Monica Lovinescu sau despre puterea unei voci

Destinul Monicăi Lovinescu a avut ceva din  conturul unei tragedii antice. Exilată, denunţată, atacată, stigmatizată, confruntată cu pierderea propriei sale mame, ( mamă asasinată de un regim democrat- popular, spre a plăti pentru păcatele fiicei sale),  Monica Lovinescu a păstrat, vreme de decenii, acea inflexibilitate cu care a refuzat compromisul imund.

Glasul

          Şi daca E. Lovinescu a  avut ambiţia de a fi un sacerdot al literaturii române,  îndeplinindu-şi magistratura cu devotament de ascet, Monica  Lovinescu a  fost, în anii de comunism, custodele unei memorii colective , fiinţa fragilă în care s-a întruchipat acel spirit  critic pe care tirania dorea să îl  alunge, prin sunete de marş cazon.

          Între tată şi fiică s-a ivit, prin jocul unui destin postbelic, continuitatea de complicitate discretă a unei  vocaţii intelectuale: rareori evocată, din raţiuni de pudoare, silueta lui E. Lovinescu veghea asupra celei care-şi ducea la capăt mandatul de păstrător al unei limbi şi al unui stil de a fi.  Est-estica Monicăi Lovinescu este rafinarea ipotezei lovinesciene.

Paginile lui E.Lovinescu   trimit spre cronicile radiofonice ale Monicăi Lovinescu. Fermitatea cu care E.Lovinescu a atacat aberaţiile etniciste  anticipează  precizia casantă a campaniilor duse de Monica Lovinescu împotriva unui comunism ce îmbrăţişează protocronismul. Maioresciană prin vocaţie şi prin sobrietatea textului, Monica Lovinescu traversează secolul totalitar fără ca zgura rătăcirilor intelectuale să se aştearnă peste opera ei. Asemeni lui Pompiliu Constantinescu, Monica Lovinescu nu a abdicat de la datoria sa : magistratura cronicii a însemnat omagiul adus rigorii şi înţelesului unei tradiţii.   

I-a fost dat Monicăi Lovinescu să se construiască în blocul de marmură al unei voci. România captivă avea în faţa ei imaginea de sunet a unei alte Românii. Istoria “  Europei Libere” este, pentru Monica Lovinescu şi pentru cel ce este una cu fiinţa sa, Virgil Ierunca, istoria  încercării de a  rosti ceea ce alţii nu mai pot formula ca adevăr, striviţi de tiranie sau ispitiţi de complicitate.

Un timbru  care a purtat un mesaj spre un alt ţărm, cel al României comuniste, un timbru în care s-a adunat statornicia unei vocaţii, un timbru în care se simţea suferinţa exilului, dar şi speranţa libertăţii, un timbru care sfida  amnezia conştiinţelor, aceasta a fost Monica Lovinescu, până la cea din urmă clipă ce i-a fost dată.

Scriind, în atâtea rânduri, despre Alexandr Soljeniţîn şi despre Nadejda Mandelştam, Monica Lovinescu scria  despre această voce care devenise: memoria unei întregi naţiuni  era   păzită  de   cea pe care securitatea ceauşistă o desemna ca pe o ţintă menită asasinării.  Din spaţiul rus, cel pe  care îl (re)vizita cu  pătrundere, Monica Lovinescu aducea această povară a datoriei de a depune mărturie. Glasul ei trebuia să se distingă, spre  a răscumpăra tăcerea atâtor voci.

Şi poate că pentru cei de astăzi Monica Lovinescu poate fi evocată ca această voce ce a înfruntat tirania.  Cuvântul  a fost topit în frazele purtate către ţară: stilul  Monicăi Lovinescu s-a născut din această unică intimitate cu  un public bănuit, întrevăzut, simţit, dincolo de zidurile lagărului sovietic. A fost acesta un dialog  niciodată întrerupt, a fost aceasta o conversaţie  ţesută din  curaj şi din emoţie, din  asumare etică şi din  melancolia îndepărtării.

La centenar, această voce ajunge  până la noi memorabilă şi vie, căci Monica  Lovinescu nu are nimic din încremenirea unui soclu de statuie. Campaniile ei sunt şi  campaniile noastre, de vreme  ispita totalitară nu este trecut, ci parte din viitor. Vocea ei  răsună cu aceeşi claritate cu  care răsuna, decenii în urmă.  Ea este una cu noi şi cu drumul pe care ne este dat să îl urmăm. În sobrietatea ei această voce  trasează un  parcurs al memoriei şi al datoriei.  Devoţiunea faţă de demnitatea libertăţii vine spre noi, convocată de vocea  Monicăi Lovinescu: din glasul ei se hrănesc şi glasurile noastre.