Modernizarea României – modernizarea oraşului românesc

În 1947 arhitectul GM Cantacuzino scria ‘“nicăieri în lume Statul nu este mai puţin prezent  în oraş decât în cele româneşti”. Verdictul lui Cantacuzino cade nemilos şi sugerează în acelaşi timp o anumită aşteptare că noul stat socialist se va apleca cu atenţie asupra problemei reconstrucţiei urbane. Această aşteptare continuă visele şi planurile din a doua jumătate a secolului 19 şi prima jumătate a secolului 20, speranţele şi eforturile  construirii unei Românii moderne , europene. România Unită, odată cu modernizarea administrativă şi a modelului de guvernare, încerca modernizarea oraşului romanesc. Apar acum edificii noi şi reprezentative cu o arhitectură europenizată , străzile podite cu lemn sau pământ  devin de piatră sau asfalt, oraşul intră într-o nouă epocă a mobilităţii şi dezvoltării odată cu transportul public dar şi a altor facilităţi pe care revoluţia industrială le integrase de mult în viata oraşelor vest-europene. Cu toate acestea, în 1947, procesul modernizării este departe de a se fi încheiat iar distrugerile războiului aduc o sarcină în plus în sensul reconstrucţiei.

O scurtă perspectivă istorică

Comunismul confiscă ideea modernizării dar îndreaptă procesul către modelul unei dezvoltări industrial-constructiviste ce mizează pe obiectivele “globale” ale blocului estic în a demonstra superioritatea modelului socialist. Evoluţia urbană a oraşului socialist românesc ilustrează  ideea exprimată de Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale Pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România care spune: “vreme de patru decenii şi jumătate, statul românesc a fost confiscat de un grup politic străin de interesele şi aspiraţiile poporului român”. Într-adevăr, noul proiect de reconstrucţie la scară naţională, prin care acest stat doreşte să se facă prezent în toate localităţile romaneşti, în noi edificii publice şi bulevarde mărginite de nesfârşite maşini de locuit pentru cei mulţi care construiesc zi de zi socialismul, ignoră valorile şi aspiraţiile tradiţionale şi creează un oraş dormitor, artificial şi dens, de multe ori clădit prin deconstruirea ţesutului istoric.

Post-comunismul ne găseşte în oraşul eternei tranziţii, dominat de decăderea industrială dar şi de degradarea mediului construit, un peisaj ce pare la extreme post-war. Această situaţie este accentuată de performanţa scăzută a guvernării publice centrale şi locale, dar şi de decăderea planificării urbane ca disciplină şi abordare, într-un soi de protest faţă de planificarea forţată de sus în jos a ultimilor 45 de ani.

Problemele sunt multe şi ţin de toate domeniile . Ne confruntăm nu numai cu “odioasa moştenire”, aşa cum le plăcea să susţină politicienilor anilor 90, dar şi cu incapacitatea de integrare într-un sistem economic european dacă nu global, de care nu mai suntem izolaţi de Cortina de Fier.

Contextul european şi global

Paradigmele noului oraş global, “endless city” cum îl numeşte Deyan Sudjic, un oraş ce polarizează problemele actuale ale dezvoltării globale dar care este cel ce trebuie să ofere soluţiile viitorului, ne găsesc într-o poziţie periferică conceptual.

Trăim un tip “pivotal” al regenerării urbane spune Sir Rogers în debutul raportului Urban Task Force ce investighează soarta oraşului britanic modern în încercarea de a  găsi răspunsuri la provocările  locale dar şi globale.

Strategiile de dezvoltare europeană sunt centrate firesc pe oraş, mai ales că tendinţa urbanizării globale găseşte Europa pe un loc fruntaş (aproape 75% din europeni trăiesc în oraşe). Politica de coeziune poziţionează oraşul pe un palier strategic esenţial, şi identifică ca zone de interes şi acţiuni principale :

• îmbunătăţirea competitivităţii
• echilibrare economică şi dezvoltare echilibrată între oraşe
• îmbunătăţirea  calităţii vieţii în oraşe
• dezvoltarea de strategii de dezvoltare participative economice , de mediu şi sociale
• promovarea antreprenoriatului, crearea de locuri de muncă locale şi dezvoltarea comunităţii
• atragerea de personal calificat şi foarte calificat şi îmbunătăţirea mediului cultural şi de învăţământ
• îmbunătăţirea  coeziunii sociale şi integrare culturală
• pregătirea unui plan de regenerare urbană pe termen mediu şi lung

Studiile şi investigaţiile actuale converg cel puţin asupra liniilor directoare principale care poziţionează oraşul în centrul preocupărilor în privinţa dezvoltării umane. Dar cea mai importantă idee, un soi de corolar al tuturor acestor noi teorii, analize şi planuri de acţiune, este faptul că oraşul trebui sa fie dedicat oamenilor, rezidenţilor, comunităţii.

Viziune

Este evident că nu putem vorbi de modernizarea ţării sau convergenţă europeană fără a ne apleca asupra oraşului şi rolului său teritorial, economic, social.  Oraşul românesc trăieşte în prezent fenomene contradictorii ce ţin de creştere economică dar şi deindustrializare, creştere demografică generată de atractivitatea locurilor de muncă dar şi depopulare rezultată din aversiunea fata de un mediu poluat şi neprietenos, dezvoltare inegală infrastructură versus construcţii noi versus transport.

Lista cu siguranţă poate continua şi cu toate acestea este remarcabilă lipsa unui studiu local care să investigheze aceste probleme . Proiectul Eurostat – Urban Audit – legat de calitatea vieţii în oraşele europene este  o sursă valoroasă de date statistice şi indici care conturează  starea oraşului european (inclusiv a celui românesc).Iată ce spune Urban Audit despre calitatea vieţii în oraş  :“A good quality of life is crucial for attracting and retaining a skilled labour force, businesses, students, tourists and, most of all, residents în a city.”( Berthold FELDMANN, Urban Audit, p1).

Calitatea vieţii ar trebui sa fie un punct focal în analiza profesionistă dar şi în preocuparea celor ce guvernează oraşele noastre. Cu toate acestea, administrarea oraşelor  rămâne tributară unor concepţii vechi legate de dezvoltare urbană şi unei lipse de viziune aş spune sistemice şi sistematice. În timp ce oraşele europene mari sau mici încearcă sa îşi definească tendinţele şi ţintele într-o abordare durabilă, oraşul românesc rămâne dominat de planuri de ‘întreţinere” şi dezvoltare step-by-step.

Asistăm la un soi de urbanism de peticeală care ignoră complexitatea oraşului ca fiinţă vie ce  trăieşte pe multe layere, dar în primul rând prin locuitorii săi. Astfel, acţiunile şi masurile aplicate se dovedesc  multe ori inutile sau controversate.

Politici urbane şi Actori

Acelaşi Sudjic spune “politicians love cranes”, fenomenul expunerii realizărilor măreţe este departe de a fi doar o tendinţă locală. Dar aceasta tendinţă poate fi compensată de interacţiunea politicienilor cu profesioniştii, locuitorii, investitorii, finanţatorii. De echilibrul şi modul  interacţiunii între aceste forţe depinde construcţia politicilor urbane şi ca efect direct, modul în care arată sau vo arăta oraşele noastre în final.

Oraşul modern  trăieşte prin comunitatea sa, constituită în primul rând din rezidenţi, cei de trăiesc, muncesc şi se educă aici, dar comunitatea are nevoie de politicieni, profesionişti, investitori,antreprenori şi executanţi care să transforme planurile în realitate. Nu întâmplător viziunile oraşelor europene şi a proiectelor pe care acestea le desfăşoară conţin termeni ca “vibrant life”, “vibrant community” iar politicienii care promovează astfel de proiecte sunt pe bună dreptate populari.

Oraşul românesc este încă prea mult sclavul politicilor top-down, în care actorii urbani sunt puşi în faţa unor evenimente majore “de facto” . Cazul mult discutatei magistrale Buzeşti-Berzei-Uranus rămâne unul din exemplele recente cele mai vizibile care ilustrează în primul rând un eşec cultural în sensul în care colaborarea intre actorii urbani eşuează într-o stare de conflict.

După tiparul  istoric “fabrici şi uzine” riscăm să repetăm greşelile trecutului si să eşuam lamentabil

într-un model asemănător de intervenţie cantitativă. Un nou model “drumuri, poduri şi şosele” se arată la orizont.

Către o nouă planificare şi cultură  urbană

Bristoll Accord (2005) şi mai recenta  Toledo Declaration (2010)subliniază obiectivul principal al clădirii unui nou tip de comunităţi urbane dar şi a unui nou mod de abordare al politicilor oraşului. Planificarea urbană “clasică”, strict teritorială, este denunţată în favoarea unui nou model de planificare urbană “integrată” care îmbina şi vizează toate aspectele vieţii urbane şi propune soluţii sustenabile. Nu întâmplător una din componentele POR susţine finanţarea unor astfel de studii de tip PIDU (Plan Integrat de Dezvoltare Urbană).

Dar acest tip de proiect este de tip colaborativ şi comunitar şi interdisciplinar., presupune consultare, colaborare şi un proces de geneză cu totul diferit faţă de ce suntem obişnuiţi. Aici profesioniştii ar trebui sa devină cu adevărat mediatori intre societate şi politicieni , societatea trebuie să devină mai activă, preocupată şi informată, iar politicienii să înţeleagă că interesul politic converge firesc cu un proiect bun, adaptat şi acceptat de comunitate.

Acest tip relativ nou de experiment  urban este deja exemplificat la nivelul unor oraşe sau dezvoltări sustenabile din Copenhaga, Malmo sau Freiburg , dezvoltări care demonstrează o nouă calitate a vieţii, a mediului, a arhitecturii locale dar şi un model nou de comunitate, guvernare şi cultură urbană.