Apărută în Franța în anul 2012, rapid tradusă în românește de Vlad Russo, tipărită în 2013 de editura bucureșteană Humanitas, cartea Sfânta Rusie a marelui expert în istoria rusă și sovietică Alain Besançon a fost reeditată cu folos în cursul anului 2022.
Războiul dement declanșat împotriva Ucrainei eminamente din voința noului țar Vladimir Vladimirovici Putin, a declanșat mai peste tot în lume nenumărate talk-show-uri, expuneri, conferințe. Multe pornite de la un set de observații concrete. Amintesc în cele ce urmează o seamă dintre ele. Putin, și foarte adesea prin Putin se înțelege termenul generic rușii, nu au făcut economie de violență și nu se dovedesc sensibili nici la suferințe, nici la sânge. Biserica Ortodoxă Rusă, în frunte cu patriarhul Kiril, se situează evident și necondiționat de partea lui Putin, punând la zid orice trădare, orice dezertare, orice protest. Cine merge în altă parte ori cine nutrește o cu totul altă opinie este declarat, fără drept de apel, trădător de patrie și dușman al ortodoxiei. Indiciu clar că celebra zicere cine nu e cu noi e împotriva noastră supraviețuiește. Cetățenii de azi ai Rusiei sunt supuși de autorități unei puternice campanii de dezinformare. Li se ascund atrocitățile comise de Armata Roșie, totul, cele mai abominabile crime, este justificat de necesitatea continuării luptei antifasciste, de obligativitatea apărării cu orice preț a patriei. Minciuna este omniprezentă. Capătă dimensiuni grotești. De logică nici nu mai poate fi vorba. Însă tehnica minciunii, ne asigurase demult Alain Besançon, iar ideea este reluată și în cartea ce face obiectul acestei recenzii, e la fel de veche precum Rusia.
Cei ce sunt atenți la ceea ce se întâmplă astăzi în Rusia au observat că noianul de minciuni livrate zilnic de propaganda Kremlinului e acceptat de o consistentă parte a rușilor obișnuiți. Faptul e grav în sine. Nu este însă defel inexplicabil. Analiștii se întreabă ce urmărește, de fapt, Vladimir Putin. Se vrea el salvatorul Rusiei eterne, aceea care, la un moment dat, s-a autoproclamat sfântă, fapt fără precedent și fără egal, nici o țară din lume nemaifăcând asta, se visează oare Vladimir Vladimirovici un continuator al țarilor, urmărește el refacerea Imperiului? Dar care Imperiu? Cel visat de țari sau cel la a cărui împlinire au trudit Lenin, Stalin, Hrusciov, Brejnev? KGB-ul însuși din care a descins actualul președinte al Rusiei? Se servește Putin de ortodoxie, de slavofilie fiindcă, asemenea împăraților de odinioară din Sankt Petersburg, a băgat de seamă că toate acestea servesc la menținerea coeziunii rușilor? Continuă Putin operațiunea de transformare a Statului Rus în sectă? Însă ce fel de sectă? Una de extracție ortodoxă și slavofilă sau una în descendență leninistă?
Multe dintre întrebările ce și le pun azi rusologii au făcut obiectul analizei din cartea din 2012 a lui Alain Besançon. A rafinatelor lui descinderi în istoria, religioasă (ua nicidecum simplă), politică sau geo-politică a Rusiei, în sesizarea diferențelor dintre politica și acțiunea lui Ivan cel Groaznic și cele ale lui Petru cel Mare. A extraordinarei documentări în istoria ortodoxiei și în specificul acesteia ca și în aceea a slavofiliei. A ipotezelor istoricului vizând elucidarea fascinației exercitate, de la un moment dat încolo, de Rusia asupra Occidentului. O fascinație ce nu s-a limitat doar la justificata admirație față de cultura rusă, față de Pușkin, de Gogol sau față de Dostoievski (cititorul găsește în paginile volumului considerații mai mult decât pertinente despre specificul ideilor fiecăruia dintre acești mari scriitori), ci și față de naționalismul rusesc. Cu utila precizare că nu toată Rusia a fost slavofilă. Au existat și liberali, și revoluționari. Ale căror acțiuni nu au lăsat indiferent același Occident.
Iar mai apoi au venit Lenin și Stalin. Lenin, susține Alain Besançon, a acționat rusește. S-a folosit de doctrina marxistă, pe care avea să o adapteze necesităților ideologiei proprii, cu gândul de a da naștere unei veritabile liturghii, la fel de scrupuloasă ca cea dinainte. Lenin și urmașii lui vor trece la reeducarea poporului, dorind să eradicheze tot ceea ce contribuise la crearea Rusiei. Besançon nu este adeptul viziunii așa-numit istoriciste. Pecetea istorică nu dispare, “elementele noii puteri semănau cu cele ale vechii puteri, dar sub forma unei extrapolări perverse”. Care a cuprins tot. Moravurile, poliția politică, turnătorii, spionii, drepturile omului, naționalismul. De fapt, însăși esența conceptului de Rusie eternă.
Occidentul a fost păcălit de Rusia. De Uniunea Sovietică. Despre imensitatea acestei păcăleli a scris în vremea din urmă importante pagini Thierry Wolton. Probabil cea mai păcălită a fost Franța. Aceasta, în pofida faptului că unul dintre cei mai proeminenți președinți ai Franței, miticul Charles de Gaulle, nu a numit niciodată Rusia altfel decât Rusia. Nu URSS.
Sfânta Rusie conține un provocator capitol numit Iluzii franceze. Care, spune și demonstrează Besançon, sunt de două feluri. O primă categorie se referă la modernizarea și europenizarea Rusiei. În 1956,odată cu zdrobirea Revoluției maghiare, lumea și-a dat seama că “toată operațiunea este artificial, iar progresul este ireal”. Au prins însă deopotrivă ideea egalitaristă, promisiunea că va veni o vreme a lumii fără nedreptăți, a planificării, a unui trai cvasi fără griji. Finanțat de Moscova, comunismul francez și partidul aferent a avut nenumărați adepți. Fisurat în 1956, mitul comunist a rezistat în Franța până prin 1975, dacă nu cumva chiar până în 1990.
Ceea ce nu a apucat să ne spună în cartea lui Alain Besançon e că negaționismul de stânga se manifestă cel mai puternic tot în Franța. Cu rezultate vizibile și astăzi.
Da, Rusia fascinează. Chiar și azi. De unde, pesemne,și neghiobia că Rusia agresoare de azi nu s-ar cuveni a fi umilită. Pentru această neghiobie a plătit scump la recentele alegeri legislative proaspăt realesul președinte Emmanuel Macron. Franța a devenit neguvernabilă.
Alain Besançon –SFÂNTA RUSIE; Traducere de Vlad Russo; Editura Humanitas, București, 2022.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Desigur!? Nici Raskolnicov si nici Ostap Bender cu nemuritorul lui Vitel de Aur sau chiar si cu cele Douăsprezece scaune (dar nu la cap ) nu reprezinta slavofilia absoluta cum nici macar razboiul fratricid ruso – ucrainean nu face asta .Trecutul glorios , cel putin o bucata de vreme , al Rusiei aflata in postura redenumita de URSS , naste , la 32 de ani de la dispartie , monstri ,evident fara a fi parte doar a somnului ratiunii .Picatura care a umplut paharul si nevoia politica de razbunare si-a regasit salasul in mintea singuratecului sef de stat al Rusiei .„Bucurosi le-om duce toate de e pace de-i razboi ”pare a fi devenit semnul zodiacal al tuturor ucrainienilor ce devin astfel un popor .Natiunea rusa trece astazi prin mai toate„ furcile caudine” vazute sau nevazute , ale nevoii de refacere a trecutului ei .Girbaciov a reusit sa evite , la vremea lui ,,ceea ce acum Rusia pare a nu putea face , nescapind de aparitia tuturor formelor de decuplare a Occidentului de ceea ce Rusia a insemnat vreodata in paralel cu crearea identitatii natiunii ucrainene ce se desprinde si ea de rusofilia mai sus invocata .Fratii ,de pina mai ieri ,isi regasesc identitatea ,cindva pierduta si decid , cu o vointa nemaivazuta , ruperea totala de Rusia . Occidentul nu face altceva decit sa ajute Ucraina sa reziste fortelor de distrugere a tot ceea ce inseamna natiunea ucraineana in zona Donbasului .Convietuirea nu mai poate fi parte a viitorului celor doua natiuni devenite deja distincte .Viitorul va elimina din cultura ucraineana partea ei de rusofile .Suntem ucrainieni si atit va fi tema de refacere a Statului si a natiunii ucrainiene .Europa va pune si ea umarul la a reaseza dorintele ucranienilor in matca lor de natiune .Donbasul va ramine un tarim al nimanui vesnic contestat de o parte sau alta .Refacerea Donbasului nu mai este posibila .Niciuna dintre partile beligerante nu se mai poate incumeta sa refaca zona Donbas ea neavind , zeci de ani de acum inainte , garantia pacii .Cit despre franci si Presedintele Macron nu putem decit sa apreciem prietenia cu Romania (cit de bine a jucat Presedintele Iohannis aducerea in tara a trupelor france ) , aparitia unei brigazi de lupta sub steagul francilor si nu in ultimul rind decizia (daca ea va fi pusa in practica ) de a uni toate, tarile Europene ce nu sunt membre UE, sub steagul Uniunii , ca parte a dorintei de integrare a tuturor celor care se simt europeni .Aceasta propunere este de nerefuzat si deja Inglaterra prin vocea lui B.Johnson a accepta ideea .Europa devine astfel un tot unitar si elimina dorintele unora de a se amesteca in deciziile economice si politice europene .Nu putem decit sa felicitam cresterea capacitatilor si marirea numarului de natiuni alate in NATO ca si extinderea UE ca parte a acceptului Rep. Moldova si Ucrainei pe drumul integrarii.
Putin nu și-a ascuns niciodată ura pentru Lenin și pentru bolșevici care au distrus Împărăția tuturor Rusiilor acordând republicilor drept de succesiune. Admirația lui pentru Andropov sau Petru cel Mare se explică simplu: pentru Putin distincția între țarii albi și țarii roșii e nerelevantă. Contează doar puterea în stare pură. De altfel, a spus cu gura lui că URSS era Rusia istorică într-o alta formă. Este un fapt că Putin a readus în țară sabia lui Denikin și că a restaurat monumentele funerare ale alb-gardiștilor. Este un fapt că Biserica Ortodoxă Rusă a prosperat financiar sub Putin. Ideologie? Calcul politic rece? Aici discuția e foarte complexă.
Pe de alta parte, analiza pe care o faceți rezultatului legislativelor franceze este cel puțin bizară. Deci Macron a avut un scor mai slab decât spera pentru că nu e suficient de ferm cu Rusia? Păi atunci de ce au avut Le Pen care e cunoscută pentru apropierea cu Putin și Mélenchon care e anti-NATO pe față scoruri nesperat de bune? Nu vedeți nici o incoerență în raționament? Poate ar fi bine să vedeți și ce partid pare să fi beneficiat de ajutor financiar de la Putin recent. Oricum, nu vă faceți griji, Franța vă fi guvernată într-un fel sau altul. Probabil mai bine decât România.
Mai constat că folosiți sintagma „negaționism de stânga”. Mă întreb daca îi cunoașteți originea. Daca nu, Raportul final al comisiei Wiesel o explică (paginile 380 – 383). Lectura e interesantă și pentru că autorii arată de ce Alain Besançon e just și onorabil dar alții sunt problematici.
Toți analiștii sunt de acord în a susține că unele afirmații ale lui Macron referitoare la atitudinea față de Putin i-a diminuat șansele electorale și au sporit absenteismul.
Analiștii francezi? Toți? Care mai exact? Statisticile (vezi mai jos) arată că exact simpatizanții lui Le Pen și Mélenchon se abțin la legislative.
https://www.radiofrance.fr/franceculture/abstention-50-ans-de-montee-vers-les-sommets-3124469
https://www.radiofrance.fr/franceculture/age-diplome-revenus-qui-sont-les-abstentionnistes-du-second-tour-des-legislatives-2710050
Folosesc sintagma negaționism de stânga în sensul dat de Thierry Wolton în cartea omonimă.
Originea sintagmei de „negaționism de stânga” se găsește la J.-F. Revel. Socialist, luptător în rezistență, a intrat în conflict cu Mitterand pentru că refuza alianța cu PCF-ul. De la Revel au preluat-o Courtois, Wolton și autorii români. Detaliu foarte important însă, Revel a inventat sintagma în contextul lecturii (controversate) pe care a făcut-o „Nenorocirii secolului”, celebra operă a lui Besançon. Besançon nu a preluat-o niciodată, deci e impropriu să spuneți că „[c]eea ce nu a apucat să ne spună în cartea lui Alain Besançon e că negaționismul de stânga se manifestă cel mai puternic tot în Franța.” Alain Besançon a evitat tot timpul să cadă în capcana concurenței memoriale și deci a evitat conștient și în 2012 – nu e o scăpare și nici o chestie pe care nu apucă să o spună. E o diferență de viziune.
Erată: drept de secesiune.
Mitul Sfintei Rusii este echivalent cu Mitul Sfântului Diavol…
De ce nu spunem lucrurilor pe nume? Mai simplu.
Rusia a fost si este un cancer.