Ieri, 26 martie, Mircea Ivănescu ar fi împlinit 89 de ani. Acest enorm poet, pe care Mircea Cărtărescu îl socotește „cel mai avansat teoretic și mai influent” poet român de după 1945, a avut generozitatea de a mă socoti prietenul lui – deși ne despărțeau 47 de ani. Rândurile de mai jos sunt câteva semne memorative ale acelei prietenii. (R.V.)
Avea cei mai triști ochi pe care i-am văzut eu vreodată.
Uneori, poemele lui mi se par chiar ochii lui clipind lent.
L-am auzit o singură dată vorbind englezește – pe el, traducătorul congenial al lui Joyce & Faulkner. Sunase telefonul, răspunsese – nu mai știu cine era, dar suna din străinătate – a fost nevoit să vorbească în engleză – accentul era delabrat, dentiția îi era precară în acele două decenii finale când am fost prieteni – dar limba în sine era splendidă, bogată, cu un control al registrelor lexicale & al nuanțelor cum rar am mai auzit în engleza orală la altcineva. Când a închis, m-a privit autoironic & a ricanat: „Acum te-ai convins definitiv că Mircea Ivănescu nu știe engleză”.
Uneori, înainte de 2002, mergeam la câteva dintre cârciumile apropiate de strada lui – La Doi Colonei, sau la cârciuma fără nume de vizavi de Corona. Detesta urmele circulare lăsate de pahare pe mese – și numea infern proliferarea lor.
Bea rapid, numise „stilul smuls” acea golire bruscă a paharului. Scria de asemenea fantastic de rapid, l-am văzut de puține ori scriind – ai fi putut spune că și poemele lui erau scrise tot în „stilul smuls” – dar, pe de altă parte, ceea ce rezulta din acea fantastică viteză erau niște poeme fantastic de lente, șerpuitoare & enorm de intertextuale, sofisticate, distilând în imagini deopotrivă discrete & hipnotice o tristețe zdrobitoare, tristețea unui om care era convins că nu merita să existe, că fiecare secundă trăită de el era o zdrobitoare impostură.
Treceam prin dreptul anticarului din fața teatrului Radu Stanca – a scos discret din buzunar antologia lui de la Vitruviu & a lăsat-o să cadă pe tarabă – apoi a plecat repede – când l-am ajuns din urmă, mi-a zis autoironic: „Așa se construiește o carieră literară”.
Când trăia încă doamna Stela, mergeam împreună prin magazinașe, să facă micile cumpărături zilnice – îl priveam aplecat peste vitrine, folosind engleza și germana și franceza cu care tradusese clasicii modernității pentru a descifra etichete de brânză și lapte și salam – și înțelegeam, pentru prima dată în viața mea, cum intră & cum merge cu adevărat poezia prin lume.
Când a venit la cenaclul nostru studențesc, cineva i-a pus o întrebare crudă & stupidă: „Ca cine ați vrea să scrieți, domnule Ivănescu?”. 99,9% dintre noi ne-am fi șifonat rău. El a răspuns, cu aceeași blândețe vindecătoare în glas ca și-n ochi: „Ca Mircea Cărtărescu”. Și a povestit, iar, ca de atâtea dăți, despre literatura altora.
Nu vorbea niciodată altfel decât autoironic despre literatura lui. Când am citit cum Willis Barnstone îi spunea lui Borges că folosește modestia ca pe un ciomag, am simțit că i se aplică și lui Mircea Ivănescu („Mivă”, așa îi spuneam eu & soția mea pe atunci). Când i-am spus-o a protestat – susținând că nu e în nici un caz modest.
Singurul eveniment public la care a ieșit din casă, în cei 14 ani de prietenie a noastră, a fost lansarea antologiei lui făcută la Polirom de Matei Călinescu, în 2003. A spus atunci că îi roagă pe toți cei de față, în ipoteza în care scriu & au speranțe de la literatură, să abandoneze de îndată scrisul – fiindcă scrisul nu salvează nimic. Lumea a râs. El nu a râs – i-a privit cu aceeași blândețe vindecătoare & resemnată.
Tot eveniment public, dar la care nu a ieșit din casă, a fost decernarea titlului de Doctor Honoris Causa al universității din Sibiu, în 2004. Ne-am dus atunci la el acasă ca să i-l putem acorda. A îndurat tot ceremonialul, doamna Drăghici a pregătit niște tartine, am ciocnit niște pahare – și, în discursul lui de recepție, care a ocupat vreo șase rânduri în revista Transilvania, a spus că găsește cu totul disproporționată desfășurarea de forțe, în nici un caz justificată de ceea ce a numit „eventualele mele încercări literare”.
Alexandru Cistelecan a scris undeva că Mircea Ivănescu e poetul care a influențat cel mai mult scrisul de poezie în limba română după 1945. Și eu cred la fel. Mircea Ivănescu nici măcar nu îndrăznea să ia asta în calcul – dar îl bucura tare mult că tocmai domnul Cistelecan credea asta – „ce l-o fi apucat?”, se întreba uimit din când în când.
L-am văzut și cu pisici. Ultima lui pisică era un motan care se numea Melissa. Se purta în preajma motanului ca în preajma unui geniu. „Simte că sunt om rău”, spunea oftând.
L-am văzut făcând gesturi de mare generozitate față de o doamnă pe care toți o numeau „nebuna de la colț”. Ca și față de mine, de altfel. E, probabil, cel mai generos om pe care l-am cunoscut.
Puteam să tăcem împreună cu orele. Și chiar tăceam. Timpul strălucea fericit între noi.
Doamne, cum mai râdeam. Și cât de vinovat se simțea, după moartea doamnei Stela, pentru că râsese.
N-aș crede atât în poezie dacă n-aș fi fost prietenul lui.
Dar, după ce l-am văzut & l-am iubit, știu că poezia există. Și știu ce poate face.
Îi plăceau sandvișurile de pui cu cartofi prăjiți – dar fără sosuri. „Fără logoi spermatikoi„, spunea zâmbind. I le cumpăram de la chioșcul din colțul străzii, unde acum e un restaurant cu terasă la etaj.
Și, în anii târzii, între 2003 și 2005 , îi plăcea vodca cu lămâie. Se folosea de ea, de fapt, ca să se desprindă de alcool. Și s-a desprins, din 2005, cu totul. Când mâncam sandvișurile cu pui & beam din vodca dulce-acrișoară, eram amândoi desprinși.
Aș putea continua la nesfârșit. De fapt, din iulie 2011 încoace, o secțiune din mintea mea e o astfel de notație infinită – în care ne tot regăsim & ne tot desprindem.
Adevărul e ceea ce continuă.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Nu l-am cunoscut pe Mircea Ivănescu, dar pentru că, în 2010, am primit în dar de la Andrei Bodiu antologia ,,Poezia română postbelică”, coordonată de către acesta și Caius Dobrescu și publicată în 2005, la Editura Universității ,,Transilvania” din Brașov, citez de acolo, de la pagina 75, poemul ,,Scenă de interior casnic”, de Mircea Ivănescu, apărut inițial la Editura Cartea Românească, în 1989, în volumul ,,poeme vechi, nouă”, pp. 67-68: ,,și pactul acesta pe care ea l-a făcut, pe mine mă ajută/ doar ca să-mi măsor îndepărtarea de adevărul ei – și adevăr/ aici înseamnă chipul cu ochii ei deodată privindu-mă, și ea/ aplecându-se/ să mă binecuvânteze când ne întâlnim, într-o cameră cu mai/ mulți,/ și unii citesc, fără surâs, și alții ascultă așezându-se teatral/ în genunchi,/ și ea întorcându-ne spatele, așezată la masa de scris,/ prefăcându-se/ că ar așeza iar cuvintele la locul lor și pe urmă spunând/ că nu mai vrea – și pe urmă spunând că a făcut un pact,/ și noi așteptând să-și îndeplinească făgăduința în schimbul/ acelei răsplăți – care e pentru noi, sigur, o altă îndepărtare/ (și deci ne acoperim ochii, și ne închipuim că ea e acum/ limpede,/ străină – în vremea unde nici cu privirile, nici cu vorbele/ să nu mai ajungem la ea – și atunci deschizându-se ochii,/ să ne spunem/ că am putea-o, totuși, privi).”
Mi-am adus aminte de o vorbă de-a lui Ivănescu care merge la fix cu se întîmplă cu realizările guvernelor care au dus România de rîpă ” nu putem avea numai insuccese, mai avem şi eşecuri în viaţă“. Pentru cine vrea să citească, aici este interviul cu acest formidabil om și poet https://www.observatorcultural.ro/articol/nu-stiam-niciodata-ce-se-va-produce-in-poezie/
Ce frumos!
Vă mulțumesc pentru acest articol, domnule Vancu.
Coincidența (multe dintre evenimentele mai mari sau mai mărunte din viața mea stau sub semnul coincidenței) face ca, deși o aveam în bibliotecă de ceva timp, abia acum să fi citit Continentele insomniei a domnului Liiceanu,(nu sunt două săptămâni de când am terminat-o). Acolo l-am aflat pe Mircea Ivănescu – până atunci știam despre el ce loc ocupă în cultura română și cam atât…
După cum am mai scris pe aici acum câțiva ani, sunt mama unui copil autist – la rubrica „Name” este de fapt numele lui. Cu câțiva ani în urmă, între serviciu, casă și autism nu mai era loc de altceva. Și atunci am avut norocul de a întâlni o carte (Autism from within. A handbook) scrisă de Hilde de Clercq, mama unui copil autist, care pe lângă povești de viață, sfaturi (devenise deja o profesionistă, directoarea Centrului pentru Autismdin Anvers/ Antwerp), încurajări , inclusese în cartea ei și versuri. A fost o încântare să redescopăr plăcerea lecturii (la început în doze mici, terapeutic, apoi dozele s-au mărit treptat până când au redevenit porții de hrană zilnică – ceea ce fusese lectura pentru mine în anii copilăriei și ai tinereții).
Am tradus acea carte din limba engleză (pentru mine, nu sunt prea cursivă când lecturez texte ample direct în engleză, concentrându-mă pe sensul cuvintelor pierd sensul ideilor) – și mi-am permis să traduc și versurile.
Dați-mi voie să depun aici, drept ofrandă, o (non-)definiție a poeziei, dată de Freda Downie (poetă engleză, 1929 -1993):
Nițică poezie
Poezia este un cuvânt liber și numai
Un nebun i-ar da o definiție.
Cei care nu sunt preocupați de formă
Nicidecum, de obicei se gândesc la
Unele manifestări de frumusețe sau la altele.
Chopin, murind în diabolica Londră cețoasă,
A scris că o părăsește pentru
Paris spre a juca ultimul act,
Rugându-l pe Grzymala să-i pregătească odaia
Și să nu uite de-un buchet de violete
Ca el să găsească puțină poezie
În jurul lui când se întoarce.
Îmi place să cred că violetele erau
Ușor de găsit și poezia
Era acolo, pe masă, respirând
Volume fără cuvinte pentru cineva prea obosit
Să întoarcă paginile în timp ce se îndreaptă grăbit
Către acea inevitabilă formă de nepătruns.
(Redau și versiunea originală:
Some Poetry
Poetry is a loose term and only
A fool would offer a definition.
Those not concerned with the form
At all usually refer to some
Beautiful manifestation or the other.
Chopin, dying in hellish foggy London,
Wrote to say he was leaving for
Paris to finish the ultimate act,
Begging Grzymala to make his room ready
And not to forget a bunch of violets
So that he would have a little poetry
Around him when he returned.
I like to think the violets were
Easily obtainable and that the poetry
Was there, on the table, breathing
Wordless volumes for one too tired
To turn pages while moving swiftly
Towards an inevitable incomprehensible form.)
Ciudățenii în penumbre
fără virgule și puncte
Colțurile încăperii parcă se pliază falnic
Carte file falduri stele
Licărire ?
Măi Poete singur timpul stă și toarce
Și mopete nu mai vine
Uite-o umbră, parcă mișcă, lină curge
O pisică se strecoară prin perdele
Căutînd lumina lunii strălucind pe pardosele
Scrîșnete în liniștire din sicrie din șindrile
Dintre cărțile roase de șoareci
Bucățele !
Versuri vorbe șoapte arse și, tăcere
Mucegaiul de pe margini
Farfurii lăsate cupe nemișcate
Pînze de paianjeni multe
Agățînd raze de soare și mirosuri
De tutun și de alcooluri miere
Poate !
Parcă-un foșnet se aude, zvonuri
Oare cine vag în salturi fluturi molii
Răsfoiește lent departe file fumuri umbre
Carte !
Ne imaginăm că se citește
Doar în parte,(h)unii,
Doare !
Ies în curte
Frunze moarte
Ruginit aur de carte
Fuge zboară
Rătăcită și uitată
O albină !
În surdină, amețită, picură-a-
(s)mintire lină
P.S. „cel mai avansat teoretic și mai influent”, drôle de exprimare !
„influent” ? M-aș mira !
„cel mai” ? De la ce școlicioară didactică o astfel de „doctă” „doctrină” ?
Poezia există din, și va exista în, totdeauna, cu sau fără M.I. .
Pe 25 martie PAUL GOMA avea 84 de ani, pe 26, nu-i mai avea. Tăcerile pe-aici sînt cel puțin „ciudate” (imens eufemism !)
Mircea Ivănescu era, este și va fi (cu-atît mai mult) citit de foarte, foarte puțină lume (părere personală!) deși un Poet excepțional ( nu-i singurul, ce mai !)
Ați remarcat cîtă poezie se scrie azi peste tot, cîți artiști și fotografi cu zimț estetic există doldora la fiecare colț de zid, de stradă, de „web” ?
Domnule Paul Vancu, eforturile și candoarea pe care le dăruiți sînt minunate, dar și naivitățile au un zid de beton.
Ce puține comentarii !?!