joi, martie 28, 2024

Mircea Cărtărescu. Un exerciţiu de solidaritate

Miercuri seara, Mircea Cărtărescu a fost linşat mediatic într-o emisiune halucinantă a Realităţii TV, „Realitatea la raport”,  în care cei din platou ajunseseră să se întrebe cine sunt Mircea Martin şi Livius Ciocârlie (care comiseseră păcatul mortal de a-l fi recomandat pe autorul Orbitorului pentru programele ICR), iar Sorin Roşca Stănescu făcea şi desfăcea cu supremă, maioresciană autoritate ierarhiile şi canonul literaturii române contemporane. Ca reacţie la emisiunea respectivă, dar nu numai la ea, Radu Pavel Gheo publică pe blogul lui un atât de necesar Apel la decenţă. Solidaritate cu Mircea Cărtărescu. Scriu şi eu mai jos câteva rânduri, în semn de solidaritate atât cu Mircea Cărtărescu, cât şi cu apelul lui Gheo.

În 2005, când a început scoaterea la export a literaturii române sub Patapievici, Cărtărescu era deja tradus la Gallimard, Denoël şi Albert Bonniers (ca să numesc numai editurile foarte mari din Franţa şi Suedia), se scria frecvent despre el în cele mai vizibile şi mai prestigioase reviste literare şi ziare occidentale, primise premii internaţionale importante sau fusese nominalizat la altele (şi, ca la Oscar, la premiile mari chiar şi numai nominalizarea e un premiu în sine). În 2005, când H.-R. Patapievici îşi începe mandatul, Mircea Cărtărescu  era aşadar un brand de care ICR-ul s-a lipit. Prin urmare, lucrurile stau taman pe dos: Cărtărescu a promovat ICR-ul, nu invers. A spus-o explicit H.-R. Patapievici într-o emisiune de la defunctul TVR Cultural.

Că  ICR-ul a trebuit să cheltuiască aproape 100.000 de euro în 7 ani (adică vreo 13.000 pe an, cam cât elicopterul lui Zgonea până la cumetria de la Dorohoi) ca să capitalizeze ajutorul de imagine dat de Cărtărescu, e cu totul altceva. Şi e foarte bine: Cărtărescu a fost o locomotivă care, cu bani puţini, a tras după sine toată literatura română recentă. Iar rezultatele sunt imediat cuantificabile în interesul real al editurilor occidentale pentru scriitori români, precum şi în faptul că România a dobândit statutul de invitat de onoare la câteva târguri internaţionale de carte de primă mărimă, lucru inimaginabil înainte de 2005. Nu e, fireşte, numai meritul lui Mircea Cărtărescu, ci şi al programelor inteligente ale ICR din mandatul lui H.-R- Patapievici.

E, de altfel, un lucru foarte normal ca statele să investească  în autorii care-l reprezintă şi-i aduc o bună vizibilitate pe plan internaţional. Tocmai am aflat că, de pildă, Institutul Francez din Stockholm susţine financiar toate deplasările lui J.M.G. Le Clézio chiar şi după ce romancierul a luat premiul Nobel; sunt foarte curios dacă există vreun ziar sau vreun post de televiziune în Franţa care să agite sub ochii indignaţi ai naţiunii facturile transportului şi ale hotelului. Dacă nu, atunci poate că aprigii noştri ziarişti de la Cotidianul, Antena 3 şi Realitatea ar putea să-şi invite confraţii francezi la nişte cursuri de formare autohtone.

Aş  mai adăuga ceva ce am simţit direct în toate ieşirile mele: din Suedia până-n Serbia, din Istanbul la Bruxelles oamenii vorbesc despre literatura lui Mircea Cărtărescu cu aceeaşi pasiune şi cu aceiaşi ochi febricitaţi cu care se vorbea în România despre „Nostalgia” prin ’93, despre „Orbitor. Aripa stângă” prin 1996 ş.a.m.d. Iar la Librăria Academiei din Stockholm, în martie 2010, era practic cel mai bine reprezentat prozator contemporan, luând faţa lui Kundera, Rushdie, Llosa etc. Oricât ar părea de incredibil, eşti privit cu mare simpatie ca român fiindcă vii din ţara lui Mircea Cărtărescu.

Ceea ce înseamnă, spus scurt, că suta asta de mii de euro pe care o agită propagandiştii Cotidianului şi ai Antenelor a fost mult mai eficientă decât toate milioanele Ministerului de Externe.

Prin urmare, indiferent ce credem despre opiniile lui politice, ar trebui totuşi să fim solidari cu Mircea Cărtărescu. Fiindcă el, după cum se vede din tot ce a făcut pentru imaginea României, a fost solidar cu noi. Şi ar fi nu doar moral, ci şi inteligent să arătăm că merităm solidaritatea asta preţioasă.

Distribuie acest articol

42 COMENTARII

  1. „În 2005, când a început scoaterea la export a literaturii române sub Patapievici, Cărtărescu era deja tradus la Gallimard, Denoël şi Albert Bonniers (ca să numesc numai editurile foarte mari din Franţa şi Suedia), se scria frecvent despre el în cele mai vizibile şi mai prestigioase reviste literare şi ziare occidentale, primise premii internaţionale importante sau fusese nominalizat la altele (şi, ca la Oscar, la premiile mari chiar şi numai nominalizarea e un premiu în sine). În 2005, când H.-R. Patapievici îşi începe mandatul, Mircea Cărtărescu era aşadar un brand de care ICR-ul s-a lipit. Prin urmare, lucrurile stau taman pe dos: Cărtărescu a promovat ICR-ul, nu invers. A spus-o explicit H.-R. Patapievici într-o emisiune de la defunctul TVR Cultural.”

    un mare adevar, asta a fost strategia ICR-ului de la inceput si pana in ultima clipa: s-a lipit la cei care aveau deja o deschidere in lume. din pacate, atacurile recente nu sunt destinate urechilor celor care au legatura cu ICR-ul, de aici sau de afara, ci pentru urechile celor care nu au reusit sa ia bacalaureatul, si a parintilor lor.

  2. Stimate Domnule Vancu

    Ne spuneti ca ” Oricât ar părea de incredibil, eşti privit cu mare simpatie ca român fiindcă vii din ţara lui Mircea Cărtărescu”. Este, intr-adevar, incredibil. Eu traiesc din 1977 in Statele Unite si pot sa va asigur ca aproape niciunul dintre sutele de oameni pe care ii cunosc la New York, la Toronto, la Paris sau la Duesseldorf nu au auzit de D-l. Mircea Cartarescu. Romanii cunoscuti in Statele Unite, din cat pot sa-mi dau seama, sunt Nicolae Ceausescu si Nadia Comanici. Sunt celebri, desigur, Elie Wiesel si George Emil Palade, Laureati ai Premiului Nobel, dar nu in calitate de romani.

    Cu deplin respect,

    Prof. Peter Manu
    Hofstra University
    Hempsteadf, New York

    • Stimate domnule Peter Manu,

      E drept, în Statele Unite n-am ajuns.
      Dar pot să vă asigur că, în ce priveşte Suedia, Germania, Franţa, Belgia, Italia, Franţa (în primul rând ele), ca şi alte ţări europene ori limitrofe Uniunii Europene (Serbia, Turcia, de pildă), popularitatea lui Mircea Cărtărescu printre cititorii de literatură e, cum spun, incredibilă.
      Încercaţi să verificaţi pe cont propriu, o să vă convingeţi.

      Toate cele bune,
      Radu Vancu

  3. Stimate domnule Vancu,

    Sunt curios ce înseamnă- în opinia dvs.- a fi solidar. Din câte am văzut și eu în emisiunea respectivă- nimeni nu s-a luat de valoarea poetului Cărtărescu (pe care-l respect și apreciez și eu enorm) ci de un fapt mult mai important- din punct de vedere al faptului că ICR cheltuie totuși banii noștri și nu cei proveniți de pe plantațiile de cafea ale domnului HRP sau Mircea Mihăieș- faptul că spre deosebire de un Stelian Tănase- care are 1 carte tradusă- Mircea Cărtărescu are 14- cu sumele exagerate date pentru traducerile de rigoare. Sigur, dacă am fi Franța sau Germania am avea suficiente resurse pentru a-l traduce pe Cărtărescu în toate limbile pământului- fără probleme. Dar când dl.Mihăieș spunea în respectiva emisiune că traducătorii din Norvegia (dacă mai țin bine minte) sunt sindicalizați și cer 43 Euro/pagina de traducere- și ținând seama de faptul că suntem totuși în România iar ICR nu este fieful personal al dlui. HRP sau a dlui.Cărtărescu ci o instituție care se presupune că ar trebui să promoveze cultura română- ca noțiune globală- parcă aș vedea cel puțin un prost management- dacă nu și alte probleme mai serioase- în cele 14 traduceri. Pentru că știm foarte bine că nici un fel de astfel de traducere nu este rentabilă- ceea ce înseamnă că-și poate scoate măcar banii băgați în traducere și tipărire din vânzarea de carte. Și atunci ,cele 14 traduceri înseamnă- din păcate- că 13 alți autori- care o fi fost aceia- n-au fost traduși. Precizăm încă o dată foarte clar că ICR funcționează din banii noștri și ar trebui să adopte o politică care să satisfacă pe toată lumea sau măcar pe mare parte din lumea literară. Nu pot să cred că 14 jurii independente l-au găsit totdeauna ca fiind cel mai valoros pe Mircea Cărtărescu și că președintele și vicepreședinții ICR n-au ce să facă. Peste tot în lumea civilizată în astfel de cazuri există un agent literar- al dlui. Cărtărescu- care negociază într-adevăr și face înțelegerile pentru traduceri și reeditări pe baza succesului de piață iar institutele culturale încearcă, pe baza bugetului avut- să popularizeze cât mai mulți autori.

    • Dragă domnule Andrei George,

      Procedura e taman pe dos – editurile occidentale îşi aleg autorii de care sunt interesate, apoi vin la ICR şi cer sprijin financiar pentru publicarea lor.
      Nu e vina lui Mircea Cărtărescu că e cel mai cerut autor român de către respectivele edituri. :)
      Iar suma cheltuită din 2005 până azi pentru a-l ajuta pe M.C. să promoveze literatura română în lume (adică suma plătită de noi pentru promovarea noastră) e de 90.000 de euro.
      90.000 de euro în 7 ani, adică vreo 13.000 de euro pe an. Atât a costat vizibilitatea noastră la cel mai înalt nivel cultural, asta e marea risipă pe care o acuză Cotidianul şi Antenele. Pentru o justă măsură a lucrurilor, gândiţi-vă că deplasarea în Qatar a ministrului Nica cu cei 25 de tovarăşi ai săi a costat 200.000 de euro, adică de două ori mai mult decât s-a cheltuit cu Mircea Cărtărescu în toţi anii ăştia. Ce beneficii vor aduce pentru imaginea României cei 200.000 de euro, rămâne de văzut.
      În rezumat, nu ICR-ul l-a vârât pe gât pe M.C. editurilor occidentale (nici n-avea cum), ci acestea l-au cerut.

      Toate cele bune,
      Radu Vancu

      • Stimate Domnule Vancu

        Am publicat pana acum 4 carti in Statele Unite si nu am fost nici o data intrebat de editura daca am suport financiar din partea unei institutii sau persoane. Din ce spuneti, rezulta ca editurile care l-au publicat pe Domnul Cartarescu nu au vrut sa isi asume riscul unei balante de plati negative. In opinia mea, acesta nu este un semn ca, in cuvintele dumneavostra „popularitatea lui Mircea Cărtărescu printre cititorii de literatură e, cum spun, incredibilă.” Daca popularitatea Domnului Cartarescu ar fi atat de evidenta, atunci vanzarile ar trebui sa acopere usor toate cheltuilile legate de publicarea operei.

        Cu deosebita consideratie,

        Prof. Peter Manu
        New York

        • Dragă domnule Peter Manu,

          Cu toată deferenţa şi fără a vrea să fiu maliţios, trebuie să vă spun că bănuiesc că acele 4 cărţi ale dumneavoastră nu avea nici pe departe tirajul de zeci de mii de exemplare în care apăreau traducerile din Cărtărescu.
          Aceste tiraje enorme, precum şi costurile traducerii în sine, plus cele ale distribuţiei etc. fac ca suma necesară unei traduceri dintr-un astfel de autor să fie mare.
          În plus, editurile mari, precum Gallimard, Denoel, Albert Bonniers etc. l-au tradus pe Mircea Cărtărescu pe banii lor, înainte de 2005. Ceea ce arată că, de fapt, Cărtărescu vinde foarte bine şi fără ajutorul statului român. Dar, ca orice întreprindere privată, nici editurile nu refuză un ajutor atunci când statul îl poate da.

          Toate cele bune,
          Radu Vancu

          • Stimate Domnule Radu Vancu

            Va multumesc pentru continuarea dialogului si indraznesc sa va spun ca rationamentul dumneavoastra este gresit, cel putin in afirmatia „trebuie să vă spun că bănuiesc că acele 4 cărţi ale dumneavoastră nu avea nici pe departe tirajul de zeci de mii de exemplare în care apăreau traducerile din Cărtărescu.”

            Iata de ce.

            Pentru cartile din domeniul medicinii pe care le-am scris, cheltuielile legate de publicare sunt acoperite in totalitate dupa vanzarea primelor 600 de exemplare. Asa ca ultima mea carte, care s-a vandut in 2100 de exemplare in Statele Unite si Canada a produs binisor. In plus, dreptul de traducere si distribuire a unei editii in spaniola, cumparat de Elsevier-Masson, a creat beneficii rezonabile atat pentru editura mea cat si pentru mine.

            Pentru cartile din domeniul literaturii, numarul de exemplare necesar acoperiri costului depinde, in cea mai mare masura, de avansul primit de autor. Dincolo de avans, cheltuielile sunt acoperite de primul tiraj, care este de 3000 mii de exemplare (din editia hard-cover sau trade). Cu zeci de mii de exemplare vandute, Dl. Cartarescu ar fi putut sa finanateze ICR-ul, nu invers.

            Cu deplin respect,

            Prof. Peter Manu
            New York

          • „Cu toată deferenţa şi fără a vrea să fiu maliţios, trebuie să vă spun că bănuiesc că acele 4 cărţi ale dumneavoastră nu „avea” nici pe departe tirajul de zeci de mii de exemplare în care apăreau traducerile din Cărtărescu.”

            • Mulţumesc frumos pentru semnalare, în primă redactare fraza arăta astfel: „nici una din cele 4 cărţi ale dumneavoastră nu avea tirajul” etc. Apoi, după reformulare, fraza a rămas astfel.
              Sper să se opereze corectura.

        • Sa va fi orbit de tot, d-le Peter Manu, sejurul dvs. indelungat departe de Europa. Si in cultura vreti sa domneasca nestingherita piata ?

          Cu privire la educatie v-am spus de multe ori ca in Europa si in Statele Unite avem modele diferite, ceea ce presupune ca ne bazam judecatile pe sisteme de referinta diferite. Iar atunci cand vrem sa aparam o idee, o facem cu argumente care isi au originea in valori diferite.

          Cu regret tin sa va informez ca in cultura aceste rationamente sunt de doua ori mai puternice. Si asta nu se intampla doar in Romania, ci in batrana Europa, care oricat de nenorocita ar ajunge intr-o zi, tot nu va renunta la apararea cu profesionalism a ceea ce specialistii considera a fi cultura autentica.

          Pana la urma nu vad unde e problema daca acceptam sa functionam in diversitate.

          • Stimata Doamna Adriana Gorga

            Va admir pasiunea care va animeaza pe zidul de aparare al culturii „batranei Europe”. Stiu insa ca nici Thomas Mann, nici Marcel Proust nu au primit subventii guvernamentale (si lista ar putea continua, pe multe pagini). Imi permit sa va sugerez ca modelul pe care il aparati este, in esenta, de origine socialista, si a fost introdus, in Romania, dupa modelul uniunilor de creatie si institutelor pentru relatiile cu strainatatea finantate si controlate de stat din Uniunea Sovietica.

            Cu deosebita consideratie,

            Prof. Peter Manu
            New York

            • Domnule Peter Manu,

              Orbirea de care va vorbeam elimina in primul rand perceptia nuantelor. Si, dupa cat se pare, nici trecerea timpului nu mai prezinta prea mare importanta in cazul dvs. Imi dati impresia ca nu vreti sa stiti ca razboiul rece s-a incheiat de multa vreme, altfel v-ati fi ales probabil argumentele cu mai multa grija.

              Apar principiile de promovare a culturii din tara in care traiesc in acest moment si despre care, sper ca stiti (sau macar vreti sa aflati acum) ca nu a fost niciodata comunista. Printre numeroasele instrumente de promovare a culturii elvetiene, exista si o fundatie, pro Helvetia, finantata de Confederatie, care plateste traducerea literaturii elvetiene in alte limbi. Asemenea proiecte nu au nimic de-a face cu cererile de pe piata, ci cu promovarea culturii, a aceleia pe care specialistii din domeniu o identifica si o considera ca atare. In urma cu multi ani, cand inca nici nu visam ca voi ajunge sa traiesc in Elvetia, am citit traduceri in romana ale unor romane apartinand unor scriitori elvetieni de limba reto-romana ( a patra limba nationala a Elvetiei). Nu piata mi-a pus in mana acele carti, ci specialisti romani in ale literaturii. Caci la vremea aceea, in Romania, se vindea foarte bine Sandra Brown, pentru ale carei romane editurile nu cred, e drept, sa fi avut nevoie de subventii de la statul american ca sa fie traduse in romana.

              Cat despre cele doua exemple de scriitori pe care le dati, nu sunt relevante pentru a va sustine ideile. In primul rand ambii au trait in perioade diferite de cea despre care vorbim, cand modelele de gestiune a culturii erau altele si nu pot fi comparate cu ceea ce se intampla astazi. Apoi, atat Thomas Mann cat si Marcel Proust s-au nascut in familii burgheze si au beneficiat de sustinere financiara proprie pentru cariera lor. Proust a murit inainte ca „In cautarea timpului pierdut” sa fi fost publicata in intregime in limba franceza. Fireste, nu s-a facut nicio traducere din Proust cat timp acesta era in viata. In ceea ce priveste promovarea postuma a lui Marcel Proust, sunt convinsa ca statul francez a dat si da inca destui bani. Spun da, pentru ca nu-mi imaginez ca recenta traducere in creola a primului volum din „In cautarea timpului pierdut” (facuta de scriitorul haitian Guy Régis Junior) sa se fi facut la cererea pietii din Haiti.

              Despre Thomas Mann am mai putine informatii, stiu insa ca a trait din scris in cea mai mare parte a vietii. Este drept ca nu stiu cine a finantat traducerile in alte limbi (care insa nu au fost numeroase in timpul vietii autorului). Totusi, din cate cunosc, Germania a dus si duce o politica sustinuta de promovare a culturii germane. Daca doriti, mai multe informatii in acest ses, ii puteti scrie doamnei Herta Müller care va sti sa va lamureasca mai bine decat mine cum stau lucrurile in aceasta tara.

              Cand va alegeti autorii europeni de pe lista de cateva pagini, va rog frumos sa-mi dati exemple mai aproape de timpurile noastre si din literaturi scrise in limbi de circulatie mai restransa, comparabile cu limba romana. Solicit exemple recente pentru ca acum vorbim despre promovarea unui scriitor care e contemporanul nostru si care continua sa scrie literatura apreciata in primul rand in Romania.

              Fiind vorba de literatura, in momentul in care ne punem problema traducerii, omul ale carui scrieri sunt traduse trece in plan secund. Si asta pentru ca opera unui scriitor nu exista la adevarata ei valoare decat in limba de origine. Traducem in primul rand aprecierea noastra fata de scriitorul respectiv. Opera in sine i-o tradam prin traducere. Ne place ce a scris si cum a scris si vrem sa stie si altii, care nu impartasesc aceeasi limba, ceea ce ne place noua. De aceea, participarea comunitatii la finantarea promovarii in strainatate a unei opere literare pe care respectiva comunitate o apreciaza este absolut legitima.

            • Dragă domnule Peter Manu,

              Mă bucur să aud de succesul editorial reprezentat de cărţile dumneavoastră. Fireşte, dacă 600 de exemplare vândute acoperă costurile, atunci 2100 reprezintă o afacere bunicică.
              Nu mă îndoiesc însă că, dacă editura respectivă ar fi putut obţine o subvenţie de la stat, ar fi folosit-o – chiar ştiind dinainte că ar face o afacere profitabilă chiar şi fără respectiva subvenţie. Nu altceva se întâmplă şi în cazul cărţilor lui MC.
              Deşi există, e drept, edituri care încetează să ceară subvenţie – în Suedia, de pildă, cei de la Albert Bonniers n-au solicitat subvenţie decât pentru o carte din cinci, fiindcă li s-a părut prea complicat procesul birocratic. De asemenea, organizatorii Festivalului Internaţional de Poezie din Stockholm n-au mai solicitat sprijin de la ICR pentru aducerea lui MC la Stockholm – deşi e o cutumă să ceară ajutor institutelor culturale pentru aducerea scriitorilor. După cum am spus mai sus, vizitele lui Le Clezio, de pildă, au fost finanţate de Institutul Francez şi înainte, şi după ce romancierul a luat premiul Nobel.
              Înţeleg foarte bine că e un asistenţialism excesiv din partea statului în ochii unui adept al statului minimal, dar cred că e nevoie totuşi de intervenţia statului în câteva domenii precum educaţia, sănătatea, cultura – mai ales în state în care cultura nu-i aproape deloc sprijinită de privat, precum în România (dar, după cum vedeţi, acelaşi lucru se întâmplă şi în Franţa, precum şi la alte state mult mai dezvoltate economic decât noi). Totul e ca statul să finanţeze arta fără să-i ceară artistului să facă propagandă – iar ICR-ul n-a cerut asta niciodată.

              Toate cele bune,
              Radu Vancu

          • o corporatie este ghidata de profit. daca brown genereaza mai multi bani decit mann editura o va promova desigur pe brown. fanii lui mann nu pot schimba asta oricit si ar dori.
            statul asa cum se vede in romania (desi nu este corporatie functioneaza asemanator) este o adunatura injghebata din interese (ideologia este doar un paravan), scopul lui nu este de a crea o cultura autentica ci mai degraba una aservita.
            oamenii care vor sa l citeasca pe mann il vor gasi intotdeauna, ceilalti nici daca ar fi ajutati.
            apoi lumea se schimba (nostalgia n o poate stopa), o biblioteca poate fi gazduita de un server.
            cei care au revolutionat cu adevarat omenirea (gindurile noastre zboara de la un terminal la altul in toate colturile planetei), nu sint nici corporatisti nici ideologi. informatia (implicit cultura) nu mai este un monopol.

            • Sincer, nu cred ca literatura este cel mai bun domeniu pentru exercitii de comportament economic. Simpla alaturare dintre Thomas Mann si Sandra Brown mie imi da fiori. Voi fi fiind eu prea sensibila, dar asta e.

        • Distinctia majora este cea intre text de specialitate (de ex. medicina) si literatura… si nu cea intre cultura sau educatia americana vs. europeana. Cartea de specialitatea poate fi profitabila pentru ca se adreseaza unei categorii profesionale cu mijloace financiare de cele mai multe ori peste media ‘consumatorului’ de literatura (de aceea si pretul cartilor de medicina sau economie sunt ridicate, asta o stiu si vanzatorii ambulanti).

          Profitabilitatea cartilor unui autor nu are nici o relevanta pentru sustinerea traducerii lui de catre un institut cultural, ci masura in care acestea reprezinta ethosul natiei respective. Cum nici daca eu sau colegii mei au auzit sau nu de Cartarascu nu are relevanta pentru modul in care un institut cultural administreaza „banul public” pentru simplul motiv ca, desi consum cultura, nu sunt un om de cultura, deci nu pot avea o parere obiectiva.

    • Credeam că vremurile în care se striga din ușa magazinului „dați numai cîte un kil, să ajungă la toți!“ au trecut… În cultură oricum nu funcționează treaba asta.
      Felicitări, Radu, pentru articol. Și ție, și lui Gheo, și celorlalți care azi s-au simțit solidari în literatura română.

  4. Hmm;), cred ca avem prea mult timp liber, Cărtărescu e un tip timid care nu cred ca a călcat personal pe nimeni pe coada ;)). Întotdeauna m-a minunat inversunarea cu care se polemizeaza la tv românesc ;)), funny .

  5. Tot raul spre bine. Ramin la parerea ca utilizatorii bidinelei cu cxxxt se vor imputi mai tare si mai trainic ei decit vor reusi sa-i murdareasca pe aceia impotriva carora o folosesc. De salutat totus luarile de pozitie in fafoarea d-lui Cartarescu mai ales pentru restabilirea adevarului.

  6. totusi, poate imi explici ceva, Radu. daca Mircea Cartarescu e asa de cunoscut in strainatate si, deci, vinde, de ce totusi editurile respective au avut nevoie de bani de la ICR? de ce nu l-au publicat pe banii lor, fiind o investitie, inteleg de la tine, profitabila? intreb separat de orice discutie despre asta s-ar fi facut in Romania (nefiind in tara n-am urmarit si nici n-am chef de un rezumat), si intreb pt. ca macar un scriitor din Ro sper sa merite sa fie publicat pe banii altora, nu ai nostri…

    (stiu ca i s-au tradus carti si fara sprijin ICR, intrebarea mea e de ce atat de putine, prin comparatie… iar daca raspunsul e ca, de fapt, cam asta e puterea literaturii romane, si anume ca se poate sprijini prin ea insasi doar pana la un punct, dupa care e nevoie de sprijin institutional pot sa inteleg si sa accept asta. dar sa fie spus!…)

    • Dragă Daniel,

      I-am răspuns mai sus domnului profesor Peter Manu unei întrebări similară cu a ta.
      Reiau, deci, argumentaţia:

      Tirajele enorme, de zeci de mii de exemplare, precum şi costurile traducerii în sine, plus cele ale distribuţiei etc. fac ca suma necesară unei traduceri dintr-un astfel de autor să fie mare. În plus, editurile mari, precum Gallimard, Denoel, Albert Bonniers etc. l-au tradus pe Mircea Cărtărescu pe banii lor, înainte de 2005. Ceea ce arată că, de fapt, Cărtărescu vinde foarte bine şi fără ajutorul statului român. Dar, ca orice întreprindere privată, nici editurile nu refuză un ajutor atunci când statul îl poate da.

      În plus, Daniel, nu sunt deloc puţine traducerile din Mircea Cărtărescu dinainte de 2005: dacă ne uităm pe Wikipedia, putem număra şaisprezece cărţi traduse între 1992 şi 2005. Deci e profitabil – atâta doar că, după cum spuneam, orice afacere privată ia de la stat orice ajutor poate.
      Şi, în fine, dovada ultimă a faptului că Mircea Cărtărescu vinde , cu sau fără ICR, o vor constitui traducerile care or să urmeze de acum înainte. Editurile occidentale îl vor traduce oricum, pentru că 1) e un autor mare şi 2) e profitabil.

      Cu drag,
      Radu

      Toate cele bune,
      Radu Vancu

  7. Fara a ma imbolnavi cu totul de conspirativita, nu pot sa nu remarc ca in emisiunea amintita s-a evitat pomenirea numelui lui Varujan Vosganian, autorul unei carti excelente, „Cartea soaptelor”, si care a beneficiat si ea de finantarea traducerilor – cel putin patru – din fondurile ICR. Pe drept, in opinia mea. Doar ca s-a evitat. Sau o fi fost o scapare?
    Altfel, m-a amuzat seninatatea cu care invitatii declarau ca n-au auzit de Dan Lungu sau Filip Florian. Pur si simplu isi anuntau veseli incultura si discutau despre valoare in cultura. Tipic.

    • Si Cartarescu a declarat ca nu a auzit de Mo Yan pana acum 2 zile, in ciuda faptului ca autorul chinez este bine cunoscut in Europa, unde i se traduc cartile de aproape 20 de ani. Asta nu inseamna neaparat lipsa de cultura, nu?

      • Sigur că nu înseamnă lipsă de cultură, dar una e să nu auzi de un scriitor chinez care nici pentru compatrioţii săi nu e de prim rang (o să pun mai jos imediat un link cu dovada), alta e să nu auzi de doi dintre cei mai traduşi scriitori recenţi din propria ţară şi să te mai şi lauzi cu asta. Ba chiar să le faci lor o vină din faptul că tu, interesat chipurile de cultura română contemporană, n-ai auzit de ei.
        Iată linkul de care vorbeam mai sus, în care scriitori şi artişti chinezi contemporani mult mai cunoscuţi în Occident decât Mo Yan (Ai Weiwei, de pildă) critică dur decizia Academiei Suedeze. Mo Yan e un fidel al Partidului Comunist Chinez, refuzând să discute abuzurile acestuia (întemniţarea lui Liu Xiaobo, să spunem), ba chiar părăsind sala în situaţia în care se aflau în ea scriitori disidenţi, de teamă să nu-şi supere boşii politici. E ca şi cum i-ar fi dat Nobelul lui V. Em. Galan pentru „Bărăgan”, de pildă. Sau lui Ion Lăncrănjan, sau lui Dinu Săraru.

  8. Ma cam intriga un dom’ profesor din New York. E un fel de Gica()contra, dar numai dintr-o directie. Daca le aduni pe toate, vezi ca „argumentele” Domniei Sale se „argumenteaza” in proportie de 5-10%. Restul e netacere!

  9. Sunt in acord total cu autorul , nu am vazut emisiunea ,nu am realitati si haznaua 3 selectate pe tv (de cand le-am scos ma simt mult mai bine ).Cred ca ar trebui ceruta si cna-ului o reactie , de chi chi macar , cat se mai poate .Dupa decembrie o sa fie liniste.O sa intram in ilegalitate cu caloriferul la butoniera si SRS si altii ca el ,cu dosare cu tot in parlament dandu-ne lectii despre cultura , culturi, democratie……

  10. În locul autorului, aș fi pus ceva mai puține superlative pentru a da mai puțină apă la moară detractorilor, dar, într-adevăr, cunoscătorii de literatură străină au auzit de Cărtărescu. Aceștia însă, evident, nu sunt la fel de mulți în comparație cu cei care au auzit de Dracula, Gheorghe Mureșan sau Nadia Comăneci…

    Cărtărescu s-a cam grăbit atunci când a ținut să afirme că n-a auzit de Mo Yan și că nu pare a fi un dizident. A ghicit în ceea ce privește ultima parte, dar mi se pare penibil că și el a ajuns să judece scriitorii după CV-ul politic, doar fiindcă a ratat el însuși cutia cu dizidenți… În fine, nu mai contează. Îl respect în continuare pe Cărtărescu pentru poeziile sale și proza de până la „Orbitor” volumul al treilea (unde inserțiile politice mi s-au părut deplasate și asimetrice în raport cu restul Orbitorului) și sper că după toate cascadoriile din ultimii 15 ani va deveni mai înțelept… dar asta rămâne alegerea lui.
    Eu nu pot decât să subscriu. Am mai zis și repet – n-aș fi fost pe această pagină dacă nu l-aș fi citit pe Cărtărescu. Cărțile sale au fost poarta mea de intrare în tărâmul literaturii și nu mă lepăd de el nici atunci când lumea îl va ascunde sub preș sau îl va îmbălsăma exact ca pe orice alt clasic pe care nu îl va mai pune nimeni la îndoială…

  11. Cartarescu propune, provoaca,de aceea anumite posturi discuta, dar stiu exact ce discuta???

    Sa plece sau sa ramana domnul Cartarescu?
    Propun sa mai ramana un pic in RO pentru ca mai are de cucerit niste redute!
    Mult succes si spor la scris, cititorii il asteapta!

  12. Stimata Doamna Adriana Gorga

    Ne spuneti, in legatura cu un scriitor generic (dar in cazul de fata in legatura cu Dl. Mircea Cartarescu) ca „Ne place ce a scris si cum a scris si vrem sa stie si altii, care nu impartasesc aceeasi limba, ceea ce ne place noua. De aceea, participarea comunitatii la finantarea promovarii in strainatate a unei opere literare pe care respectiva comunitate o apreciaza este absolut legitima.”

    Iata diferenta dintre noi. Pentru dumneavostra, „comunitatea” este populatia Romaniei, care plateste impozitele din care deriva bugetul ICR-lui. Din punctul meu de vedere, „comunitatea” la care va referiti este exclusiv cea a iubitorilor/admiratorilor D-lui Mircea Cartarescu. Acestia din urma se pot organiza, colecta fonduri si face totul pentru a impartasi lumii aprecierea lor fata de Dl. Cartarescu.

    Cu deplin respect,

    Peter Manu

    • Stiu, d-le Manu, europenii si americanii nu au aceeasi definitie a ceea ce inseamna comunitate de referinta (pentru cultura, pentru educatie). In cazul modelului american pe care-l prezentati foarte bine, cei trebuie sa plateasca sunt cei care beneficiaza. Iubitorii/admiratorii unor anume scrieri sunt beneficiarii, deci ei trebuie sa fie si finantatorii traducerilor. Pare un principiu de bun simt, numai ca europenii au niste probleme cand vine vorba despre asa ceva. Si asta din doua motive.

      Primul e pentru ca se intreaba cu mai multa profunzime, zic eu, cine sunt cu adevarat beneficiarii. Doar comunitatea de admiratori ? Sau poporul in limba caruia a fost scrisa opera respectiva si a carui imagine este astfel promovata ? Ati inteles ca in Europa, al doilea raspuns este considerat legitim, in timp ce in Statele Unite exista o puternica orientare catre primul raspuns.

      Al doilea motiv este legat de capacitatea limitata a unei comunitati restranse de a identifica si gestiona informatia pertinenta cu privire la bunul cultural. In Statele Unite se considera ca aceasta comunitate este perfect capabila de acest lucru. Consider firesc acest rationament pentru Statele Unite: doar acolo e lumea noua !!! In Europa lucrurile se complica tocmai pentru ca e lumea veche, unde istoria si traditia joaca un rol important. Constiinta ca exista un prestigiu cultural de aparat e astfel foarte puternica la majoritatea europenilor. Astfel statul este chemat sa intervina cu mijloace regulatoare (nu de control, ca in comunism) pentru a se asigura ca toate aceste echilibre sunt pastrate.

      Avand in vedere aceste diferente, acum cred ca intelegem mai bine si noi, si cei care citesc eventual dialogul pe care-l purtam, ca dvs. aparati primul model de gestiune a culturii in timp ce eu il apar pe al doilea. O cale de mijloc trebuie sa existe: putinul din interventia regulatoare a statului pe care l-as mai putea lasa eu la o parte ar trebui sa-l adaugati dvs.
      Sau functionam in diversitate, cum am spus intr-un mesaj anterior.

    • D-le prof. Manu,

      De-aici incolo, adica de la indemnul ca cititorii si admiratorii lui Cartarescu sa faca ceva colectari de fonduri sa-l sustina, incepeti sa fiti – va cer scuze anticipat!- chiar suspect…

      Incepeti sa pareti ca aveti ceva personal fie cu acest scriitor (desi nu scrieti beletristica, nu?!), fie cu ICR „fost” (desi nu cred ca medicina diasporei sa fi fost vreodata in vizorul institutiei) fie cu segmentul social care-l sustine, in sensul cel mai larg, pe Cartarescu in aceasta jenanta (PT. NOI TOTI) altercatie…

      E atata artag nejustificat in ce scrieti, atatea referiri personale (ca sa nu credem ca se pronunta vreun „neica’ nimeni”!) si atata zel in a critica un ins valoros (egal ca va place sau nu), incat un biet roman de Romanica, imbolnavit de scenarita, nu poate sa nu se gandeasca la vreun scop, vreo tinta. Sa indraznesc „misiune”?!

      Si nu, nu Cartarescu e tinta…El e doar o cale; tinta suntem noi. Toti fraierii care inca mai credem ca intr-o societate normala e nevoie de repere (atentie, am zis repere, nu modele!), cum ar fi un scriitor care ne place si iata, e recunoscut international. DAAAAR, fraierii care vor fi intotdeauna impotriva deseurilor tv care-au orchestrat batjocorirea lui Cartarescu, a acelor deseuri si a patronior lor. Sincer?! Cred ca dvs. aveti apropiati sau obligatii in cercurile (apropiatilor) numitilor patroni si daca vreun studiu de-al lor ar descoperi ca noua, Fraierilor, ne place majoritar inghetata de fistic, dvs., cu expertiza pe care nu vi-o contest (si chiar nu glumesc), ne-ati explica, medical si parinteste, cu exemple de peste ocean, de ce nu e ea buna, de ce ne face ea rau…

      Stiti, asta ma sperie cel mai tare la cei pe care, din pacate, ati ales sa-i reprezentati: desi au enorm, aproape totul de partea lor, sunt decisi sa nu ne lase nimic, dar absolut nimic, nici o biata inghetata de fistic…

  13. Daca unul sau o suta de americani nu au auzit de Cartarescu nu inseamna ca acesta nu are valoare ,ci mai degraba ca aceea sunt niste ignoranti sau adulatorii unor pseudovalori.MIRCEA CARTARESCU este o mare valoare a culturii romane in ciuda penibililor de la Realitatea,antene sau chiar din America.Felicitari pentru initiativa!

  14. Intelectualii acestei tari sunt o mandrie pentru Romania. Sunt alaturi de Mircea Cartarescu si dezaprob acei semidocti care il ataca din invidie, ura si ticalosie la ordinul stapanului.
    Ii doresc lui Mircea Cartarescu sanatate si rezistenta psihica in fata acestor pitecantropi.

  15. Am citit o data ,cu mult timp in urma , ca intre Panait Istrati si Nicolae Iorga
    a existat o adevarata controversa .Cu ale cuvinte Marele Nicolae Iorga nu-l prea recunostea
    pe Panait Istrati drept mare scriitor roman ,el fiind deja recunoscut ca mare scriitor roman de limba franceza. Dar a ramas si va ramane asa : Panait Istrati este unul din cei mai mari scriitori romani !
    Buuuun!!!!
    Asa si cu scriitorul Mircea Cartarescu !
    Niste vorbitori ..de’stia de la televizor…. isi dau si ei cu parea ,ofuscati ca de ce e Cartarescu
    mare scriitor si nu e Stelian Tanase .Pai daca-l citeste lumea asta multa mai mult pe Cartarescu decat il citeste pe Stelian Tanase .Sau pe Dl Marga cu caloriferele(am inteles ca Dumnealui e profesor de filozofie jumatate socialista si jumatate capitalista ,ca n’are cum altfel).
    Sa fie astia de la televizor de „marimea” lui Iorga?!?! Nicidecum.Punct.
    Asa ca nici o grija Domnule Cartarescu! Sunt mandru ca sunt contemporan cu Dumneavoastra!
    Pe Dumneavoastra daca doresc sa va citesc trebuie sa platesc,adica sa cumpar cartea
    Pe cei de la televizor ii platesc fara sa doresc sa-i „citesc”.
    Sorin Rosca Stanescu are noroc cu televizorul ca de citit nu-l mai citeste nimeni…de mult!!!

    Cu stima

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Radu Vancu
Radu Vancu
Radu Vancu (n. 1978, Sibiu), poet, prozator, eseist și traducător. Profesor dr. habil. la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Redactor-șef al revistei "Transilvania". Fost președinte al PEN România (2019-2023). Redactor al revistei „Poesis internațional”. Membru al Grupului pentru Dialog Social. A publicat peste 20 de cărți, în toate genurile literare, pentru care a obținut câteva dintre cele mai importante premii naționale. A tradus din Ezra Pound ("Opera poetică", volumele I și II, Humanitas; ediție îngrijită de H.-R. Patapievici), din William Butler Yeats (tot pentru editura Humanitas) și din John Berryman ("Cântece vis", Casa de editură Max Blecher, 2013). A editat, singur sau în colaborare cu Mircea Ivănescu, Marius Chivu și Claudiu Komartin, antologii literare pe diverse teme. A îngrijit ediții din opera lui Alexandru Macedonski, Emil Brumaru și Alexandru Mușina. Ultima carte publicată este "Kaddish" (Casa de editură Max Blecher, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro