi de inger se cutremura. Catre sfarsit, insa, dupa toate “defaimarile” si “intimidarile”, presupusa scrisoare incepe sa se fasaie, cam ca si armata lui Putin in Ucraina. Se termina cu o … recomandare.

Orice paralela cu optiunea nucleara a lui Putin nu e intamplatoare. Sa nu uitam de stagiile 4 si 5. N-am auzit nimic nici despre depresiile dictatorilor, nici despre cele ale plagiatorilor. Iar despre acceptarea verdictului la unii sau la ceilalti nici nu poate fi vorba.

(Va urma)

Distribuie acest articol

10 COMENTARII

  1. Plagiatul este una plagiatorul este alta . A plagia , in contextul ce tine de obtinerea unei diplome de doctorat, nu este o actiune strict personala . Nu putem acuza un cetatean ce a conceput un document stiintific ca si plagiator atita timp cit nu putem vedea mai departe de lungul nasului .Plagiatorul , indiferent de motivele pentru care a introdus in teza lui de doctorat , elemente ale altor autori dar care nu s-a supus rigorilor legislative in materie nu a obtinut acest act ce il numeste Doctor in …..,indiferent ce ramura stiintifica ,de la mama natura . Un complex de factori si de persoane au aprobat ,in urma unor multiple studii facute asupra textului doctorandului , in final , veridicitatea lucrarii .A extrage , ca unica vinovatie , actiunea cetateanului cercetat sau presupus vinovat din contextul mai larg al obtinerii diplomei in cauza este eronat .Nu poti obtine o astfel de diploma decit atunci cind toti participantii din procesul respectiv „inchid ochii ” si ofera statutul in cauza celui care a realizat lucrarea plagiata partial .

    • @samariteanul
      In mod sigur se pot asocia si alte persoane la actiunea de a plagia, in afara de autorul respectiv, in primul rand conducatorul de doctorat. Unii participanti la aceasta actiune o fac in mod voit, altii din nepasare, si cei mai multi din incompetenta. Fara a scuza nici una din aceste persoane, trebuie spus ca acum 20 de ani era mult mai greu de detectat un plagiat decat este acum.
      Nici acum, de altfel, nu este usor, literatura de specialitate fiind extrem de vasta. Ca sa detectezi un plagiat la prima vedere, adica doar citind o lucrare, trebuie sa ai un nivel de competenta extraordinar, sa cunosti tot ce exista in acel domeniu, ceea ce cred ca extrem de putini sunt capabili, din Romania sau nu, dintr-un domeniu sau altul.
      Deci, fara a minimiza implicatia acestor persoane, cred totusi ca vinovatul principal este cel care a plagiat in cunostinta de cauza. In plus, autoarea in cauza nu a plagiat o data, fiind o tanara doctoranda fara minte si experienta, ci, din cate am citit in aceasta serie de articole, a plagiat de 4 ori, in 4 lucrari diferite. Aici nu mai este vorba de „greseala de tinerete” ci de un act deliberat.
      Oricum, trebuie sa fi extrem de redus ca sa nu realizezi ca a plagia intr-un doctorat inseamna a anula efectiv doctoratul, care prin definitie este ceva original. Daca plagiezi, atunci unde este originalitatea? O persoana care nu cunoaste definitia unei teze de doctorat oricum nu are ce cauta in sfera academica. Si daca actiunea de plagiat se continua si dupa doctorat, atunci cred ca situatia este clara.

    • Asta se numeste disiparea vinei.
      Dupa logica aceasta, dumneata, care o aperi pe plagiatoare, iti insusesti o parte din vina ei de a plagia.
      Sau, vorba cuiva de mai sus, bla, bla, bla, ….plagiat.

    • Domnu’, primul care ar trebui sa vada un plagiat este indrumatorul tezei de doctorat. Dupa autorul tezei el este imediat vinovat. Ori de complicitate la furt ori de neglijenta. Vazind insa cam ce nivel au unii „doctori” nu poate fi exclusa nici ipoteza incompetentei absolute a indrumatorilor.
      Dupa astia doi vin imediat membrii comisiei de doctorat, asta presupunind ca ei sint acolo pentru doctorat nu pentru niste atentii si o biata tratatie la restaurant dupa sustinerea tezei.

  2. cand partile implicate sunt intr-un consens in fapte si in gandire cum sa ajungi la depresie si acceptarea starii???

    este o lume complexa in care astia care vad si mentioneaza plagiatul si plagiatorii (impreuna cu pretenii lor) nu prea o patrund – asta pare sa fie.

    cum sa le fie frica de Dzeu aici pre pamant, iar de oameni cum sa aiba rusine cand nu se vede, nu se aude, nu se intelege.. este doar noaptea mintii!

  3. Ba da, sunt dictatori care au cazut in depresie. Hitler, de exemplu, in perioada sa finala, era depresiv. Ma rog, poate ca, atunci cand vorbim de un narcisist, depresia are un continut (usor) diferit, in sensul in care scurtele momente in care realitatea patrunde printre norii fantasmelor sunt insotite de depresie.
    As spune ca, daca rusine nu e, nimic nu e.

  4. E o rusine cazul privind plagiatele Dianei Stanciu, ca si reactia foarte greoaie a UB!
    Dar ea trebuia sa se astepte ca va fi descoperita, fiindca a scris in engleza, iar cartile din care a copiat erau tot in engleza. Vreau sa spun ca sunt multi care au plagiat prin traducere si care stau linistiti…, din pacate.
    Cat despre textele d-lui Alin Fumurescu, e o placere sa le citesc! Ii multumesc deci!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro