Mircea Cărtărescu. Nostalgia umanului

Solenoid-ul lui Mircea Cărtărescu se chema, pe când era încă doar o ipoteză de lucru, Anomaliile mele. Am alcătuit, pentru un număr viitor al revistei Vatra dedicat lui Mircea Cărtărescu, un tablou al acestor anomalii, așa cum le-am văzut eu. Anomalii benigne, nu mai e cazul s-o spun; suma lor vectorială a făcut posibilă această literatură extraordinară. Sunt, cum se spunea în proiectul de titlu, anomaliile lui, ale acestui scriitor care a redefinit atât poezia, cât și proza română de pe la 1980 încoace. Firește că numai o sumă de anomalii majore putea reconfigura un câmp atât de puternic precum acela al unei literaturi întregi.

În textul de mai jos, descriu doar ceea ce am numit anomalia publică (și ea benignă și exemplară, firește) a lui Mircea Cărtărescu. Mi s-a părut că ea s-ar potrivi cu profilul unei platforme precum Contributors. În ce fel anume, sper că va reieși (fără să mai fie nevoie s-o explic) la finalul textului meu.

Nostalgia umanului

Am tot pomenit acea frază a lui Andrei Pleșu – îmi e însă imposibil să-mi amintesc exact din ce text al lui e – care stipula că e mai înțelept să nu ai încredere în artistul care prea ține să arate a artist, în pictorul care își poartă cu prea mare ostentație imago-ul de pictor, în scriitorul care ține să arate ca o ilustrație a intrării „scriitor” din DEX. (Parafrazez, desigur, nu aceasta era litera textului lui Pleșu – însă spiritul ei cam pe aici se mișca.) Fiindcă prin excesul ostentației exterioare respectivul încearcă să compenseze un deficit intern corespunzător. Nu se simte suficient de artist pe dinăuntru, și atunci încearcă să se legitimeze ca artist cu „dinafara”. Vedeam verificarea ideală a acestei teoreme în persoana lui Mircea Ivănescu – mare poet, ba chiar unul dintre acei trei-patru poeți români care au schimbat cu totul scrisul de după ei (cam așa zice Alexandru Cistelecan undeva, și are perfectă dreptate), Ivănescu nu arăta totuși absolut deloc a poet. Dacă îi puteai bănui vreo ostentație, aceea nu era a artistului – ci a everyman­-ului, a celui mai obișnuit dintre muritori, pe care nici cel mai expert ochi nu-l deosebea qua poet dintre ceilalți.

În ce-l privește, Mircea Cărtărescu pare să pună în criză, la prima vedere, teorema lui Andrei Pleșu. El chiar arată a poet, poți ilustra cu una dintre fotografiile lui deja mitice, deja arhetipale, intrarea „scriitor” din DEX (ba și din Duden, Longman, Larousse și cum s-o mai fi numind dicționarul suedezilor). Gesticulația lui publică e, adesea, aceea a unui poet contras integral în propria-i ficțiune, de a cărei realitate e categoric mai convins decât de realitatea realității; numai cineva care nu concede realului un grad existență prea ridicat poate să-l subordoneze într-atât de programatic ficțiunii, cu o consecvență întinsă pe decenii întregi; abstragerea lui în literatură e atât de radicală, încât Mircea Cărtărescu este unul dintre foarte puținii scriitori care poate să spună, fără să cadă în fanfaronadă sau fustianism, că se regăsește total în acea frază în care Kafka spune: „Eu n-am fost niciodată altceva decât literatură”. Deși scrisul lui nu are aproape nimic în comun cu Kafka (exceptând această sistematică punere a realității în subordonare față de literatură), Cărtărescu poate asuma în deplină onestitate și cu deplină acoperire modest-orgolioasa frază kafkiană: de la început până azi, de aproape patruzeci de ani încoace, Cărtărescu nu a fost în fond decât literatură, tratând socialul cu toate ale lui ca pe o biată maimuțărire a literaturii. Succesul literar n-a însemnat pentru el decât, aproape tautologic, succesul în scrisul de literatură, adică posibilitatea de a scrie cărți bune, și frumoase, și adevărate; tot ce ține de extensia socială a acestui succes a fost pentru el maya. A refuzat, prin urmare, așa cum scria recent Mihaela Ursa, orice concretizare socială a enormului său capital simbolic.

La a doua vedere, Cărtărescu e totuși o confirmare a sentinței lui Andrei Pleșu. Acest poet care arată a poet nu se comportă, totuși, ca unul; de atâtea decenii încoace, nimeni nu l-a văzut pe Mircea Cărtărescu într-un acces de genialitate isteroidă, ca atâția dintre scriitorii noștri naționali; e greu de imaginat, dimpotrivă, un om care să se poarte mai atent și mai îndatoritor cu ceilalți; nu-ți vine ușor, adică, să-ți imaginezi pe cineva mai normal, fie el scriitor sau nu. Apoi, poetul acesta halucinat de propriile viziuni s-a putut totuși desprinde de ele încât să țină, aproape un deceniu întreg, săptămână de săptămână, un cenaclu cu studenții lui de la Literele bucureștene din care au ieșit vreo zece-cincisprezece scriitori excelenți – putem număra pe degetele unei jumătăți de mâini scriitorii care au mai avut generozitatea aceasta de a-și rupe atâta din propriul timp. În fine, acest mare halucinat a scris, de asemenea vreme de un deceniu, de asemenea săptămânal, editoriale despre starea națiunii, încercând mereu să fie de partea aceleiași normalități – democratice, de data aceasta. Pe cât de exemplară e literatura lui Mircea Cărtărescu în anormalitatea ei genială, pe atât de exemplar e omul eponim în normalitatea lui firească. Sau, spus altfel, dacă literatura lui Cărtărescu ilustrează exemplar umanul în zonele lui abisale, omul Cărtărescu e o ilustrare de asemenea exemplară a umanului în suprafața lui socială.

Într-o modernitate europeană în care atâția dintre scriitorii mari au fost smintiți, apucați, demonizați, pricini de poticnire pentru societatea care-i produsese și pe care, la rândul lor, o produceau, un astfel de exemplu precum al lui Mircea Cărtărescu e cu atât mai prețios. E de mirare că l-a putut produce o societate profund virusată, cum a fost România sub comunism și în primele decenii post-comuniste; și e în același timp o mare șansă – produs împotriva unei astfel de societăți bolnave, genul de scriitor reprezentat (nu exclusiv, dar cel mai strălucitor) de Mircea Cărtărescu lucrează pentru însănătoșirea ei.

Iată așadar prima atipie, prima anomalie a lui Mircea Cărtărescu: exemplificând poetul arhetipal, el nu se poartă totuși ca un poet – cel puțin nu în felul în care credea psiheea europeană, de la Platon încoace, că se poartă poeții – recte disruptiv, distructiv, cataclismic. Dimpotrivă, așa cum demonstrează tot comportamentul public al lui Mircea Cărtărescu, poetul poate fi – chiar și halucinat mai peste marginile iertate, chiar și simțind enorm și văzând monstruos, chiar și prăpăstios ca vechii hinduși și romanticii germani la un loc – un herald al normalității, un punct origo al moderației, un Mare Disciplinator, complet diferit de tipologia artistului modernist (pe care Pessoa, cum știm, îl vedea drept Marele Indisciplinator). Aș numi aceasta anomalia publică a lui Mircea Cărtărescu.

Grație acestui gen de anomalie, artistul își umanizează profund nu doar literatura, ci și acțiunea socială. Nu vrea doar să facă mai frumoase cuvintele tribului, chiar cu prețul evacuării umanului din ele, așa cum clama Mallarmé; ci le vede frumoase tocmai în măsura în care păstrează umanul din ele.

Cum spuneam, anomaliile acestea sunt profund benigne – fiindcă profund umane. Văd în scrisul lui Mircea Cărtărescu, și în acțiunea lui socială deopotrivă, o recuperare extensivă a umanității. Iar documentul cel mai înalt (dar și cel mai profund – nu degeaba altus desemna în latină atât altitudinea, cât și adâncimea) al acestei recuperări a umanității, al acestei nostalgii a umanului e Solenoid – despre care, însă voi scrie aici altcândva.