marți, ianuarie 19, 2021

Mircea Zaciu, din nou „departe-aproape”

S-au împlinit în luna martie 20 de ani de la despărțirea de profesorul clujean Mircea Zaciu.

N-aș putea spune cu exactitate câte publicații, câți dintre numeroșii lui discipoli, care astăzi lucrează în universități sau prin redacții de reviste literare, au marcat așa cum s-ar fi cuvenit momentul. Tare mi-e teamă că la o numărătoare ar ajunge degetele de la o mână. Explicații ar fi, o oarecare parte dintre ele plauzibile, dincolo de aceea care ține de meteahna binecunoscută a intelectualului român. Aceea a memoriei scurte, a uitării ca vocație națională. A grijii puține acordate oamenilor care au fost.  În primul rând, am în vedere pandemia, amenințarea bolii,  a morții, obsesia vieții cu totul altfel pe care suntem siliți să o ducem cu toții chiar din martie încoace și care -s-o recunoaștem- ne face să fim mult mai preocupați de propria persoană, de prezent, de ceea ce se întâmplă acum.  

Apariția, una cu adevărat surpriză, a altor două volume din Jurnalul  celui căruia cultura română îi datorează, în principal, una dintre marile și, din păcate, nu foarte multele ei realizări post-decembriste-   e vorba despre apariția, în fine, a  excepționalului Dicționar al Scriitorilor români, poveste care continuă, și, vedem, continuă sinuos și după 1989- reprezintă, așadar, o recuperare. Achitarea, fie și numai în parte, a unei datorii morale față de unul dintre marii intelectuali ai țării.  Intelectual ce se prezintă ca atare, adică în condiția lui esențială de om al cărții,  și în cele două volume de Jurnal, fiecare de mai bine de 500 de pagini, apărute la editura clujeană Limes.  Volumele acoperă anii 1990-1992 (vol.5), respectiv 1993-1994 (vol 6). Căci dincolo de consemnarea, cu o consecvență variabilă, și, foarte adesea, cu o subiectivitate maximă, exacerbată, cu simțurile, cu sensibilitatea și nervii întinse la maximum a evenimentelor din viața proprie, a dezamăgirilor, nemulțumirilor, regretelor, a surprizelor cel mai adesea neplăcute,  a trădărilor  reale sau imaginare venite din partea prietenilor care tac,  a unor absențe motivate ori nemotivate, a continuei hărțuieli căreia a trebuit să îi facă față în ultimul deceniu de viață (am în vedere când spun și scriu asta indiferența autorităților administrative sau universitare, indiferență generatoare de umilințe greu suportabile ce s-a repercutat  atât asupra mai sus-pomenitul Dicționar ( a cărui epopee continuă) cât și asupra vieții zilnice a intelectualului Zaciu, dintre care perspectiva pierderii casei clujene din strada Bisericii Ortodoxe este de o gravitate maximă), profesorul își găsește timp și stare să citească masiv. Citește lucruri noi, recitește, notează, fișează, acumulează pe mai departe.  Mircea Zaciu frecventează cu asiduitate biblioteci atât în România cât și în Germania, țară a unei adopțiuni vizibil incomplete, și ea dureros resimțite ca atare,  este la curent cu tot ceea ce apare mai semnificativ  în țară, dar și în Occident, îndeosebi în spațiul francofon și în cel german, așa încât ar fi putut fi mereu gata să țină cursuri impecabil conectate la modernitate, nu doar la Universitatea clujeană pe care slujit-o cu devotament și cu onoare preț de vreo 40 ani, ci și oriunde altundeva în Europa. Ocaziile au fost puține, revenirile la Facultatea de Litere clujeană scurte, cel mai adesea încheiate cu dezamăgiri  clamate ca despărțiri definitive. De vină fiind fie adversități ale unor foști colegi, idiosincrazii, invidii, fie prevederi birocratice rămase nemodificate din perioada comunistă. Iar ofertele de muncă în străinătate au fost cvasi-absente, Mircea Zaciu nesituându-se în grațiile noii puteri instalate în România după decembrie 1989 și a oamenilor acesteia. Mulți dubioși, mulți din rândurile secunde ale fostei nomenclaturi, mulți comuniști răspopiți.  Putere și oameni  a căror esență profesorul a intuit-o repede și a taxat-o ca atare. Poate că mai mult ca niciodată studenții care nu (mai) sunt înseamnă o preocupare ce își află reflectarea ca atare în cele două nou apărute volume ale Jurnalului.

Sunt  extrem de puține notațiile din anul 1990. Anul prim al unei noi Românii. Și cu toate acestea, ele surprind deja esența și specificitățile negative, dominatoare ale unei lumi care nu își prea găsește, nici din 1991 încolo, când însemnările recapătă ritmicitate, o nouă matcă, drumul spre așteptata  normalitate, vocația spre europenitate. Avem de-a face cu obsesivul și constantul “un pas înainte, doi pași înapoi’’ pe care profesorul îl diagnostichează repede și care va rămâne ca atare până la sfârșitul anului 1996. Atât în Clujul care, de la un moment încolo, va fi marcat demonic, satanic de cel desemnat cu sintagma „primarul nebun” ca și de demența „Caritas”, cu obsesia îmbogățirii peste noapte, cât și în Bucureștiul unde nu găsește decât „praf și căldură, lume modestă și săracă”. „Lume fără veselie, orașul și-a pierdut acea veselie nepăsătoare care i-a dus faima”.

Cele mai bine de 1000 de pagini care văd acum lumina tiparului se situează sub semnul a ceea ce aș numi un Departe-aproape, ca să citez titlul rubricii pe care Mircea Zaciu a ținut-o câțiva ani la rând în Familia orădeană. Un departe-aproape care nu are cum să nu îmi amintească de acel entre-deux despre care a vorbit adesea George Banu. Un entre-deux care nu are însă, din păcate, seninătatea sau aparența de seninătate din scrierile și mărturisile teatrologului francez de origine română. Profesorul este mereu în așteptarea, foarte adesea dezamăgită, a unei scrisori din țară (revine obsesiv notația nici o poștă), a unui telefon de la un prieten, a unei reviste, se supără, iartă,  călătorește drămuindu-și veșnic banii fiindcă e silit să trăiască dintr-o pensie de mizerie (tocmai de aceea se bucură ori de câte ori i se oferă o colaborare,  când valoarea îi este recunoscută printr-un premiu), vrea ori visează să revadă Parisul, Roma. Mircea Zaciu suferă atroce atunci când nu este invitat acolo unde ar fi meritat cu asupra de măsură să fie oaspete de seamă. Merge la teatru, este un spectator întotdeauna avizat (mai mult ca sigur, Mircea Zaciu ar fi fost și un foarte bun critic de teatru), vede filme, le consemnează în notații scurte, este atent și comentează pertinent actualitatea politică internă și internațională. Îl interesează ce se întâmplă la Uniunea Scriitorilor, la Universitate, la Literele clujene, prin redacții, consemnează cu regret și pertinent decăderea valorică a unor publicații, e îngrijorat de iminența închiderii lor din lipsă de bani, dar și din pricina faptului că nu li se găsește un editor, de viața editurilor (Dacia îndeosebi, loc unde profesorul și-a publicat numeroase cărți și a îngrijit colecții), e interesat nu doar de conținutul lor, ci și de aspectul lor grafic. E, ca orice intelectual român care se respectă, înclinat spre ascultarea zvonurilor pe care le completează cu speculațiile proprii. Nu întotdeauna conforme cu realitatea, așa cum este cazul celor ce se referă la evenimentele din redacția românească a Europei Libere, după debarcarea de la conducere a lui Nicolae Stroescu. Și uite astfel, ca și în celelalte volume deja apărute ale Jurnalului, cele consacrate „deceniului satanic”, în Jurnal se desenează actualitatea românească. Cu multe dintre personajele ei mai mult sau mai puțin semnificative.

Cum spuneam, cele două noi volume ale Jurnalului au apărut la editura clujeană Limes (colecția Paraliteraria). Avându-l drept editor pe Mircea Petean. Profesorului Ion Pop i-a revenit misiunea de a scrie o Prefață lămuritoare ce devoalează măcar în parte istoria stranie a acestor două cărți. Ion Pop nu are o misiune tocmai ușoară și numai pentru faptul că, foarte adesea, mai cu seamă în primul volum, a fost gratulat cu observații nu tocmai măgulitoare. Explicabile prin faptul că omul singur și însingurat care a devenit profesorul Zaciu a resimțit cumplit criza inutilității, desigur inerentă după pensionare, dar în acest caz teribil de nedreaptă, că nu a înțeles poate că vechii lui prieteni au căpătat sarcini noi, acaparatoare. E multă mizantropie în Jurnal, dar și multă durere. Am resimțit-o, m-a cutremurat, m-a luat cu teamă. Dar, mai cu seamă, m-a marcat faptul că în România post-revoluționară a fost posibil ca un mare învățat, așa cum a fost profesorul Mircea Zaciu, să trăiască cu grija zilei de mâine.

Revizuirea finală a textului a fost asumată de Radu Zaciu, fiul profesorului. Care nu este filolog de meserie. Și asta se vede. Nu doar în erorile de corectură din ce în ce mai dese și mai enervante pe măsură ce înaintăm în partea finală a celui de-al șaselea volum. Primele patru volume, apărute până în 1998, adică în timpul vieții lui Mircea Zaciu, au fost revizuite de profesorul însuși. Acesta a „curățat” textul, a eliminat cu minuție repetițiile. Faptul acesta nu s-a întâmplat acum. Păcat. Uneori nici tehnoredactarea, punerea în pagină, oglinda acesteia nu sunt chiar ceea ce ar fi trebuit să fie. Poate că atunci când se vor găsi și însemnările, să sperăm că doar pentru moment pierdute, ce ar putea furniza material pentru un al șaptelea volum, lucurile vor sta substanțial altfel.

Mircea Zaciu- JURNAL 5 (1990-1992); JURNAL 6 (1993-1994); Prefață și note: Ion Pop; Editor: Mircea Petean; Revizuirea finală a textului: Radu Zaciu; Editura Limes, Cluj-Napoca, 2020 l

Distribuie acest articol

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Colectia Contributors.ro

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

De la numerologie la ”România Educată”

Religiozități arhaice în contemporaneitate   O doamnă inspector din Galați a dat o circulară școlilor cu privire la un ”training” (inevitabil, online) de numerologie care...

Navalnîi a fost judecat în secția de poliție. Doar pe vremea lui Stalin se mai putea întâmpla așa ceva. Interviu cu analistul Armand Goșu

Duminică seara, la revenirea în Rusia, Aleksei Navalnîi a fost arestat, la punctul de control al pașapoartelor, din...

Suspendarea lui Trump pe Twitter e un eşec al nostru, al tuturor

Pe un subiect în care toată lumea are păreri limpezi-cristal şi le strigă în gura mare din secunda doi, îndrăznesc să spun...

Cu stiletto pe pârtia de ski sau cum mint politicienii că… depolitizează educația

Politicienii, noi și vechi, vor să… depolitizeze educația cu grația unei doamne care, după șampania de anul nou, o ia pe pârtia de ski...

Ministerul Culturii e gol!

Răspunsul Ministerului Culturii la semnalul de alarmă tras de cineastul Alexander Nanau poate părea năucitor, dar în realitate nimic nu-i nou sub...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.