Zilele trecute, un comentator de pe forum la articolul meu intitulat Pornografia lui Creangă mă îndeamnă să comentez dintr-o perspectivă asemănătoare scrierile lui Caragiale. Cu ani în urmă, la seminarul de literatură, o studentă m-a provocat să dau un verdict ex cathedra asupra unui subiect care o frământă privindu-l pe Caragiale: fost-a scriitorul nostru misogin, ori ba? Răspund parțial provocărilor, atacând un subiect conex, anume relația între sexe în opera lui Nenea Iancu.
… Când ataci un subiect vizând personaje feminine, te gândeşti imediat la excesivele atitudini etico-literare cu care, de-a lungul vremii, a fost tratată femeia — „eterna poveste” — de la vergilianul: Varium et mutabile semper femina din Eneida, la verdianul: La donna è mobile qual piuma al vento, în viziunea ducelui de Mantua din Rigoletto; de la Dalila biblică şi, dacă vreţi, eminesciană, din Scrisoarea V: „piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila”, până la Cleopatra lui George Bernard Shaw, ezitantă aceasta între calităţile intelectuale ale lui Cezar şi cele „atletice” ale lui Antoniu; toate acestea, între multe altele, de factură cvasimisogină. Pe de altă parte, nonconformistele reacţii feministe ale lui George Sand („mâini în buzunar, țigaretă între buze”[1]) sau protestele din Al doilea sex al doamnei Simone de Beauvoir, niciodată… madame Sartre, se străduiesc să echilibreze cumva balanţa. Te aştepţi, aşadar, reflectând asupra subiectului în opera lui Caragiale, la poziţionări subiective în prelungirea unor atitudini, de-a lungul timpului, polare. Găsim însă la Caragiale o atitudine echilibrată, întrucât scriitorul nostru, fără să cadă în adulaţii petrarchiste, priveşte cu îngăduinţă, ba uneori chiar binevoitor, până şi imoralitatea feminină. El a înțeles exact că „o femeie liberă este exact opusul unei femei ușoare”. Căci, aşa cum par să ne sugereze amănunte din biografia și scrierile sale, infidelitatea femeii rezidă, în mare măsură, în condiţia ei de fiinţă de gradul al doilea, predestinată domesticului şi constrânsă în epocă la alianţe matrimoniale împotriva sentimentelor sale. E cazul, între atâtea altele, al Veronicăi Micle. De altfel, la Caragiale, femeia nici nu înşală, nici nu trădează, nici măcar nu trișează, ea… traduce, ceea ce este indulgent până şi etimologic: trans + duco = a fi atras dincolo, eventual în vederea unor… ,,mici economii”.
Condiţia ancilară a femeii din vremea lui Caragiale marchează puternic reacţiile acesteia, din tinereţe până la senectute; atât numai că principiul feminin, în ciuda statutului său social de rang secund, reuşeşte să-şi atingă ţelul recurgând la cele mai diverse stratageme — izvorâte dintr-o experienţă seculară — cu ajutorul cărora nu de puţine ori surclasează bărbatul. Joiţica, din O scrisoare pierdută, şi Efimiţa, din Conu Leonida, faţă cu reacţiunea, sunt emblematice în acest sens. Inventivitatea şi hotărârea doamnei Trahanache dejoacă planurile lui Caţavencu, după care îşi savurează victoria umilindu-şi inamicul; cu bonomie până la urmă, căci îl salvează de la rigorile justiţiei; justiţie care, în ţara asta, şi atunci ca şi acum, nu-i decât moft. Moftul român. Nu găsim, oare, la al doilea Caragiale, Mateiu, elocventul moto din Craii de Curtea-Veche, extras din pledoaria avocatului Raymond Poincaré la un celebru proces de corupţie de la noi: „Nous sommes ici aux Portes de l’Orient, où tout est pris à la légère”? Descoperim, în atitudinea Joiţichii, o mostră a mentalităţii balcanice, mai subtile, căci mai înţelegătoare cu natura umană, decât cea occidentală, cum constata odată Alexandru Paleologu. Într-adevăr, deşi învingătoare, madam’ Trahanache nu e, totuşi, o doamnă de fier, precum în veacul abia trecut lady Thatcher[2], şi aceasta pentru că Zoe nu împinge imboldul vindicativ până la capăt; ea nu-şi anihilează adversarul, ci, dimpotrivă, îi acordă acestuia şansa reabilitării, cu condiţia — inacceptabilă pentru spiritul britanic — săşi calce pe onoare şi să-şi asume, ignobil, umilinţa publică…, ceea ce Caţavencu acceptă bucuros[3] (că astfel scapă). Bărbată, bărbată, cum s-a străduit a fi, urmând îndemnul lui Tipătescu, ea rămâne totuşi femeie, şi nu oricum, ci îndreptăţind concluzia lui Pristanda: că e până la urmă… „damă bună”.
Pe de altă parte, Efimiţa — post jucundam juventutem, dar, în contrast cu Leonida, înainte, totuşi, de molesta senectus — e conştientă de superioritatea sa în ordine raţională şi atunci îşi antrenează soţul într-un joc pe care aceasta îl câştigă în plan logic, deşi îl pierde voluntar în planul expresiei. Departe de a fi retardată mintal — cum crede Leonida: „cap ai, minte ce-ţi mai trebuie?” — Efimiţa e o fiinţă raţională; întrebările sale sunt logice şi de bun simţ: „de unde să dea statul leafă dacă nu plătim bir?” şi alte asemenea. Nu de puţine ori, explicaţiile absurde ale lui Leonida sunt admise socratic, Efimiţa exhibând admiraţia necondiţionată faţă de consortul omniscient: „Ei, bobocule, apăi cum le ştii dumneata toate, mai rar cineva!”. E de observat aici că replica acesteia vine ca o reparaţie a prestigiului masculin pierdut, imediat după ce supoziţiile lui Leonida privind reacţiunea s-au dovedit iluzorii şi nu mult după ce Efimiţa îl gratulase cu replica letală: „A fost lăsata, secule!”. Preeminenţa masculinului, prezentă formal, e subminată şi de subtext cu un rafinament stilistic demn de Caragiale: Leonida i se adresează Efimiței cu apelativele: frate, domnule, în timp ce aceasta îi zice soro!. Să se remarce că până şi prenumele, Leonida, are aspect formal feminin (întărit de vocativul Leonido), prin terminaţia –a, respectiv –o, în timp ce vocativul celălalt, Miţule (nu Mițo!), închipuie, tot formal, masculinul. Transferul (interşanjabil) al genurilor creează o ambiguitate stilistică[4] freudiană care sugerează nu atât estomparea treptată a diferențelor dintre sexe, consecuţie fatală a senescenţei, cât, mai mult, recunoaşterea tacită a supremaţiei femininului în disputa pentru dominaţie.
Că numele proprii nu-s, la Caragiale, întâmplătoare a demonstrat acum aproape un secol Garabet Ibrăileanu. Cât o priveşte pe cealaltă Miţă, din D-ale carnavalului, aceasta, în contrast cu prima, se impune prin forţa brută, drept pentru care e botezată Baston[5]; ea „se reprezintă, onomastic, instantaneu […], nu întâmplător, căci această alăturare [Miţa & Baston] evocă, hazliu, comportamentul electricei ploieştence, dornică de a face dreptate cu orice preţ, dar mai ales prin recurgerea la forţă, la violenţă” (Ioana Frunzescu) . S-ar mai putea constata, lăsând la o parte pudibonderia, că, dincolo de haz, bastonul (măciuca, toiagul) e încă mai mult decât simbolul violenţei fizice, câtă vreme, în tipologia feminină, personajul caragialian e plasat, alături de alte câteva personaje, de aceeaşi esenţă, în categoria „nesăţioaselor erotice”.
Aşadar, fără să cadă în exaltări petrarchiste (cum scriam mai sus) ori în cavalerisme donquijoteşti, Caragiale reflectă eternul feminin în manieră proprie: ironizează superficialitatea culturală, marchează conciliant derapajul etic şi înfăţişează caricatural impostura ca reflex al snobismului și al educației precare, dar le acompaniază cu înţelegere, evitând trivialul expresiei lingvistice aşa încât, în opera sa, nu vom găsi, oricât am căuta, elemente de stilistică agresivă la adresa femeii. Cât de departe e, în această privință, Caragiale de unele excese misogine ale congenerului său, Eminescu![6].
Vorbind despre misoginismul scriitorilor interbelici, Ioana Pârvulescu[7] ne recomandă să privim chestiunea cu relaxarea pe care ne-o permite distanța istorică, apoi remarcă o fină glisare semantică pe care, dacă o ignorăm, riscăm să nu ne mai putem înţelege. Etimologic, termenul misogin(ism) provine din două cuvinte greceşti: misein ,, a urî” şi gynè ,,femeie” (cf. ginecolog, ginecologie); prin urmare misogin este cel care urăşte femeia pentru că este femeie și pentru că reprezintă în conștiința sa vehiculul răului pe lumea aceasta, simbolul păcatului originar al Evei biblice și câte altele. Astăzi, după ce statutul femeii în societate s-a modificat radical, iar formele de discriminare sunt sancţionate de lege în Europa și America, misogin nu mai e cel care „urăşte femeia”, ci acela care ,,nu o preţuieşte îndeajuns”, fapt ce schimbă radical perspectiva analitică.
După această ultimă precizare, spre sfârşitul orei, i-am rugat eu pe studenţi să-şi spună părerea despre eventualul misoginism al lui Caragiale, fapt ce a produs dezbateri contradictorii. Am profitat de confuzie şi am revenit cu pedagogie la subiect, vorbindu-le de pericolul ambiguității termenilor cu care operează judecata critică. Din perspectiva secolelor trecute, când misogin era cel ce urăște femeia, Caragiale nu e nicidecum misogin, pentru simplul motiv că n-a urât niciodată femeia în „calitatea” ei de aparținătoare a sexului opus. Din pespectivă contemporană — dar oare avem noi dreptul să-l judecăm pe Caragiale după standardele actuale? — scriitorul ar putea fi considerat misogin, însă numai în măsura în care acesta acceptă tacit statutul social de rangul al doilea al femeii, cu alte cuvinte fiindcă nu o prețuiește îndeajuns. Dar chiar și această ultimă perspectivă se arată șubredă, întrucât este de multe ori contrazisă de personaje memorabile precum ironica Efimița, superioară în ordine rațională față de consort, sau… „bărbata” Zoe, „dama bună” care, într-o lume a bărbaților, face și desface toate jocurile.
NOTE____________________
[1] Octave Mirbeau, Propos galants sur les femmes, „Le Journal”, 1er avril, 1900, într-un text misogin (nec plus ultra); puțin mai jos: „…la femme est inapte à tout ce qui n’est ni l’amour, ni la maternité. Quelques femmes — exceptions très rares — ont pu donner, soit dans l’art, soit dans la littérature, l’illusion d’une force créatrice. Mais ce sont, ou des êtres anormaux, en état de révolte contre la nature, ou de simples reflets du mâle dont elles ont gardé, par le sexe, l’empreinte. Et j’aime mieux ce qu’on appelle les prostituées, car elles sont, celles-là, dans l’harmonie de l’univers”.
[2] În 1981, Bobby Sands, luptător IRA, moare după 66 de zile de grevă a foamei, nereușind s-o înduplece pe The Iron Lady, rămasă fidelă până la capăt sentinței: „crime is crime;it is not political”.
[3] „Căci într-o țară în care instituția duelului e lipsă, onoarea e și ea un… moft” (Șerban Foarță).
[4] Confuzia genurilor poate provoca, din pricina unei traduceri eronate (voit?), comentarii absurde cu nuanțe clare de misoginism. În mare parte scris în franceză de Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulțumit conține o notă de subsol (a editorului?) în care ni se spune că autoarea utilizează masculinul în locul femininului pentru a marca prestanța („distanța de sine”). Nici vorbă de așa ceva! Je suis obligée de m’y concentrer e tradus eronat: sunt constrâns să mă concentrez, în loc de sunt constrânsă… cum ne indică, atât de clar, e-ul final din obligée! (Cf. și: je serais secouée de passions comme tout le monde etc.) Cf. Mirela Vișan, Jurnalul unei fete greu de mulțumit sau Jurnal intime?, în „Observator cultural”, [522], aprilie 2010. Vezi http://www.observatorcultural.ro/Jurnalul-unei-fete-greu-de-multumit. Ce să mai zicem de a doua probă de misoginism indusă de nota comercială evidentă prin aluzia străvezie la nimfomanie prin adaosul: greu de mulțumit. (Titlul în franțuzește era simplu: Journal intime!).
Eu însumi am căzut victimă unor asemenea transcrieri. Textul meu de azi reia cu mici modificări stilistice, unul mai vechi dedicat prietenului filolog GGN. Scrisesem în moto: À mon ami… formulare pe care un redactor a găsit cu cale s-o modifice în À mon amie…
[5] Bacillum e, în latinește, „baston”, de unde neologismul românesc bacil „un fel de microb”. Atât numai că un om cu baston e mai puternic „la bătaie” decât unul fără baston (in + bacillum >inbacillum = fără baston >imbacillum > imbecil în cele din urmă).
[6] Vezi, d.e., versurile de o rară violență ale postumei Femeia?… măr de ceartă: „Femeia? Ce mai este și acest măr de ceartă, / Cu masca ei de ceară și mintea ei deșartă, /Cu-nfricoșate patimi în fire de copilă, /Cu fapta fără noimă, când crudă, când cu milă, /A visurilor proprii eternă jucărie? /Un vis tu ești în minte-i — și astăzi te mângâie, /Iar mâne te ucide” etc.
[7] Ioana Pârvulescu, Erau interbelicii misogini?, în „România literară” [32], 2000, nr. 6. (Vezi varianta electronică: http://www.romlit.ro/erau_interbelicii_misogini.)
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Foarte interesanta perspectiva, nu m-am gandit in acesti termeni, ca sa fiu sincer. Fara putina cercetare as fi zis ca are o pozitie destul de neutra si ca femeia nu are un rol anume in opera lui Caragiale. Dar va dau in mare parte dreptate, caracterizarea femeii in opera sa este relativ echilibrata, nu doar dupa standardele epocii in care a trait si scris, dar chiar si dupa standarde mai actuale.
Am si obiectii, de exemplu portretizeaza totusi femeile conform anumitor stereotipuri nocive si nu o face moralizator tot timpul. Chestiunea aceasta trebuie recunoscuta ca atare, chiar daca impresia mea este ca per total consider ca a avut o atitudine cu mult mai multe aspecte pozitive decat negative, cel putin acum dupa ce v-am citit argumentele.
Cat despre misoginism definit doar ca ura, este cat se poate de gresit si de exagerat, atitudinea negativa fata de femei ar fi suficient pentru incadrarea in definitia de dictionar. Sunt de acord cu explicatia dumneavoastra despre motivul pentru care conteaza sensul cuvantului pe care il folosim si tocmai de aceea insist asupra definirii corecte. Chiar si dupa o astfel de definitie, chiar daca opera sa ar contine elemente care pot fi usor identificate ca misogine, per total, consider ca are o atitudine corecta si similara cu cea pe care o are fata de barbati. Folosindu-se de umor, critica problemele de fond ale societatii si omului. Ar fi o atitudine misogina daca ar evita sa faca acelasi lucru cand vine vorba de problemele de caracter al femeilor sau daca s-ar lua de aspecte superficiale, de forma. Si nu este cazul. Este partea din argumentatie care m-a convins.
Ceea ce nu il impiedica totusi sa se ”dea ranit” de farmecul feminin, ca de exemplu in Five O clock:
”Gasesc in conversatia lor mult mai multa gratie decat in conversatia barbatilor. Femeile stiu sa spuna o mie si o suta de nimicuri intr-un mod mult mai interesant decat spun barbatii lucrurile cele mai serioase… O floare, o panglicuta, o deosebire d-abia simtita intre doua nuante, un nimic, distilate prin mintea subtila a unei femei si exprimate prin acele dulci modulatiuni de voce si prin jocul acela incantator al luminilor ochilor capata, pentru mine cel putin, un farmec invincibil…”
”
Bineinteles ca mai incolo gasim niste mostre pline de farmec feminin in actiune. De exemplu o doamna in varsta este descrisa o alta doamna asa : ”O batrana mica, urata, parca-i o smochina uscata, si gatita-gatita.” Si tot asa pana la capat ,
Marturisesc ca pentru mine apoteoza o atinge personajul Mița cu inevitabila preocupare romanesca pentru agricultura: ”E un ger afara, maser, ca nu-ti poti face o idee… Daca o tine asa toata noaptea, SE DUCE DRACULUI RAPIȚA”
Judecarea unor persoanalitati din trecut pe baza criteriilor etice lansate de nu stiu ce Universitate americana pentru sezonul vara – toamna 2018 si preluate eventual intr-u film cu Tom Hancs si Merill Streep va face sper candva obiectul unor studii psihologice avansate.
Totuși Dăncilă, Sevil, Merkel, Hillary, Udrea și multe alte doamne ajunse prin voia Domnului în poziții importante, mă fac să cred că se bate prea mult toba pe potențialul nevalorificat al femeilor. Proporția de cretini ajunși să conducă destinele popoarele este cam de 50%-50% între bărbați și femei. Pe vremea lui Caragiale încă stăteau în umbră, acum strălucesc în prostie în luminile rampei, poate era mai bine pentru ele să fie proaste din umbră și să-și lase bărbații să se facă de rușine numai ei, pentru că bărbații nu au naturelu’ așa de sensibil ca al damelor și pot înghiți mai multe. Acum au reușit să dea apă la moară misoginilor și totul se întoarce împotriva lor, așa că trebuie să dea la sapă pînă ies la pensie același număr de ani ca și bărbații. După ce văd un meci de box sau un concurs de lupte/haltere pentru dame, chiar mă gîndesc dacă trebuie dau locul în autobuz unei doamne, sau să-i țin ușa și să o invit să treacă la intrarea într-un magazin. O fac totuși, fiindcă mă gîndesc că s-ar putea să-mi iau un pumn între ochi și nu vreau să paț vun conflict cu sexul slab.
Pai, fetele astea (de fapt tot „haremul” psd) nu fac decat sa aduca un Amazon de apa la moara anti-feminismului cel mai radical, (ca sa nu zic chiar misoginism) inca preponderent in mentalul romanilor de ambe sexe.
In realitate ele sunt un fel de „sclave sexulae” ale macho-ilor din psd, din al caror cuvant nu ies nici cu o adiere de idee. Si daca o fac, sunt trase rapid cu un pas in spate, vezi cazul Andronsecu.
Nu este numai cazul psd; la retragerea intempestiva a Monei Musca din politica, dosarul de colaborator a fost, vorba lui Balcescu „prilejul, iara nu cauza”. Cauza a fost, mai degraba, dupa parerea mea, cota de popularitate proprie, care punea in pericol pozitia masculilor „beta” – caci „alfa”, pnl nu a reusit sa aiba nici pana acum.
Na, ca am dat-o din literatura in politica! Nu ca Caragiale nu ar avea tangente cu politica.
Oricâte consideraţii mai mult sau mai puţin hilare s-ar produce, oricâte observaţii mai mult sau mai puţin subtile s-ar face, nu se poate nega excelenţa cognitivă a autorului articolulului, atât privindu-l pe Nenea Iancu cât şi psihologia ambelor sexe.
Articolul de faţă excelează prin cunoaştere şi rigurozitate şi mister Funeriu merită felicitat, drept pentru care eu, unul, mă execut cu plăcere.
Ar fi cool, OK, minunat dacă studenţimea noastră ar avea şi alţi dascăli tot atât de bine înarmaţi şi dispuşi să-şi împărtăşească din cunoştinţele lor cu profesionalism şi dăruire. Am zis !
Problema nu sunt personajele caricaturale feminine ale lui Caragiale, are și destui bărbați caricaturi. Nu acolo se vede misoginismul lui Caragiale, ci în scrieri precum Țal!, unde consideră lectura unei cărți scrise de o femeie, despre rolul femeii in lume! drept plată pentru masa plină de bunătăți primită, și, desigur, pe tot parcursul textului reiese clar că „plata” este o pedeapsă nemeritată.