vineri, aprilie 19, 2024

Mircea Cărtărescu. Nostalgia umanului

Solenoid-ul lui Mircea Cărtărescu se chema, pe când era încă doar o ipoteză de lucru, Anomaliile mele. Am alcătuit, pentru un număr viitor al revistei Vatra dedicat lui Mircea Cărtărescu, un tablou al acestor anomalii, așa cum le-am văzut eu. Anomalii benigne, nu mai e cazul s-o spun; suma lor vectorială a făcut posibilă această literatură extraordinară. Sunt, cum se spunea în proiectul de titlu, anomaliile lui, ale acestui scriitor care a redefinit atât poezia, cât și proza română de pe la 1980 încoace. Firește că numai o sumă de anomalii majore putea reconfigura un câmp atât de puternic precum acela al unei literaturi întregi.

În textul de mai jos, descriu doar ceea ce am numit anomalia publică (și ea benignă și exemplară, firește) a lui Mircea Cărtărescu. Mi s-a părut că ea s-ar potrivi cu profilul unei platforme precum Contributors. În ce fel anume, sper că va reieși (fără să mai fie nevoie s-o explic) la finalul textului meu.

Nostalgia umanului

Am tot pomenit acea frază a lui Andrei Pleșu – îmi e însă imposibil să-mi amintesc exact din ce text al lui e – care stipula că e mai înțelept să nu ai încredere în artistul care prea ține să arate a artist, în pictorul care își poartă cu prea mare ostentație imago-ul de pictor, în scriitorul care ține să arate ca o ilustrație a intrării „scriitor” din DEX. (Parafrazez, desigur, nu aceasta era litera textului lui Pleșu – însă spiritul ei cam pe aici se mișca.) Fiindcă prin excesul ostentației exterioare respectivul încearcă să compenseze un deficit intern corespunzător. Nu se simte suficient de artist pe dinăuntru, și atunci încearcă să se legitimeze ca artist cu „dinafara”. Vedeam verificarea ideală a acestei teoreme în persoana lui Mircea Ivănescu – mare poet, ba chiar unul dintre acei trei-patru poeți români care au schimbat cu totul scrisul de după ei (cam așa zice Alexandru Cistelecan undeva, și are perfectă dreptate), Ivănescu nu arăta totuși absolut deloc a poet. Dacă îi puteai bănui vreo ostentație, aceea nu era a artistului – ci a everyman­-ului, a celui mai obișnuit dintre muritori, pe care nici cel mai expert ochi nu-l deosebea qua poet dintre ceilalți.

În ce-l privește, Mircea Cărtărescu pare să pună în criză, la prima vedere, teorema lui Andrei Pleșu. El chiar arată a poet, poți ilustra cu una dintre fotografiile lui deja mitice, deja arhetipale, intrarea „scriitor” din DEX (ba și din Duden, Longman, Larousse și cum s-o mai fi numind dicționarul suedezilor). Gesticulația lui publică e, adesea, aceea a unui poet contras integral în propria-i ficțiune, de a cărei realitate e categoric mai convins decât de realitatea realității; numai cineva care nu concede realului un grad existență prea ridicat poate să-l subordoneze într-atât de programatic ficțiunii, cu o consecvență întinsă pe decenii întregi; abstragerea lui în literatură e atât de radicală, încât Mircea Cărtărescu este unul dintre foarte puținii scriitori care poate să spună, fără să cadă în fanfaronadă sau fustianism, că se regăsește total în acea frază în care Kafka spune: „Eu n-am fost niciodată altceva decât literatură”. Deși scrisul lui nu are aproape nimic în comun cu Kafka (exceptând această sistematică punere a realității în subordonare față de literatură), Cărtărescu poate asuma în deplină onestitate și cu deplină acoperire modest-orgolioasa frază kafkiană: de la început până azi, de aproape patruzeci de ani încoace, Cărtărescu nu a fost în fond decât literatură, tratând socialul cu toate ale lui ca pe o biată maimuțărire a literaturii. Succesul literar n-a însemnat pentru el decât, aproape tautologic, succesul în scrisul de literatură, adică posibilitatea de a scrie cărți bune, și frumoase, și adevărate; tot ce ține de extensia socială a acestui succes a fost pentru el maya. A refuzat, prin urmare, așa cum scria recent Mihaela Ursa, orice concretizare socială a enormului său capital simbolic.

La a doua vedere, Cărtărescu e totuși o confirmare a sentinței lui Andrei Pleșu. Acest poet care arată a poet nu se comportă, totuși, ca unul; de atâtea decenii încoace, nimeni nu l-a văzut pe Mircea Cărtărescu într-un acces de genialitate isteroidă, ca atâția dintre scriitorii noștri naționali; e greu de imaginat, dimpotrivă, un om care să se poarte mai atent și mai îndatoritor cu ceilalți; nu-ți vine ușor, adică, să-ți imaginezi pe cineva mai normal, fie el scriitor sau nu. Apoi, poetul acesta halucinat de propriile viziuni s-a putut totuși desprinde de ele încât să țină, aproape un deceniu întreg, săptămână de săptămână, un cenaclu cu studenții lui de la Literele bucureștene din care au ieșit vreo zece-cincisprezece scriitori excelenți – putem număra pe degetele unei jumătăți de mâini scriitorii care au mai avut generozitatea aceasta de a-și rupe atâta din propriul timp. În fine, acest mare halucinat a scris, de asemenea vreme de un deceniu, de asemenea săptămânal, editoriale despre starea națiunii, încercând mereu să fie de partea aceleiași normalități – democratice, de data aceasta. Pe cât de exemplară e literatura lui Mircea Cărtărescu în anormalitatea ei genială, pe atât de exemplar e omul eponim în normalitatea lui firească. Sau, spus altfel, dacă literatura lui Cărtărescu ilustrează exemplar umanul în zonele lui abisale, omul Cărtărescu e o ilustrare de asemenea exemplară a umanului în suprafața lui socială.

Într-o modernitate europeană în care atâția dintre scriitorii mari au fost smintiți, apucați, demonizați, pricini de poticnire pentru societatea care-i produsese și pe care, la rândul lor, o produceau, un astfel de exemplu precum al lui Mircea Cărtărescu e cu atât mai prețios. E de mirare că l-a putut produce o societate profund virusată, cum a fost România sub comunism și în primele decenii post-comuniste; și e în același timp o mare șansă – produs împotriva unei astfel de societăți bolnave, genul de scriitor reprezentat (nu exclusiv, dar cel mai strălucitor) de Mircea Cărtărescu lucrează pentru însănătoșirea ei.

Iată așadar prima atipie, prima anomalie a lui Mircea Cărtărescu: exemplificând poetul arhetipal, el nu se poartă totuși ca un poet – cel puțin nu în felul în care credea psiheea europeană, de la Platon încoace, că se poartă poeții – recte disruptiv, distructiv, cataclismic. Dimpotrivă, așa cum demonstrează tot comportamentul public al lui Mircea Cărtărescu, poetul poate fi – chiar și halucinat mai peste marginile iertate, chiar și simțind enorm și văzând monstruos, chiar și prăpăstios ca vechii hinduși și romanticii germani la un loc – un herald al normalității, un punct origo al moderației, un Mare Disciplinator, complet diferit de tipologia artistului modernist (pe care Pessoa, cum știm, îl vedea drept Marele Indisciplinator). Aș numi aceasta anomalia publică a lui Mircea Cărtărescu.

Grație acestui gen de anomalie, artistul își umanizează profund nu doar literatura, ci și acțiunea socială. Nu vrea doar să facă mai frumoase cuvintele tribului, chiar cu prețul evacuării umanului din ele, așa cum clama Mallarmé; ci le vede frumoase tocmai în măsura în care păstrează umanul din ele.

Cum spuneam, anomaliile acestea sunt profund benigne – fiindcă profund umane. Văd în scrisul lui Mircea Cărtărescu, și în acțiunea lui socială deopotrivă, o recuperare extensivă a umanității. Iar documentul cel mai înalt (dar și cel mai profund – nu degeaba altus desemna în latină atât altitudinea, cât și adâncimea) al acestei recuperări a umanității, al acestei nostalgii a umanului e Solenoid – despre care, însă voi scrie aici altcândva.

Distribuie acest articol

7 COMENTARII

  1. Nu știu dacă ”omul social” Cărtărescu este mai normal decât ar trebui.Nu știu nici dacă ”omul poet” Cărtărescu este ”halucinat sau nu”.Pentru mine nu are nicio importanță omul Cărtărescu ci opera artistului Cărtărescu.Care operă,nu numai că a revoluționat fundamental tehnica narațiunii în limba română,dar,prin calitatea ei artistică,deja ocupă primul loc în topul artistic al creațiilor literare românești din toate timpurile.
    Este aproape de neînțeles cum a putut să apară în limba română o astfel de operă artistică.Nu se poate pleca numai de la ideea că marile opere artistice apar în perioada de inflexiune a timpului istoric.Cred că,mai degrabă,spiritul românesc a evoluat în ultima perioadă încât a sublimat întro operă metafizică de un nivel aproape incredibil.
    Și,poate,numai un geniu hărăzit de Divinitatea fost capabil să simtă asta,să o transforme în artă și apoi să o dăruiască oamenilor.

    • >Este aproape de neînțeles cum a putut să apară în limba română o astfel de operă artistică

      Se poate explica probabilistic: intr-o mare de maculatura, e normal sa apara si ceva genial, daca pornim de la ideea ca media e relativ constantă :)
      Evident, glumesc. Societatea românească e mai complexă decât obişnuim noi să credem privind circul de la TV.

  2. Atât de frumos spus…!
    „Grație acestui gen de anomalie, artistul își umanizează profund nu doar literatura, ci și acțiunea socială. Nu vrea doar să facă mai frumoase cuvintele tribului, chiar cu prețul evacuării umanului din ele, așa cum clama Mallarmé; ci le vede frumoase tocmai în măsura în care păstrează umanul din ele.”

    Domnul Cărtărescu rămâne „o lecție” (de învățat!) pentru mulți confrați de-ai domniei sale într-ale literelor și, în ultimă instanță, o lecție pentru noi toți, cei „condamnați” să ne desfătăm cu cuvintele înfrumusețate ale „tribului”…

    • Intr-adevar, frumos articolul dlui Vancu; la fel si postarea lui @ Lucifer.
      Doar ca „pentru mulți confrați de-ai domniei sale” (c-asa-i in tenis :P ), Cartarescu este un cosmar. Unii mai sustin si acum ca traducerile in strainatate s-au facut doar interventiei ICR-ului condus de Patapievici.

  3. De acord, mai cu seama daca ne gandim cati au si profitat de aceasta normalitate a omului Cartarescu si l-au improscat cu noroi atat ca om cat si ca scriitor. A ramas mereu constant in bun simt si lipsa de ostentatie, disciplinat in moderatie in discursul sau public (mi-a placut mult sintagma Mare Disciplinator) si un artist in adevaratul sens al cuvantului in cel literar.

    PS: Impartasim si parerea despre Mircea Ivanescu. :)

    Ganduri bune.

  4. Poate e bine să studiem problema și din perspectivă științifică, poate chiar din cea a demonstrării nedemonstrabilului sublimat în paradoxuri. Cartea chiar poate fi cită și ca o încercare de întoarcere în trecut a nepotului care-și ucide bunicul :
    1.M:C., profesorul deprimat studiind pielea, creierul, toate organele, jurnalul mărturisitor al viselor și toate cărțile …lumii, îl ucide, în 1982, întorcându-se în timp, din 2015, noiembrie, pe N.M., un „bunic” care-i ucisese fratele geamăn, scriitorul adevărat. Cu două cuvinte : „Marele Critic”. Cel care l-a făcut în 1982,ce este acum. O răzbunare inutilă, fără sens, pentru că el chiar îi mulțumise Marelui critic că l-a făcut fericit. A devenit un nimic, integrat perfect în …nimicul universal, pe calea firească a vieții, scăpându-l de apucăturile neserioase de făcător de literatură inutilă…La final își arde singura lui legătură cu scrisul, jurnalul viselor. Rămâne doar cu ce are scris pe…piele, pe toate celelalte organe…și cu creierul în care este de fapt singura realitate.
    2. N.M., bunicul ucis, în ianuarie, 2016, îl ucide la rândului, nu pe profesorul încă în viață, ci pe scriitorul M.C., pe care-l bănuise, rămas perplex, încă din 1982, de o imaginație literară creatoare de viziuni …lipsite de limite. Tot cu „solenoidul”. Un roman „amorf” în care cel lăsat în viața…literară în 1982, îi înșeală toate așteptările și toate speranțele cu care a citit cele 840 de spire ale …„dinamului” ținut în mâini cu înfrigurare până la final. Aștepta o carte mare. A găsit câteva nuvele geniale și mult, foarte mult balast…La final nu a mai văzut niciun „solenoid”. Doar ambalajul…complet nefolositor…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Radu Vancu
Radu Vancu
Radu Vancu (n. 1978, Sibiu), poet, prozator, eseist și traducător. Profesor dr. habil. la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Redactor-șef al revistei "Transilvania". Fost președinte al PEN România (2019-2023). Redactor al revistei „Poesis internațional”. Membru al Grupului pentru Dialog Social. A publicat peste 20 de cărți, în toate genurile literare, pentru care a obținut câteva dintre cele mai importante premii naționale. A tradus din Ezra Pound ("Opera poetică", volumele I și II, Humanitas; ediție îngrijită de H.-R. Patapievici), din William Butler Yeats (tot pentru editura Humanitas) și din John Berryman ("Cântece vis", Casa de editură Max Blecher, 2013). A editat, singur sau în colaborare cu Mircea Ivănescu, Marius Chivu și Claudiu Komartin, antologii literare pe diverse teme. A îngrijit ediții din opera lui Alexandru Macedonski, Emil Brumaru și Alexandru Mușina. Ultima carte publicată este "Kaddish" (Casa de editură Max Blecher, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro