joi, martie 28, 2024

Mircea Mihăieș. Despre dezvrăjire & solidaritate

Una dintre cărțile pe care le-am recitit cel mai frecvent în ultimii ani e cea a lui Mircea Mihăieș despre jurnalul intim & sinucidere, Cărțile crude. E una dintre cărțile pe care aș fi vrut să le scriu eu. E excepțională cartea lui despre Faulkner, Ce rămâne. E seducătoare cartea despre Cohen. Cartea despre tranziție scrisă împreună cu Vladimir Tismăneanu, O tranziție mai lungă decât veacul. România după Ceaușescu, e tot ce s-a gândit mai aplicat la noi despre decomunizare.

Acestea fiind zise, mărturisesc că, deși ader total la temele publicisticii de ziar a lui Mircea Mihăieș, nu-mi place stilistica ei. Tocmai pentru că e prea virtuoză în imprecație, prea strălucitoare în anateme, prea acidă în execuții, prea dexteră în caricaturizare. E drept, personajele asupra cărora se exercită arta aceasta (căci despre artă e vorba) justifică din plin efortul acesta quasi-boschian; însă, personal, am ajuns să cred stilistica aceasta extraordinară a pamfletului e una dintre cele mai grave boli de sistem ale jurnalisticii noastre. De la Eminescu la Cristian Tudor Popescu, să zicem, a contat mereu la noi cine le spune mai bine, iar nu cine are dreptate. Jurnalismul nostru a devenit astfel unul al invectivei calofile, iar nu unul de informație. Așa încât se înțelege că nu cu stilistica articleriei lui Mircea Mihăieș am de fapt ce am, ci cu stilistica jurnalismului nostru per se.

Prin urmare, admirându-l fără rezerve pe Mircea Mihăieș pentru cărțile lui extraordinare, fiind total de acord cu el în ce privește opțiunile politice și marile teme ideologice, mă despart de el în ce privește articleria. Care, de altfel, e ineficientă ca exercițiu de convingere tocmai pentru că e inflamată – sunt absolut sigur că nici un votant USL nu a fost vreodată convins de un articol al lui Mircea Mihăieș că votul lui e rău investit. Ba chiar dimpotrivă, tind să cred că reacția a fost mai degrabă de radicalizare a sentimentului uselist al ființei. Cei convinși că adevărul e la dreapta erau deja gata convinși; cei convinși că stânga autohtonă e soluția au fost și mai convinși; așa încât eficiența acestor articole de o strălucire atrabilară e nulă.

Ca să vin acum la chestiune: dacă stilistica articolelor de ziar ale lui Mircea Mihăieș e inflamată, strălucitoare & ineficientă, calificarea lui drept „fascist bătrân” de către Victor Ponta e o mizerie fără margini. Fasciștii, fie ei bătrâni sau tineri, sunt oameni care au organizat cu bună știință Holocaustul, ființe vinovate de masacrarea a milioane de oameni – și de a căror gândire totalitară liberalul Mircea Mihăieș e cu totul străin; fasciștii sunt ființe la fel de vinovate și de criminale precum comuniștii, de asemenea vinovați de exterminarea a milioane de oameni – de a căror gândire totalitară Victor Ponta se simte însă apropiat, le poartă șapca, ba chiar îi primește sărbătorește atunci când are ocazia, așa cum a făcut-o cu ocazia vizitei premierului Chinei. Tot ce a făcut Mircea Mihăieș în viața lui, de la profesorat la cărțile lui extraordinare și chiar la articolele care l-au urzicat într-atât pe Victor Ponta, e un exercițiu de construire a unei societăți deschise și plurale, ale cărei valori cardinale sunt adevărul și toleranța; e, adică, la antipodul a ceea ce a făcut până acum Victor Ponta – care și-a construit cariera academică pe un fals, iar cariera politică pe servirea & trădarea puternicilor zilei. Așa încât, dintre ei doi, singurul anti-român este Victor Ponta – fiindcă numai felul lui Mircea Mihăieș de a-și construi o carieră & o operă seamănă cu ceea ce ne place să credem că ar putea fi România.

Tocmai pentru că acuza de fascist e atât de gravă, Olavo de Carvalho spunea că singurul mod de a te apăra de ea printr-o injurie la fel de gravă, ireproductibilă de către mine, care să-l facă pe celălalt să înțeleagă cât de aberant e să te numească astfel. Nu cred în eficiența unui astfel de tratament – cum am spus deja mai sus, nu cred că poți convinge pe cineva ridicând tonul. Așa încât mă resemnez cu gândul că Victor Ponta n-o să înțeleagă niciodată cât de aberant e derapajul lui verbal & moral; după cum n-o să înțeleagă niciodată că ultragii precum „fascist” și „comunist” sunt, sub raportul culpei morale, echivalente.

Dar nu mă resemnez cu gândul că simpatizanții lui Victor Ponta sunt la fel de inerți moral ca el. Am văzut, de altfel, destui votanți ai USL-ului dezvrăjiți – unii chiar de la început, de la demantelarea ICR-ului sau de la suspendarea lui Traian Băsescu cu încălcarea Constituției (a articolului 115, pentru cei care nu vor să mă creadă pe cuvânt), alții mai pe urmă, după distrugerea TVR Cultural, sau după circul schizoid cu Roșia Montană, sau după proliferarea zecilor de taxe și de impozite, sau după tragediile din Muntenegru și Apuseni, sau după suprataxarea benzinei, sau după marțea neagră, sau, sau, sau… Ieșirea violentă la adresa unui profesor exemplar, a unui scriitor admirabil precum Mircea Mihăieș poate fi, pentru oamenii onești cu simpatii pesediste, încă un exercițiu de dezvrăjire.

Iar pentru noi, cei gata dezvrăjiți sau nicicând vrăjiți, e un alt prilej de a ne arăta solidaritatea. Care nu e niciodată inutilă, așa cum oboseala s-ar putea să ne facă să credem; abia solidaritatea asta ne face un corp social cât de cât eficient. Sau, cu cuvintele puține & puternice ale poeților – „to make one, there must be two”.

E din Auden versul de mai sus. Și tot Auden, într-un poem despre Melville din 1939, vorbind despre banalitatea răului cu aproape un sfert de veac înaintea Hannei Arendt, spune: „Evil is unspectacular and always human, And shares our bed and eats at our own table”. Nu e nimic spectaculos în ce face Victor Ponta, e doar răul omenesc obișnuit, care stă cu noi la masă și ne mănâncă zilele. Spectaculoasă ar fi, însă, solidaritatea – mai ales la noi, unde tradiția ei e încă atât de firavă.

Să fim spectaculoși, așadar.

Distribuie acest articol

19 COMENTARII

  1. Au fost vreo doi-trei ani în care vechea cezură din lumea românească (mastodontul pesedist de o parte, susținut de oameni cu educație precară, și intelectualii de dreapta de cealaltă parte, urându-i tenace pe moștenitorii lui Iliescu) se estompase. Nu mai era un ring cu distribuție simplă: lumea fină versus brutele din fostul FSN. Existau intelectuali care susțineau USL, foi culturale de stânga, o brumă de prestigiu adusă PSD-ului de asocierea cu socialiștii europeni. Dacă mai punem la socoteală și apetitul pentru stânga al junimii studioase, înțelegem ce șansă uriașă ratează lideri precum Ponta lăsându-se purtați de umori personale trecătoare. Micile triumfuri retorice, marinate într-un surâs șmecheresc, ascund un imens eșec de strategie. Dar nu există nimeni care să le-o spună. Și poate nici urechi care să asculte.

  2. @ Peter Manu: Ah, am tradus cândva din Yeats, proză, e drept – și-mi plac încă anumite zone din poezia lui. Dar sunteți excesiv de subtil pentru mine, nu înțeleg mesajul citatului din el.

    @ Florilegium: Subscriu întru totul. Grobianismul Ponta & PSD lucrează de fapt împotriva lor – e cea mai eficientă strategie de refacere a solidarității. Sau, măcar, de încetare a ostilității fundamentale dintre diversele facțiuni intello.

  3. Nu locuiesc in tara, insa chiar nu-mi explic cum incultura si agresivitatea verbala a acestor oameni si a celor din jurul lor mai poate sa vrajeasca. Au trecut atatia ani de la caderea comunismului, atatia ani in care multi au iesit din tara, au calatorit, si inca nu reusim sa iesim din starea de provizorat in ceea ce priveste cultura civica.

    Mircea Mihaies este un eseist si un scriitor extraordinar… eu personal ii admir si publicistica in ciuda causticitatii, pentru ca este onesta. Dar chiar daca nu ar fi fost un om de cultura si un intelectual, optiunile politice diferite sunt perfect acceptabile intr-o democratie. Ceea ce a facut Ponta este aproape echivalent cu un gest dictatorial. Partea trista este ca eticheta si gestul au venit din partea unui individ care si-a plagiat doctoratul, o nulitate din punct de vedere intelectual.

  4. Nu inteleg – nu vi se par disociabile? Mie mi se pare evident ca studiul despre jurnalele suicidarilor, de pilda, si articleria politica n-au nimic in comun.

    • Stimate Domnule Radu Vancu

      Publicistica Profesorului Mihaies nu este disociabila de alte scrieri ale dansului. Discursul publicistic al lui Mircea Mihaies este in totalitate consistent cu personalitatea si activitatile dansului. De altfel, disocierile de acest fel au fost respinse de Profesorul Mihaies, fara echivoc, in articolele sale despre Ion Ianosi si Radu Cosasu.

      Cu simpatie,

      Peter Manu

  5. Stimate Radu Vancu, nu, domnului Manu nu i se par disociabile (lasind la o parte inadecvarea de a ilustra teoria cu doua versuri din Yeats apartinind unei poezii care are de-a face cu cazul exact ca nuca in perete, caci nu despre disocierile eului creativ era vorba la Yeats, ci despre structura unitara a perceptiei, dar sa trecem, cine doreste, poate citi poezia in intregime si o sa inteleaga la ce ma refer). Multe contorsionari specific romanesti si demult depasite in alte parti vin exact din aceasta imposibilitate a disocierii. Nu s-a disociat activitatea ICR de opiniile exprimate publicistic ale celor care erau la conducerea lui, nu se disociaza realizarile concrete ale reprezentantilor asa zisei elite de stilistica, uneori iritanta, pe care unii dintre reprezentantii ei o practica, nu se recunoaste perfecta neutralitate pe care a avut-o ICR in perioada Patapievici fata de toate directiile artisitice, pentru ca Patapievici are, ca orice, intelectual, propriile preferinte, dar nu doar ca nu le-a impus ICR-ului, dar nici macar nu le-a exprimat in cadru institutional vreodata, sint martor pentru asta. Lista este foarte lunga. Exista o imaturitate a publicului din Romania care se manifesta prin aceasta imposibilitate a disocierii. O sa va dau un mic exemplu personal: am scris acum citiva ani o carte despre Spania, pe care o anuntam intentionat pe coperta ca fiind o carte capricioasa, personala, cu fragmente de jurnal intim, in fine, tot ce poate fi mai neacademic, o carte scrisa, gindita si prezentata ca fiind ceva asumat neacademic, fiind de fapt un proiect literar, chiar daca non-fictional. Una din primele cronici care s-au scris, intr-o revista onorabila, a fost despre „cum poate un profesor universitar sa produca o carte asa de lipsita de rigoareª. Specialitatea mea universitara nici macar nu e spaniola. Am o multime de exemple in acest sens, asa ca trebuie sa intelegeti, imposibilitatea disocierii e boala veche, grea si greu de combatut.

    • Doamna Marcu

      Disocierile sunt practicate frecvent si intens de elita intelectuala a Romaniei, spre rusinea ei. Va reamintesc scandalul Felix culpa din jurul lui Eliade in 1992, cel in legatura cu Paulescu din 2003, cel legat de Miron Cristea din 2007, si, in sfarsit, spectacolul jenant de la dezvelirea bustului lui Adrian Paunescu.

      Sincer,

      Peter Manu
      Hofstra University
      Hempstead, New York

  6. ” Înainte de ’89 cum era presa sportivă?
    – Aici dau nume. Ioan Chirilă, Nicolae Manolescu pe care îl citeam sub pseudonim neştiind că e Manolescu. Erau şi unii care scriau aberaţii, ca Fănuş Neagu, nişte kitsch-uri monumentale. Un delir alimentat bahic. În schimb, îl citesc cu mare plăcere pe Cosaşu.

    – Scrie şi acum în Gazetă.
    – Ştiu, mi-a plăcut întotdeauna. E un mare talent jurnalistic şi un prozator cu mult mai puţin talent. Păcat că s-a cantonat într-un stîngism dezamăgitor.”

    Cum suna fragmentul de mai sus? Disociaza Mihaies sau nu? E un fragment dintr-un interviu din Gazeta sporturilor, l-am gasit l intimplare, din pacate nu am timp sa caut mai multe. Mare atentie cind difuzati verdicte, nu sintem toti usor de aburit. Si nici cazurile Eliade sau Paulescu sau Paunescu nu sint rezolvabile intr-o fraza, nu profitati de faptul ca oamenii nu au timp sau nu stiu unde sa verifice!

    • In citatul ales de dumneavostra, Profesorul Mihaies nu disociaza. Pentru ca judecata finala (morala aici) este in defavoarea celui despre care este vorba. Altfel ce sens ar fi avut, in Gazeta Sporturilor, sa piomeneasca despre stangismul jurnalistului?

      Un exemplu de disociere este cuvantarea lui Adrian Paunescu despre Nicolae Pualescu, rostita de la tribuna Senatului Romaniei in 2004: „Este foarte grav ca i se reproseaza dupa atatia ani lui Paulescu un act de publicistica, un fapt de orientare politica, cand toata lumea se bucura e efectele pozitive ale descoperirii lui”. E o capcana in care Mihaies nu cade in nici un fel, caci el continua sa-i reproseze, dupa atatia ani, un act de orientare politica lui Radu Cosasu, chiar daca ii placea cum scrie despre fotbal. .

  7. Ce sa facem deci, sa disociem sau sa nu disociem ;) ?
    Un raspuns posibil ar fi : folositi-va fara rezerve de liberul dvs arbitru, ceea ce in romaneste se traduce prin: daca vreti da, daca nu, nu!
    Unde-i problema???
    Niciun om nu poate fi redus, in mod rezonabil, la un unic aspect al caracterului, al temperamentului, sau la un singur tip de idei pe care le-ar exprima, la un moment dat!
    E un pic…absurd! A exclude insa din analiza „exceptiile”, pe motiv ca discordanta cu „restul” personajului e prea mare, iar nu mi se pare prea logic…
    Deci totul este normal: suntem imperfecti, consubstantiali cu actele si vorbele noastre, fara a fi reductibili la ele…
    Mie mi se pare incurajator sa aflu ca X pe care-l admir are si defecte, sau ca Y pe care-l detest e plin de calitati!
    E uman si e normal sa fie asa…

    • Dl. Radu Vancu si-a exprimat rezerve fata de publicistica Profesorului Mihaies. Pana la urma despre acest lucru vorbim, atat noi cat si V.V. Ponta. Eu cred ca Mircea Mihaies are dreptate si ca felul in care spune ce are de spus ii reflecta personalitatea la fel de bine ca orice alte scrieri.

  8. Domnilor, autorul articolului disociaza intre stilistica din articolele politice ale lui Mihaies si cartile (stil plus continut) sa le zicem de specialitate, de profesor de literatura (romana si engleza) ale aceluiasi. Nu se intelege daca domnul Manu ne indeamna sa disociem sau nu, iar eu, la rindul meu, nu fac nici un fel de indemn, incerc doar sa clarific citeva lucruri. Si anume: unii disociem, altii nu, fiecare dupa facultati, vorba lui Preda. Eu personal sint de acord cu disocierea, asa cum inteleg si discontinuitatile, razgindirile, schimbarea opiniilor, diferentele majore care pot exista intre credinta parintilor si valorile copiiilor ajunsi la maturitate, diferentele dintre tipurile de discursuri adoptate de un acelasi autor in diverse carti/articole, disociez intre compromisul politic si valoarea literara (dar asta nu inseamna sa caut cu luminarea valoare literara la Zaharia Stancu doar ca sa demonstrez ca sint impartiala politic, dupa cum se vede intr-un articol al meu de aici). Nu cred in ideea de monolit, dar asta e o optiune personala pe care doar incerc s-o explic ca eventual cititorii sa stea si sa se gindeasca cum vad ei lucrurile, fiecare la el acasa. Asta e rostul dezbaterilor. In textul citat mai sus, Mihaies disociaza intre articolele sportive ale lui Cosasu si, pe de-o parte, proza aceluiasi, iar pe de alta parte, convingerile sale de stinga. Cu alte cuvinte, imi plac articolele sportive, nu-mi place proza si nici stingismul. Eu personal, in caz ca ma intreaba cineva, apreciez la superlativ proza lui Cosasu, articolele sportive nu le cunosc, iar stingismul aceluiasi mi se pare jucat si ironic si nu ma deranjeaza. Deopotriva Cosasu si Mihaies mi se par oameni demni de a fi aparati la nivel de morala publica.

    • Uf, asta e doamna Marcu, mai greu cu gandirea disociativa atunci cand ai doua trei idei fixe in scris si tot enervezi pe toata lumea. Daca ar fi insa sa-i urmam logica anti-disociativa, domnul Manu, pe care nu-l cunosc si caruia nu-i stiu meritele (sa zicem ca il cred pe domnul Tismaneanu care il cunoaste) si care se semneaza facand trimitere la grade academice, este un foarte limitat profesor si medic fiindca scrie tot soiul de comentarii care nu-i fac cinste pe forumuri de limba romana, repetand obsedant aceleasi laitmotive de gica contra. Asta doar pentru a-i sugera domnului Manu miopia rationamentului sau. Sau, cine stie, domnul Manu este chiar asa cum scrie pe aici, la adapostul limbii pe care cei de la universitatea la care se lauda ca preda nu o inteleg, un ins obtuz, incapabil de rationamente subtile. :D

  9. @Peter Manu: Ah, inteleg acum ce insinuati – dar nu aveti dreptate. Da, Eliade a sustinut un regim antisemit, idem Paulescu; da, Paunescu a sustinut un regim totalitar; si din nou da, o disociere intre articleria lor si opera lor e problematica. Insa nu, Mircea Mihaies nu a sustinut niciodata un model social-politic opus celui al societatii deschise; ba chiar dimpotriva, articleria lui politica a incercat din rasputeri sa se opuna derapajului de la societatea de drept pe care USL il pune cu succes in practica de cativa ani. As zice ca, eventual, articlierii pro-USL au a-si face un examen de constiinta decat cei anti-USL. In orice caz, incercand sa-l asezati pe Mircea Mihaies langa Eliade, Paulescu si Paunescu faceti un gest dezamagitor de asemanator cu al lui Victor Ponta.

    @ Luminita Marcu: De acord, Luminita – atata doar ca ultima data ne tutuiam, nu ne vorbeam cu stimate, si asta ma nedumereste. :)

    • M-ati citit, probabil, in graba. Il respect si admir pe Mircea Mihaies. Sunt sentimente pe care nu le-am avut, niciodata, pentru Eliade, Paulescu sau Paunescu.

  10. E adevarat si nu vreau sa crezi ca e vreo raceala la mijloc, doar ca pe mine in tinerete ma enerva felul in care unii intelectuali isi exhibau prieteniile in public si eu incerc sa n-o fac la rindul meu. E o simpla conventie. Si cum e o discutie publica, ma tem ca familiaritatea dintre doi autori contributors sa nu-i stinjeneasca pe ceilalti participanti, asta e tot.

  11. @ Peter Manu: Ma bucur mult ca m-am inselat, scuzele mele pentru lectura grabita.

    @ Luminita Marcu: Am inteles, Luminita – atunci sa nu stanjenim cititorii Contributors. :)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Radu Vancu
Radu Vancu
Radu Vancu (n. 1978, Sibiu), poet, prozator, eseist și traducător. Profesor dr. habil. la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Redactor-șef al revistei "Transilvania". Fost președinte al PEN România (2019-2023). Redactor al revistei „Poesis internațional”. Membru al Grupului pentru Dialog Social. A publicat peste 20 de cărți, în toate genurile literare, pentru care a obținut câteva dintre cele mai importante premii naționale. A tradus din Ezra Pound ("Opera poetică", volumele I și II, Humanitas; ediție îngrijită de H.-R. Patapievici), din William Butler Yeats (tot pentru editura Humanitas) și din John Berryman ("Cântece vis", Casa de editură Max Blecher, 2013). A editat, singur sau în colaborare cu Mircea Ivănescu, Marius Chivu și Claudiu Komartin, antologii literare pe diverse teme. A îngrijit ediții din opera lui Alexandru Macedonski, Emil Brumaru și Alexandru Mușina. Ultima carte publicată este "Kaddish" (Casa de editură Max Blecher, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro