vineri, martie 29, 2024

Mircea Cărtărescu, „Solenoid”. „Mesia printre sarcopți”

În ordinea prozei ficționale a lui Mircea Cărtărescu, Solenoid e cea mai recentă și cea mai spectaculoasă dintre reinventările lui succesive – fiindcă nu e doar o reinventare, ci și o summa, o revizitare a prozei anterioare, ducând până la capăt atât bucla deschisă de Nostalgia, cât și cea din Travesti/Orbitor și depășindu-le în a doua jumătate a romanului prin deschiderea unei alte bucle, fără vreo precedență recognoscibilă (fie și embrionar) în literatura anterioară a lui Cărtărescu, închizând așadar spirele de până acum ale solenoidului ficțiunii lui și deschizând altele. Dar să nu anticipez.

Romanul e construit din 51 de secvențe, urmând o anumită epică vagă, dar putând funcționa și independent. De asta nici nu le spun capitole, fiindcă asta ar putea duce cu gândul la un epic simili-realist – ci secvențe (și poate ar fi fost și mai nimerit să le numesc module). Primele 19 secvențe sunt curat Orbitor 4, probabil de asta spunea Mircea Cărtărescu la lansarea de la Gaudeamus că romanul decolează greu, după pagina 250. E și nu e adevărat: pe de o parte, nu decolează deloc greu, dimpotrivă, se citesc cu aceeași plăcere ca cele mai bune fragmente din Orbitor paginile acestea de început, transcriind mica existență a unui profesor de română la o școală periferică a Bucureștiului din anii 80; pe de alta, senzația autorului care voia să înceapă ceva cu totul diferit de Orbitor trebuie să fi fost aceea că înaintează în gol, că merge cumva prin (sau chiar) sub aceeași apă.

Așadar, cu aceste 19 secvențe inițiale, avem o splendidă coda la Orbitor, o prelucrare cu aceleași instrumente a aceleiași materii. Abia odată cu secvența 20 începe desprinderea de gravitația ce părea infinită a Orbitorului. Până atunci, autorul încercase să se desprindă cu ajutorul unui truc narativ – acela al imaginării unei istorii contrafactuale în care tânărul student la Literele bucureștene, citind poemul Căderea, e „ras” de colegi și de Marele Critic care patronează cenaclul, renunță subsecvent la literatură și rămâne profesorul a cărui viață tocmai o citim. Acest joc al negării eului, al kenozei autodistructive, nu duce însă narativ prea departe; meritul lui e că face posibilă scrierea jurnalului acelui scriitor ratat, iar Solenoid e chiar acel jurnal; face posibilă intriga romanului, nu și desfășurarea lui propriu-zisă.

Această secvență 20 rupe, la pagina 276, șirul istoriilor de cancelarie sau de clasă, rupe spira lor (care vine din Orbitor) și inițiază brusc alta – comentând o viziune dintr-un jurnal al lui Kafka despre „stăpânul viselor, Isahar” și „Hermana, stăpâna amurgului”, trecând apoi la o viziune a Judecății de Apoi în care Tolstoi, Mann, Joyce, Márquez prezintă cu mândrie în fața Tronului capodoperele lor, făcuți însă apoi de rușine de Domnul, care îi întreabă „prin care dintre ele s-a ridicat pleoapa frunții de pe ochiul creierului”, „prin care dintre ele creierul a început cu adevărat să vadă”, încât și maeștrii, și cititorii înțeleg că nu-s cu nimic mai prejos mia de anonimi care, „umili în zdrențele lor”, vin în fața Tronului cu „jurnale rupte, arse, înghițite, -ngropate în vuietul timpului”, sau milioanele care au scris „doar cu lacrimi, cu sânge, cu substanță P, cu urină și adrenalină și dopamină și epinefrină, direct pe organele lor ulcerate de frică, pe pielea lor escoriată de extaz”. O astfel de piele de om „scrisă cu litere infectate, supurânde, din cartea ororii de a trăi” vrea să fie Solenoid – o carte a unuia dintre milioanele de anonimi terciuiți de istorie, înecat în oceanele ei de sânge, prizonier într-un imperiul al răului istoric (comunismul) și personal (ratarea), dar căruia nimeni, nici măcar răutatea istoriei, nu-i poate lua dreptul de a-și transcrie creierul pe corp, adică pe propria piele.

E modul cel mai radical, chiar etimologic, adică cel mai aproape de rădăcina propriei ființe, de a depune mărturie. În Halima, se spunea despre poveștile esențiale că erau mărturii care se cuveneau scrise cu acul pe colțul pleoapei, pentru a le avea mereu înaintea ochilor. Toate culturile cunosc, în fond, această practică a transcrierii unor mărturii identitare pe propria piele – Frobenius le-a găsit, cum știm, peste tot, în Europa, în Africa, în Oceania ș.a.m.d. Nu există o asumare mai literală a sensului propriu decât aceasta. La Cărtărescu, asumarea aceasta e chiar mai totală – nu doar din perspectivă cantitativă, recte a transformării întregi suprafețe a epidermei în manuscris, ci mai ales din perspectiva schimbării destinatarului: cel care va citi epidermele-manuscris nu mai e un alt om, ci chiar Dumnezeu. Pentru Mallarmé, lumea exista pentru a sfârși într-o carte – pe care un cititor estet (sau domnița „întinsă leneșă pe canapea”, ar zice un poet mai de-al nostru) o citește delectându-se; pentru Cărtărescu, acizii istoriei fac manuscrise din bietele noastre epiderme – pe care un Dumnezeu estet le citește, găsindu-le (măcar atât să sperăm) delectabile. După cum se vede, Cărtărescu trece estetica modernistă într-o teodicee postmodernă deopotrivă compasională și ironică.

Iar de la secvența 20 încolo, teodiceea aceasta începe să se închege tot mai consistent, tot mai imaginativ, tot mai fantast de la o secvență la alta. După scena Judecății de Apoi, câteva zeci de pagini ramasează din jurnale consemnările apariției „vizitatorilor”, a acelor ființe reale și inconsistente pe care uneori naratorul le surprinde încă imerse în realitate la trezirea dintr-un vis; „vizitatorii”, la fel de reali ca realul pur și dur, îl privesc preț de câteva zeci de secunde, apoi se fac disparenți. „Vizitatorii” sunt excrescențe în real ale unei lumi suprapuse imperfect peste ele – așa cum morții sunt excrescențe în real ale unei lumi imperfect suprapuse peste cea vie – încât de aici se trece natural la povestea cu Mina Minovici și cu institutul de medicină legală, care se leagă natural de studiile monomaniacale asupra spânzurării ale lui Nicolae Minovici, de aici se ajunge la extraordinara, pynchoniana poveste a manuscrisului Voynich, care se desfoliază într-o questă a obiectelor tetra-, penta-, hexa- și infinit-dimensionale, rimând cu visele lui Nicolae Vaschide ș.a.m.d.

Toate lucrurile aceasta atât de disparate se leagă, fac sens, intră în silogism, aproape de la sine; la suprafață, cum ziceam, pare o paranoia de tip pynchonian, un exces de sens care încheagă realul la fel de implauzibil și de eficient cum încheagă picioarele de porc piftia; însă, în profunzime, coerența aceasta a semnelor lumii la Cărtărescu nu are același sens ca la Pynchon. La american, imaginația care unește tot ce e mai disparat pe lume e sarcastică, construiește structuri de coerență altfel imposibile just for fun, ca amuzament extraordinar de inventiv și de hipnotic, aidoma unui iluzionist de geniu care-ți dă senzația că, prin ce face, prin sfidările la adresa cauzalității, corijează indigențele lumii, erorile ei de construcție, „the inherent vices”, ca să parafrazez un titlu pynchonian. La Cărtărescu, așa cum ziceam, e vorba mai degrabă de o teodicee, de o încercare de a înțelege de ce există răul, cum e cu putință și care e scopul lui – pe cât de disparată e lumea cu tot răul ei, pe atât de disperat e efortul de a o înțelege, de a o topi într-o coerență care să facă totul cristalin, y compris răul. Cum se repetă de câteva ori de-a lungul celor 51 de secvențe, Solenoid e o carte despre mântuire. Iar epicul cărții, așa cum se naște el de la secvența 20 încolo, e o goană tot mai accelerată înspre salvare – și înspre apocalipsa finală.

Iar pasajul cel mai intens, chiar în sens liric, al acestei queste a mântuirii, vibrato-ul ei cel mai sfâșietor, e acela din secvența 45, când un solenoid SF face posibilă trimiterea naratorului în lumea sarcopților râiei, pentru a încerca să le ducă mesajul mântuirii creștine. Altfel spus, cel ce va intra în lumea aceea a sarcopților râiei, crescuți special într-acest scop de către un bibliotecar pe degetele lui pline de scabie, va trebui să fie un Mesia al lor – nu doar să le transmită mesajul mesianic, dar să-și și asume destinul mesianic, martirajul și expierea. Nu am insistat întâmplător mai sus asupra semnificația epidermei-manuscris din secvența 20; aici, în episodul „Mesia sarcopților”, pielea devine literal manuscrisul pe care cuneiformele râiei joacă textul esențial al Vestirii și al Mântuirii. E un efort al unei mântuiri generale (simetrică generalității răului), nu doar al uneia personale, e o compasiune sfâșietoare (y compris în sens propriu) pentru tot universul, inclusiv pentru acela al acarienilor și al scabiei, venită direct din compasiunea universală a lui Origene, din credința lui în apokatastază, adică în necesitatea ca un Dumnezeu bun să ne mântuiască pe toți, poate chiar și pe diavol.

Secvența 45, care duce la capăt fabula epidermei-manuscris, e de fapt, în intensitatea ei tragică (fiindcă misiunea mesianică eșuează), un poem – înrudit cu poemul Marelui Inchizitor al lui Ivan Karamazov. E o variantă de o stranietate obsedantă a acelui poem dostoievskian, în care Isus nu se întoarce printre oameni, ci printre sarcopți – pentru a eșua în acea lumea subumană, după cum eșua și la Dostoievski, în cea umană. Acolo, în a cincea carte a Fraților Karamazov, în discuția cu fratele lui în care îi prezintă poemul Marelui Inchizitor, ateul Ivan îi propune misticului Alioșa următoarea dilemă:

„Închipuiește-ți că ți-ar fi dat să clădești cu mâna ta destinul omenesc spre fericirea tuturor, ca lumea să se poată bucura în sfârșit de liniște și pace, dar că, pentru a ridica această construcție, trebuie neapărat, e absolut necesar să ucizi în chinuri o singură făptură plăpândă, bunăoară pe copilașul acela care se bătea cu pumnișorii în piept, să pui la temelia construcției lacrimile lui nerăzbunate. Spune-mi, ai accepta în aceste condiții să fii tu arhitectul?”

Firește, Alioșa refuză cu groază pactul; iar cutremurarea lui în fața prezenței răului în lume, de neînțeles și de nejustificat, e cutremurarea care animă neîncetat Solenoidul, de la secvența 20 încolo. Iar această compasiune universală, această forță de a ieși din propriul creier vulnerat pentru a empatiza cu un alt creier suferind, ba chiar și cu sistemele nervoase inferioare ale acarienilor, e nouă la Cărtărescu. Literatura lui de până acum era, așa cum repeta în interviuri și în jurnale, o cartografiere a propriei minți, o hașurare a limitelor propriului craniu. „Literatura mea e creierul meu” – nu știu dacă a formulat-o undeva atât de contras, dar aceasta era axioma originară din care au ieșit miile de pagini de literatură policoloră, hipnotică, adictivă – și solipsistă.

Ca toți marii romantici, de care e atât de legat, Cărtărescu e și el un solipsist, convins că lumea există numai ca proiecție a sinelui propriu, singurul care are cu adevărat existență (solus ipse), sau în orice caz singurul cu existență strict verificabilă. Literatura lui de până la Solenoid îmi pare a fi aceea a unui solipsist care se străduiește să creadă că lumea există. Solenoidul, în schimb, e documentul extraordinar al unui solipsist care știe că, împotriva tuturor probabilităților, lumea există. Și care, lucru rarissim printre solipsiști, poate avea empatie cu celelalte insule izolate etanș de restul lumii (ca și el însuși).

E, în sensul aceasta, nu doar cea mai umanistă carte a lui Cărtărescu; dar una dintre cele mai umaniste cărți pe care le știu. Ernesto Sábato salva într-un fișier toate documentele care-i puteau reda încrederea în umanitate – o știre despre cineva care și-a riscat viața (sau chiar a murit) pentru a salva pe altcineva, filmulețe în care animalele (sau uneori chiar oamenii) se dovedeau capabile de compasiune etc. Nu știu ce s-a ales de acel folder după moartea lui  Sábato; ar fi mare păcat să se fi pierdut. Dar, dacă ar fi să începem noi un astfel de folder, Solenoid ar fi una dintre piesele lui de rezistență. Te poți întoarce la „Mesia printre sarcopți” de la secvența 45 cum te întorci la Chopin, sau la Tarkovski. Oricât ai fi de terciuit, după ei, încrederea îți e iar intactă.

Distribuie acest articol

19 COMENTARII

  1. Solenoidul, în sens strict tehnic, este un obiect care, la conectarea la o sursă de energie, modifică, local, prin câmpul electromagnetic produs, proprietățile spațiului din jurul său. În consecință fenomenele și obiectele din acel spațiu suferă anumite modificări. Chiar percepția umană este modificată. Un solenoid cu spire în …scurtcircuit devine mai nefuncțional pe măsură ce numărul de spire scurtcircuitate crește. Puțin forțat, putem privi lumea influențată de funcționarea lui ca o lume distinctă, relativ la lumea anterioară punerii lui în funcțiune. De fapt o lume puțin modificată față de cea pe care o știam anterior. Niciodată nu va induce o lume dincolo de cea în care funcționează și mai ales nu va funcționa doar ca vehicul spre o altă lume existentă anterior funcționării lui. El doar crează acea lume și o menține atâta timp cât funcționează. În viziunea autorului solenoidul doar face posibilă trecerea unei ființe umane, din domeniul vizibilului între ființe invizibile cu ochiul liber. Lucru pe care cel mai bine îl face un solenoid aflat într-un microscop electronic. Doar că ceea ce se transportă este doar posibilitatea percepției nu și observatorul. Dar, ținând cont că nimic nu există până când nu este observat putem accepta că actul de observare printr-un microscop dotat cu un solenoid este de fapt o prezență a observatorului în lumea invizibilă. Știm, din fizică, că observatorul influențează observația, deci este ca și când ar fi în locul observat. Până aici lucrurile se leagă. Profesorul, printr-un solenoid în funcțiune, poate intra în lumea microscopică a sarcopților. Cum influențează el această lume? Cum este el perceput de locuitorii ei? Aici apar dilemele. Știu ei că sunt observați? Autorul sugerează că da, pentru că intră în relații firești lumii în care se întâlnesc. Totul este în regulă până când încearcă să le cultive învățături din lume din care venise cu unicul scop să-i învețe calea mântuirii pe care nici el nu o atinsese și în căutarea căreia călătorea, chiar și printre ei. Mântuirea e calea pe care el le-o descrie, le-o povestește, nu le-o arată. „Eu sunt calea, adevărul și viața” e departe de întreprinderea lui. „Solenoidul” este un lucru făcut de mâna omului și tot ce face omul este supus greșelii. Poate de aici este eșecul …salvării sarcopților. Natura umană este prin esența ei optimistă. Poate un „Solenoid” mai mare va da noi perspective în aflarea condiției umane…

  2. Domnule Vancu, sunt curios ce părere aveți despre recenzia lui Nicolae Manolescu din România Literară. Citez paragraful final:

    „Romanul se reia, narativ, de mai multe ori, din câteva puncte: prima copilărie, şcoala, caietele care consemnează vise, casa situată pe solenoid, morga, fabrica veche, cu halele ei părăsite şi fantastice (alt motiv primordial). O vreme, lectura m-a împins să cred că, de fiecare dată, bulgărele de zăpadă iniţial se va transforma în avalanşă. Romanul ar fi fost astfel construit pe mai multe planuri paralele, diferite, dar comunicante, crescând organic din câteva seminţe într-o dimensiune ciclopică. Iată o posibilă construcţie romanescă, mi-am spus. Dar autorul a părăsit repede ideea, dacă va fi avut-o, şi reluările, mereu din alt punct, dar mereu aceleaşi, n-au mai avut spor. Construcţia romanului a rămas astfel în stadiu de şantier. Înţeleg că Mircea Cărtărescu a avut în vedere un antiroman nesupus regulilor aşa zicând clasice, un soi de jurnal indirect, ca acela teoretizat de Mircea Eliade în anii 1930. Dar eu continui să cred că, indiferent de dorinţa de a realiza deplina autenticitate, informă prin natură, romanul, poemul, drama trebuie să reprezinte o anumită ordine, un început şi un sfârşit (Solenoid se sfârşeşte banal, chiar din punct de vedere al scenariului autorului), o „logică” a desfăşurării faptelor, un suspans de idei sau de evenimente. Solenoid este un roman amorf, fără o construcţie limpede, în orice caz, vizibilă cu ochiul liber, curgând oarecum la întâmplare, pe măsură ce e scris, încrustând în epica lui poveşti diverse şi minunate, biografii legendare, parabole strălucitoare, dar lăsându-ne finalmente sur notre soif.

    Păcat! Rareori un scriitor a avut o ambiţie mai mare şi mijloacele necesare pentru a o realiza.”

    Sursa: http://www.romlit.ro/fratele_meu_geamn_scriitorul

    • Ar fi cam neprofesionist să comentez cronicile confraților, nu credeți? :)
      Pot spune doar că nu cred că Mircea Eliade și Camil Petrescu sunt referințele necesare atunci când discuți proza lui Mircea Cărtărescu. În nici un caz n-o poți înțelege folosind instrumente interbelice, așa cum face Nicolae Manolescu.

      • Sunt referințe din toate timpurile. Chiar și din Evanghelii. Ar fi interesant să dezvoltați ideea …instrumentarului necesar înțelegerii unei opere. Bănuiam că este suficientă cultura cititorului. Dacă la N.M. nu merge asta, atunci nu merge la nimeni. Ce este esențial în percepția corectă a unui autor? De fapt ce este predominant, dacă nu cultura cititorului? Nu mă gândesc la cărțile strict specializate,la cele de nișă, la cele adresate doar inițiaților, la cele de cult care au nevoie de practicile cultului respectiv pentru a fi utile etc. Mă refer la cărțile adresate cititorului comun. Ideea existenței unor instrumente pentru înțelegerea unei cărți care are deja și…prolegomenele incluse (cum bine spuneți), face ultima afirmație …anacolutică. Vă referiți la instrumentele criticului literar? Acestea, firesc se îmbogățesc continuu, ca orice instrumentar folosit de practicienii oricărui domeniu, dar dezvoltarea instrumentarului permite viziuni suplimentare, utile operei, nu face inutile viziunile obținute cu instrumentare de generații anterioare…Cu alte cuvinte, concluziile lucrului cu instrumentare veche sunt valabile și în cazul lucrului cu instrumentare nouă, cele noi se adaugă la cele vechi, nu le elimină ca fiind neadevărate… Dacă s-a folosit o instrumentare falsă, dar atunci avem de a face cu șarlatani….N.M. introduce un alibi. Gustul cititorului, pe care îl elimină manifest, în întreaga sa operă. Cum explicați existența a zece pagini, cuprinzând un singur cuvânt, în analiza foarte aplicată pe care o faceți cărții? Cum ar trebui privită pentru a fi și înțeleasă, pentru că în marele fluviu de viziuni , așa cum este văzută de majoritatea celor care și-au spus o părere, aceste pagini par o stagnare a curgerii. Cele 2890 de apariții ale aceluiași cuvânt, pe pagini diferite, suprimă senzația de curgere a textului. De, exemplu, pentru un lucru esențial în înțelegere cărții, existența multor alte dimensiuni, alte lumi, în definiția autorului, folosește un singur număr, 10 la puterea 500. Nu este o repartizare inegală de resurse pentru explicarea pilonilor esențiali pe care se sprijină toată narațiunea, țipătul vieții în deznădejde și …luminiță mântuirii într-o altă lume, una dintre cele 10 la puterea 500, prin evadarea într-o altă dimensiune? (fac observația că acest număr imens de lumi posibile face parte tot dintr-o teorie vizionară, nu dintr-o teorie științifică confirmată. Teoria corzilor pare abandonată în uitare de ani buni)

        • @ ada,
          ca sa nu zic ca tu strivesti corola de minuni a lumii, ma bate gindul ca tu confunzi cartile de stiinta cu fictiunea.
          Iar Cartarescu este un fictionar, nu inventatorul solenoidului.
          Doar a aflat de el si ţese poveşti.
          Care plac sau nu; spre exemplu cind a scris povestea Zarazei si asa zisii cunoscatori au sarit arsi.

          • Și, pe …instrumentarul tău,…ce ne rămâne? Doar extazul? „Văd, Doamne ajută necredinței mele.” Nu așa procedează și autorul? Noi nu avem dreptul? Ne-a cerut ajutor…de 2890 de ori, noi nu i-l putem cere? Te-ai imaginat vreodată …sarcopt?

            • Imi recunosc lipsurile: „in instrumentarul” meu, cind citesc fictiune, nu exista surubelnite, bobine ori chei franceze sau fixe.
              Am ramas blocat in vremile cind eram mai tinar si la trup curat :P

      • Poate domnul Manolescu este ironic şi, având în vedere că în realitate nu a desfiinţat „Căderea” , s-a gândit să închidă cumva cercul poveştii, desfiinţând „Solenoidul” :)

  3. Acum patruzeci si ceva de ani, la Casa Scriitorilor din Calea Victoriei se desfasura in fiecare joi cenaclul Nicolae Labis patronat de Eugen Barbu. Erau pe atunci foarte la moda oniristii Vintila ivanceanu, Valeriu Oisteanu, Dimov, Turcea si altii. Spectacolul pe care il ofereau saptamanal cu „zicerile” lor nesfarsite parea rupt din destinul sfant al literaturii. Asa imi par incantatiile lui Cartarascu dar mai ales ale comentatorilor lui. Un joc! Poate face rau? Teoretic nu. Dar daca ii luam in serios riscam sa cadem in ridicol. Chiar si Nicolae Manolescu se gandeste cu teama la ceea ce spune. Dar nu-i pentru prima oara cand literatura este impinsa pe marginea prapastiei. Evident si acuma se va recupera pentru ca aceste exercitii sunt asexuale si deci nu pot face pui.

  4. Există o rațiune dialectică și o rațiune metafizică.Logica poate echivala(parțial…) cele două tipuri de rațiune.Noi,realii(inclusiv criticii…),suntem mai mult dialectici,deci mai greu înțelegători ai unui spirit poetico-metafizic cum este Cărtărescu.Fiindcă,vai,poezia ca și credința,poate ca și rațiunea,sunt apriorice și non-algoritmizabile,deci metafizice;ele pot fi cel mult duse/reduse la absurd de un raționalist dialectic.
    Cred că ultimul roman al lui Cărtărescu este un fel de elegie.Artistul/scriitorul/poetul simte că se petrece ceva cu el însuși.El vrea să știe,pentru el,ce se întâmplă.Nu face judecăți de valoare,doar constată.Și constată o criză a timpului propriu.Adică autorul,ca și Nichita în Elegii,simte uluit cum nisipul din clepsidră curge din ce în ce mai repede.
    Este tulburătoare această conștientizare a finititudinii timpului propriu.Chestiunea nu mai este nici poetică și nici metafizică,ci strict omenească.
    Cred că dl.Cărtărescu a început să simtă că timpul propriu este spre sfârșit.
    Și.chiar dacă vei sparge timpul cu opera ta,senzația că totul poate continua fără tine este,vai,foarte tristă.

  5. Stimabile, din „cronica” d-tale (în realitate o altă apologie portokakie, menită a face din ieroul „Cărtă” o ditamai legendă vie, careia îi vom înțelege rostul atunci când va fi să fie, păi cum dreq), am înțeles că „Solenoidul” auctorului cu pricina are 51 de Secțiuni, adicătelea fix cât va avea „Planeta-Ou” (în caz c-ai auzit de ea), după cum eu am anunțat hăt cândva. Cum îți explici „coincidența” asta, stimate laudator ? E un alt împrumut ciurprinzător din viitor, sau e un nou și tulburător joc al „mărcilor” ?

    Thank you for your understanding, puișor.

  6. În iunie 2016, Cărtărescu va împlini… 51 de ani.
    Așa decriptez eu marele mister al lui 51. Nimic „conspiraționist” aici.

    Nu cred că N. Manolescu „desființează” „Solenoid”. Arată doar că nu satisface eticheta „roman”.

    Și ce dacă? Îmi propun să-l citesc ca pe o scriere liberă de etichete. Important e că poate fi o lectură mai puțin obositoare ca a „romanului” „Orbitor”.

    Mi-a plăcut, și m-a convins să-l citesc, interviul acordat de Mircea Cărtărescu lui Mircea Vasilescu.

    PS. Ultralăudătorii îi fac acestei scrieri același deserviciu ca și detractorii.

    • …face 60.

      @Victor L : „Te-ai despărţit odată, ca din glumă,
      cu-o-mbrăţişare parcă şi postumă.
      La fiece plecare, pînă la cea din urmă,
      cîte ceva din tine, rămas întreg,
      se curmă.”

    • Chir si la varsta geriatriei, pentru noi, cititoarele sale, Mircea Cartarescu va ramane vesnicul adolescent cu pleata. Este exact ce se intampla cu Eminescu din poza angelica – nimeni nu a asimilat cealalta fotografie a Luceafarului , cu mustata pe oala, gen Vlahutza. A se vedea si relatia cu frizerii pe care o cultiva Miron Cosma comparand zilnic imaginea lui din oglinda cu fotografia de pe ultima coperta a Peziilor / Biblioteca pentru toti.

  7. Off topic:
    Administrația Fondului Cultural Național are un nou Consiliu de administrație, compus din:
    Liviu Sebastian Jicman – reprezentant al Institutului Cultural Român;
    Csoti Emese – reprezentant al Departamentului pentru Relații Interetnice;
    Răzvan Popovici – reprezentant al Ministerului Culturii;
    Radu Vancu – reprezentant al Ministerului Culturii;
    Matei Martin – membru;
    Ada Solomon – membru;
    Vlad Morariu – membru;
    Florin Cîntic – membru;
    Corina L. Apostol – membru;
    Miruna Runcan – membru;
    Alin Ciupală – membru
    Membrii Consiliului A.F.C.N. sunt numiți pe o perioada de 2 ani.
    http://www.cultura.ro/articol/885

    Borcanul cu miere, nu prea mare dar tot e ceva.

    PS AVP, Viorele, daca n-ai noroc, n-ai.

    • @lucid, îți răspund cu-o faimoasă strofă din poetul tău preferat, cu adnotarea de rigoare, of course, frățioare :

      „Ei doar au stele (***) cu noroc
      Și prigoniri de soarte,
      Noi nu avem nici timp, nici loc,
      Și nu cunoaștem moarte.”

      (***) – ghici ce grad reprezenta ista pe vremuri, bătrâne, și la ce armă ?

  8. O minte lucida cauta sensul. Solenoidul creeaza doar spatiul nou, este interfata intre cele doua lumi: cea reala, in care se nasc intrebarile si cea fictionala, in care se ofera varianta de raspuns. Cartea este una de stare, iar daca nu ai compatibilitate cu ea, nu merita efortul. Si nu poti impune cuiva ca e o carte buna. E o incursiune intr-o minte, nu trebuie sa fii in acord sau dezacord. Daca poti sa faci imersia, abia atunci incepe aventura. O excursie cu ghid intr-un loc exotic. Si sa nu uitam: problema nu e daca noi suntem pentru Mircea Cartarescu, ci daca Mircea Cartarescu e pentru noi, mai precis daca Solenoid este pentru noi, fiind intamplator scris de Mircea Cartarescu.
    in rest, experienta Mircea Cartarescu in literatura romana este o sofisticarie pe care nu multi si-o permit.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Radu Vancu
Radu Vancu
Radu Vancu (n. 1978, Sibiu), poet, prozator, eseist și traducător. Profesor dr. habil. la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Redactor-șef al revistei "Transilvania". Fost președinte al PEN România (2019-2023). Redactor al revistei „Poesis internațional”. Membru al Grupului pentru Dialog Social. A publicat peste 20 de cărți, în toate genurile literare, pentru care a obținut câteva dintre cele mai importante premii naționale. A tradus din Ezra Pound ("Opera poetică", volumele I și II, Humanitas; ediție îngrijită de H.-R. Patapievici), din William Butler Yeats (tot pentru editura Humanitas) și din John Berryman ("Cântece vis", Casa de editură Max Blecher, 2013). A editat, singur sau în colaborare cu Mircea Ivănescu, Marius Chivu și Claudiu Komartin, antologii literare pe diverse teme. A îngrijit ediții din opera lui Alexandru Macedonski, Emil Brumaru și Alexandru Mușina. Ultima carte publicată este "Kaddish" (Casa de editură Max Blecher, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro