Societatea românească trăieşte de atât de mult timp într-un stat care ia de la unii cetăţeni şi dă la alţii încât a ajuns să considere acest lucru ca fiind absolut normal, cel puţin la nivel de principiu. Chiar şi după căderea comunismului, profund îndoctrinată din trecut, ea a continuat să creadă în retorica egalitaristă şi a optat consistent pentru un stat care poartă răspunderea pentru nivelul de trai al cetăţenilor, fie prin corectarea condiţiilor care dau naştere sărăciei, fie prin asigurarea unui venit minim pentru persoanele sărace. Astfel, autorii primei constituţii post-comuniste a României (1991) au înscris în aceasta prevederea că: ,,Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.’’ (art. 47 alin 1), iar această constituţie a fost votată cu o majoritate de 77,3%.
Guvernele postcomuniste au luat adesea măsuri pentru pentru ameliorarea nivelului de trai al unor categorii de populaţie considerate defavorizate. Cu toate acestea, conform datelor Eurostat, în România anului 2016, un număr de 7,69 milioane de persoane (38,8% din populaţie) era supus riscului de sărăcie și excluziune socială. În mod evident, statul român a eşuat în încercarea de a asigura un nivel de trai decent cetăţenilor săi.
Ceea ce a reuşit în schimb acest stat a fost crearea unei forme de manifestare sui-generis a fenomenului numit în literatură ,,vânare de rente’’ (rent-seeking ̶ A. Krueger). În general, acest fenomen constă în obţinerea unui câştig prin manipularea şi exploatarea mediului economic şi politic, mai degrabă decât printr-o activitate economică susceptibilă să sporească avuţia naţională. În speţă, este vorba despre situaţia deja binecunoscută că, în România, aşa-numita ,,asistenţă şi protecţie socială’’ încurajează sustragerea de la muncă a unui mare număr de indivizi. Astfel, conform ultimelor statistici, în România, în luna septembrie 2017, aproape 220.000 de persoane au primit ajutor social. Or, se constată adesea că beneficiarii de ajutoare sociale profită de aceste ,,rente’’ şi nu încearcă să facă nimic pentru a-şi găsi un loc de muncă. Pe de altă parte, angajatorii se plâng că nu reușesc să găsească oameni care să voiască să muncească.
Mirajul justiţiei sociale şi morala economiei de piaţă
În acest cadru, o primă problemă care se pune este cea a legitimităţii termenului de ,redistribuire’’ prin care susţinătorii politicii aşa-numite de ,,asistenţă şi protecţie socială’’ încearcă să justifice măsurile guvernamentale amintite. În mod evident, acest termen este preluat din manualele de economie politică apărute în România în perioada comunistă, după care în economie există atât o ,,distribuire’’ (repartiţie primară), cât şi o ,,redistribuire’’ (repartiţia secundară) a venitului naţional. ,,Distribuirea’’ este faza în care se formează veniturile participanţilor la procesul de producţie (profituri, rente, dobânzi, salarii etc.), iar ‚,redistribuirea’’ este faza în care se formează veniturile celorlalţi membrii ai societăţii. Termenul de ,,redistribuire’’ sugerează, aşadar, o ,,nouă distribuire’’ sau o ,,distribuire diferită’’, ceea ce lasă să se înţeleagă că anterior a existat o ,,distribuire iniţială’’. Ambii termeni sunt strâns legaţi de concepţia marxistă, după care, în capitalism, clasa muncitoare este dublu exploatată: odată, în procesul de producţie, unde capitaliştii îşi însuşesc plusvaloarea, iar muncitorii îşi încaseazează salariul, care, ca preţ ale forţei de muncă, se formează pe o piaţă specifică ̶ piaţa forţei de muncă ̶ la un nivel care este întotdeauna sub valoarea forţei de muncă; altă dată, în procesul de redistribuire, unde o parte din salariul muncitorilor este preluat de stat sub formă de impozite şi taxe şi folosită pentru acoperirea cheltuielilor publice, care, în general, sunt efectuate în folosul clasei capitaliştilor. În modul acesta, se evidenţia caracterul de clasă al finanţelor publice în capitalism, adică funcţia lor de instrument de exploatare suplimentară a clasei muncitoare.
Este interesant de notat că atunci când ajungeau la prezentarea acestor procese în socialism, autorii manualelor de odinioară abandonau tacit concepţia marxistă a salariului ca preţ al forţei de muncă şi o înlocuiau cu teza aşa-numitei ,,legi a repartizării după calitatea şi cantitatea muncii’’. Astfel, se sublinia că deosebirea esenţială faţă de capitalism este că în socialism salariul constituie o modalitate de participare a oamenilor muncii la repartizarea producţiei materiale, nu preţul forţei de muncă. De aceea, regimul ceauşist a mers şi mai departe şi a impus prin lege (nr.57/1974) înlocuirea cuvântului ,,salariu’’ cu ,,retribuire’’.
Sugestia propagandistică a fost că în socialism impozitele şi-au pierdut caracterul de clasă şi, deci, rolul de mijloc de exploatare suplimentară a clasei muncitoare, devenind un instrument de construire ,,ştiinţifică’’ a socialismului şi comunismului. Ca urmare, se trăgea concluzia că funcţia finanţelor socialiste era ,,redistribuirea’’ unei părţi din veniturile ,,muncitorilor direct productivi’’ şi formarea salariile persoanelor ocupate în ,,sfera neproductivă’’, a veniturilor pensionarilor, bursierilor, beneficiarilor de ajutoare sociale ş.a.m.d.
Adevărul este că, riguros vorbind, aceste procese nu există. Veniturile sunt obţinute de fiecare individ în funcţie de munca sa, de contractele pe care le-a încheiat şi pe care le execută, de riscurile pe care şi le asumă, de voinţa altor persoane şi adesea de hazard. Ele sunt rezultatul unor acte libere, nu al voinţei unei autorităţi. Cu alte cuvinte, veniturile nu sunt consecinţa unei ,,distribuiri’’ sau ,,redistribuiri’’; ele nu provin dintr-o voinţă superioară de a remite fiecărui membru al societăţii o parte sau un element dintr-un ,,întreg’’ destinat împărţirii în cadrul societăţii respective. Ceea ce în manualele de altă dată se numea ,,redistribuire’’ nu este, de fapt, ,,redistribuire’’, deoarece veniturile individuale, realizate în principal în formă bănească, nu constituie în societăţile moderne un ,,stoc’’ aflat, de exemplu, în depozitul unui templu, unde aşteaptă să fie repartizat celor în drept, ci constituie valorile economice create în mod liber şi dobândite de fiecare individ prin exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale. Este însă evident că acest ,,stoc’’ poate exista în mintea economiştilor şi a politicienilor familiarizaţi cu statistica, deoarece totalul ,,fluxurilor’’ de venituri individuale poate fi calculat cu creionul pe hârtie, deşi aceasta nu înseamnă că cifra respectivă are un corespondent într-un ,,stoc’’ real.
Veniturile obţinute prin actele de schimb libere ale indivizilor sunt contraprestaţia obţinută de ei pentru o prestaţie realizată în virtutea unor contracte încheiate cu alţi indivizi, în funcţie de condiţiile pieţei; fiecare individ obţine de la alţi indivizi, pentru contribuţia sa, o cantitate de bani sau de bunuri care depinde de valoarea pe care ceilalţi membri ai societăţii o atribuie contribuţiei sale. Aceste relaţii sunt întemeiate, aşadar, pe cunoscutele principii din dreptul roman: do ut des; do ut facias; facio ut des; facto ut facias.
Aceste expresii juridice, vechi de peste două mii de ani, sintetizează morala economiei de piaţă pe care F. Hayek o discută pe larg în lucrările sale. În acest tip de economie, fiecare individ primeşte pentru ceea ce vinde sau ceea ce face ceva ce partenerul său consideră a fi valoarea bunului sau a serviciului pe care el îl oferă pe piaţă. Ca urmare, demonstrează convingător Hayek, sintagma ,,justiţie socială’’ nu are nici o semnificaţie reală, chiar dacă se presupune că politicienii paternalişti au cele mai bune intenții posibile. „Justiția socială”, avertizează el, este un miraj. Căci, piața nu recompensează un merit ipotetic. Ea nu are o funcţie morală, ci una economică: piaţa face ca produsele să ajungă în mâinile celor care doresc să le aibă şi au posibilitatea să le plătească, oferind în schimb bani, ori alte bunuri sau servicii. Mecanismul prin care piaţa îndeplineşte acest rol este efectuarea liberă de tranzacţii cu bunuri sau servicii: aceste tranzacţii constituie modalitatea prin care un individ se arată capabil să ofere altor indivizi un bun sau un serviciu pe care aceştia din urmă îl consideră suficient de util astfel încât să fie dispuşi să plătească vânzătorului un anumit preț pentru a dobândi bunul sau serviciul respectiv. Existenţa unui asemenea mecanism este esenţială pentru o societate mare, deoarece, într-o asemenea societate, spre deosebire de comunităţile umane mici, nu există nici o modalitate ,,obiectivă’’ sau ,,ştiinţifică’’ de măsurare a „adevăratului merit”, „adevăratei valori” sau „adevăratei nevoi” a unui individ sau a anumitor grupuri de indivizi. Toate aceste elemente sunt rezultatul aprecierii personale a fiecărui membru al societăţii. Or, indiferent de preocuparea sa faţă de soarta semenilor, mintea unui om nu este, evident, atât de ”mare” pentru a recepta şi înţelege tot ceea ce poate exista într-o comunitate umană de zeci, sute, mii şi milioane de indivizi, ale căror universuri mentale – tot atât de numeroase şi de îndepărtate unele de altele ca stelele din univers – reprezintă o lume de gânduri care scapă complet înţelegerii şi memoriei unui singur om. În aceste condiţii, ceea ce contează din punct de vedere social şi economic este ca un individ care are nevoie de un bun sau serviciu să ştie dacă bunul sau serviciul care îi este oferit pe piaţă este prea scump sau prea ieftin pentru a-l cumpăra, deoarece intenţionează să-l folosească pentru producţia sau consumul său, ori dacă un bun sau serviciu se vinde pe piaţă la un preţ suficient de mare pentru ca el să fie interesat să-l producă. Această idee este exprimată de Hayek prin afirmaţia că informaţia transmisă prin preţul format pe piaţa liberă este una ”codificată”, dar în aşa fel încât toţi cei intersaţi ştiu să o decodifice.
Prin urmare, este preferabil ca grija carităţii, în situaţiile în care aceasta este realmente necesară pentru ajutarea persoanele nevoiaşe, să fie lăsată în seama persoanelor care își dăruiesc banii conform propriilor valori şi criterii. Ele sunt singurele care pot decide în cunoştiinţă de cauză care dintre semenii lor merită să fie ajutaţi şi care nu, după cum tot ele sunt singurele care pot face aceasta în conformitate cu sentimentele şi principiile lor morale. Nimeni nu cheltuiește banii altora cu mai mult discernământ decât banii proprii și doar ajutorul orientat de sentimente şi principii morale și acordat în mod liber poate atenua suferința umană, atât cât este omeneşte posibil. Totuşi, beneficiarii ajutorului trebuie, la rândul lor, să se străduiască să înceteze să fie dependenţi de mila publică.
Pericolul autoritarist al paternalismului politic
Procesul numit în vechile manuale ,,redistribuire’’ nu este, aşadar, o ,,nouă distribuire’’ a ceea ce fusese deja ,,distribuit’’, ci pur şi simplu o distribuire în mod autoritar a veniturilor obţinute prin mijloace economice, adică prin muncă şi prin schimb de bunuri şi servicii. Această distribuire autoritară se face prin voinţa puterii publice, indiferent că ea este una dictatorială, ori aleasă în mod democratic, respectiv că reflectă decizia majorităţii sau nu. Cu alte cuvinte, este vorba pur şi simplu despre o înlocuire a mijloacelor economice de creare a veniturilor prin mijloace politice de spoliere a unor indivizi şi de căpătuire a altor indivizi, care sunt stimulaţi în modul acesta să devină ,,vânători de rente’’.
Această ingerinţă a statului implică întotdeauna un act de constrângere: impunerea unui impozit sau a altei prelevări obligatorii. Constrângerea şi ameninţarea cu folosirea forţei sunt implicate de faptul că, prin definiţie, impozitul este o sumă de bani plătită statului fără nici o contraprestaţie contractuală din partea acestuia şi independent de modul în care acesta din urmă foloseşte banii ̶ pur şi simplu în virtutea puterii sale, care este copleşitoare în raport cu individul (,,statul Leviatan’’ ̶ Th. Hobbes).
Impozitul este perceput, aşadar, prin forţă şi sub ameninţarea sancţiunilor. El este prin definiţie o restrângere a dreptului de proprietate, deoarece este o prelevare realizată fără consimţământul proprietarului; în caz contrar, constrângerea şi sancţiunile nu ar mai fi necesare în mod sistematic.
În practică, totul se petrece ca şi cum bunurile cetăţenilor ar face parte dintr-un ,,întreg’’ pe care statul consideră că are dreptul şi puterea să şi-l însuşească, deşi are ,,mărinimia’’ să nu o facă decât pentru o fracţiune, care, în majoritatea ţărilor occidentale, echivalează actualmente cu 40-50% din PIB, iar în România, cu cca. 29,5%. Sunt puţine statele în care există o limită pentru totalul prelevărilor realizate în mod obligatoriu de către putere. Şi sunt şi mai puţine acele state în care constituţia obligă guvernul să limiteze impozitele şi taxele pe care le impune fiecărui individ la o anumită proporţie maximă din venitul sau averea acestuia. Întregul sistem se bazează, aşadar, pe ideea că statul are teoretic puterea de a decide cât anume ia de la cetăţeni şi cât anume le lasă, respectiv cât le dă, fără nici o limitare cantitativă. Se poate, deci, spune că toate bunurile cetăţenilor se află practic la dispoziţia puterii.
În statele comuniste, acapararea bunurilor cetăţenilor, numită din motive propagandistice, ,,naţionalizare’’, ,,colectivizare’’, ,,etatizare’’ etc., era justificată prin învăţătura marxist-leninistă, care putea fi ,,sintetizată printr-o singură expresie: abolirea proprietăţii private.’’ (Manifestul Partidului Comunist). În statele democratice, puterea se crede şi în acest caz liberă să acapareze tot ceea ce doreşte sub pretextul că a fost aleasă în mod liber. Cu alte cuvinte, acaparea este legitimată aici prin votul majorităţii, ca şi cum drepturile fiecărui cetăţean şi, deci, dreptul de proprietate ar depinde de părerea majorităţii care deţine întâmplător puterea. Astfel, chiar şi în statele democratice, lucrurile sunt prezentate ca şi cum drepturile, inclusiv dreptul de proprietate nu ar aparţine cetăţenilor, ci se nasc din bunăvoinţa statului: dacă nu ar exista stat, indivizii nu ar avea nici un drept.
În ambele cazuri, concepţiile respective exprimă o periculoasă desconsiderare a individului, deoarece neagă omului obişnuit capacitatea de a trăi o viaţă liberă şi responsabilă. Adepţii săi, care vor, de fapt, să-i stăpânească pe ceilalţi oameni şi să le dirijeze vieţile, îi găsesc pe aceştia din urmă prea ignoranţi, prea iresponsabili şi prea preocupaţi de ,,nimicuri’’ (salarii, pensii, ajutoare, cheltuieli zilnice etc.). Cu o incredibilă aroganţă, ei se consideră superiori semenilor lor şi pretind că ştiu mai bine decât aceştia ce este bun pentru oamenii de rând. De aceea, paternaliştii politici actuali pledează pentru extinderea funcţiei sociale a statului, iar în fapt acţionează pentru capturarea acestui ,,stat social’’ de către ei înşişi. La urma urmelor, aceşti politicieni se aseamănă mult cu dictatorii comunişti, care şi ei au încercat să reconstruiască lumea în funcţie de ideologia lor şi pentru ,,binele poporului’’ ̶ cu sau fără voia acestuia din urmă. Şi, la fel ca predecesorii lor comunişti, se consideră îndreptăţiţi să folosească forţa pentru a-i constrânge pe ceilalţi oameni să se supună ,,concepţiei lor despre lume şi societate’’. La fel ca fondatorii teoriei politice comuniste, ei consideră că ,,moral este tot ceea ce serveşte cauzei’’ (V.I. Lenin) şi că, deci, folosirea forţei coercitive a statului pentru a lua de la indivizii care ,,au’’ şi a da indivizilor care ,,merită’’ este o acţiune ,,morală’’
Or, dacă, în 1789, Adunarea Naţională Franceză a votat o ,,declaraţie a drepturilor omului şi cetăţeanului’’, nu o ,,cartă a libertăţilor’’, ea a recunoscut principiul că drepturile fiecărui individ sunt naturale, adică preexistente statului, care nu are căderea să le confere, ci este obligat să le recunoască, deoarece existenţa acestor drepturi nu depinde de stat.
Se poate, deci, concluziona că statul nu poate pretinde legitim în nici un mod bunurile pe care fiecare individ le obţine prin munca sa şi prin schimburile de bunuri şi servicii pe care le face cu alţi inidvizi.
Ideologia redistribuirii autoritare
Primii economişti clasici (A. Smith, D. Ricardo, Th. Malthus, J. St. Mill, A. Turgot, J. B. Say, F. Bastiat etc.) au considerat că repartizarea veniturilor în societate nu poate fi modificată. Ei au susţinut că încercările de atenuare a sărăciei prin intervenţia statului în economie sunt eforturi nu numai inutile, ci şi periculoase, deoarece duc la reducerea venitului naţional şi, deci, la creşterea sărăciei.
După cum am mai meţionat, K. Marx şi ceilalţi autori marxist-leninişti au afirmat că ,,proprietatea este un furt’’ (P. Proudhon) şi că prin ,,exproprierea expropriatorilor’’ se va naşte o nouă societate, în care, în prima fază, numită ,,socialism’’, principiul repartiţiei va fi: „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după muncă“. În a doua fază, numită ,,comunism’’, când munca nu va mai fi un mijloc de întreţinere, ci „prima nevoie vitală“, când nivelul înalt al productivităţii muncii va da posibilitatea creării unui belşug de produse, societatea va putea înscrie pe stindardul ei: „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi“. Concepţia marxistă a fost aplicată în varianta sa leninist-stalinistă în URSS şi celelalte ţări comuniste, cu unele deosebiri legate de situaţiile moştenite din trecut sau de împrejurările politice naţionale. În România, această concepţie a fost aplicată până la sfârşit în varianta sa cea mai ostilă oricărei forme de liberalizare. Din păcate, ea este împărtăşită şi în prezent de numeroşi politicieni, de o mare parte a elitelor româneşti şi, în general, de generaţia adultă din România, care nu se pot debarasa de trecutul ,,socialist’’, rămân receptive la ideile de colectivism, paternalism şi egalitarism şi rezistă reformelor politice, economice si morale necesare reintrării în normalitate
La sfârşitul secolului XIX, unii lideri politici din ţările occidentale au luat o serie de măsuri care au produs o schimbare istorică a rolului statului în economie. Astfel, Bismark – în Germania, Gladstone şi Disraeli – în Marea Britanie, F. Roosevelt – în SUA etc., au introdus conceptul responsabilităţii statului pentru bunăstarea populaţiei. Acest nou tip de stat a fost numit ,,stat social’’ (Social State) sau ,,stat providenţă’’ (Welfare State). Indiferent de denumire, principala sa caracteristică este că guvernul acţionează asupra mecanismelor pieţei pentru a-i proteja pe cetăţeni de evenimentele neprevăzute şi pentru a le asigura un nivel de trai minim.
În prezent, în ţările democratice, dreapta şi stânga se întâlnesc adesea în susţinerea acestui tip de stat. Ele nu se deosebesc una de alta decât prin modul în care identifică beneficiarii şi victimelor aplicării principiului statului social, în sensul că fiecare îşi protejează propria clientelă electorală.
Astfel, dreapta conservatoare sau etatistă, care a apreciat întotdeauna armata, poliţia, constrângerea, statul puternic, disciplina cetăţenilor ̶ pe scurt, legea şi ordinea ̶ , susţine ideea unui stat dominator din punct de vedere economic, care reglementează viaţa economică sau cel puţin exercită un anumit control asupra ei. Această poziţie este în concordanţă cu filozofia autoritară tradiţională a dreptei: a-i da statului inter alia puterea de a stabili mărimea venitului ce revine fiecărui individ este o idee seducătoare pentru forţele politice de dreapta, deoarece orice creştere a puterii statului este conformă cu concepţia lor generală despre primatul politicii asupra vieţii economice şi sociale. O variantă a acestui tip de stat este ,,statul corporatist’’ instituit de fascismul italian şi preconizat în România interbelică de N. Manoilescu.
Stînga s-a declarat şi a fost considerată mult timp purtătoarea ideii de libertate, cel puţin în afara domeniului economic. Însă, ea s-a raliat dogmei etatiste, deoarce este fundamental egalitaristă şi, în general, marxistă. De fapt, stânga din ţările occidentale a reţinut din marxism mai ales teza după care bogaţii trebuie să plătească: ,,impozitul cu puternic caracter progresiv este un puternic mijloc pentru răsturnarea întregului mod de producţie capitalist.’’ (Manifestul Partidului Comunist).
Această ideologie etatistă, care predomină la ora actuală inclusiv în discursul economic al elitelor româneşti, se legitimează, printre altele, prin conceptul de ,,solidaritate’’. Acest concept este interpretat însă ca supunere necondiţionată faţă de legile statului, care obligă cetăţenii să plătească tot ce statul consideră că trebuie plătit pentru a da cu generozitate ceea ce el crede că ,,merită’’ acelor cetăţeni pe care el, statul, îi desemnează şi într-o măsură pe care tot el o stabileşte în mod suveran. De aceea, filozofia politică respectivă este numită în literatură ,,solidarism’’ şi este considerată o încercare de răspuns nemarxist atât la liberalism, cât şi la socialism. Prin prisma problemelor analizate în această lucrare, relevant este că solidarismul implică mai mult decât simpla caritate, deoarece tratează datoria solidarităţii ca un ,,imperativ categoric’’ (I. Kant), adică un scop în sine, care justifică impunerea oricărei legislaţii arbitrare fiinţelor umane. Într-adevăr, conform acestei concepţii, există o ,,lege de dependenţă reciprocă’’ între oameni, care dă naştere ,,unei datorii de solidaritate universală’’. După cum a arătat însă L. Mises, solidarismul constă în abolirea proprietăţii, deoarece proprietarul nu poate face ce vrea cu bunurile sale; el nu poate dispune de aceste bunuri, adică nu are ceea ce în dreptul roman se numeşte jus utendi. Este vorba, deci, despre o doctrină care afirmă că este fundamental diferită de socialismul de stat, dar care, în realitate are acelaşi ideal. De aceea, Mises califică solidarismul drept ,,pseudo-socialism’’.
Oricum, pentru adepţii acestei concepţii, amintita datorie merge dincolo de simpla întrajutorare în situaţii de urgenţă sau de necesitate. Ea se bazează pe ideea că individul nu-şi aparţine lui însuşi, ci este o rotiţă într-un agrenaj, un membru al unei societăţi căreia îi este dator încă de la naştere, deoarece, în calitate de membru al societăţii, beneficiază de binefacerile civilizaţiei. Aceste idei nu sunt doar pur teoretice, ci sunt reproduse mai mult sau mai puţin fidel în discursurile tuturor ideologilor şi oamenilor politici care susţin sistemele colectiviste, egalitariste şi paternaliste.
Consecinţa este că rolul conducătorilor politici este limitat la identificarea unui număr suficient de mare de beneficiari pentru a le crea în permanenţă aşa-numite ,,drepturi economice şi sociale’’, evident, în schimbul voturilor. Şi, de fapt, se constată că o caracteristică importantă a procesului politic în ţările democratice, chiar şi în cele cu democraţie matură, a devenit cumpărarea de voturi cu banii statului, adică acordarea de avantaje categoriilor de populaţie care sunt ,,buni’’ alegători. Iar dovezi în acest sens sunt rezultatele notabile obţinute în ultimii ani de partidele populiste la alegerile naţionale şi locale din unele ţări vest-europene (Suedia, Franţa, Austria). Inutil de adăugat că pentru politicieni această practică este mult mai ieftină şi mai eficace decât cumpărarea de voturi cu banii proprii.
Morala sacrificiului
Toate aceste ideologii se bazează pe două neadevăruri. În primul rând, ele afirmă că tot ceea ce decide statul concordă cu interesul general şi că, deci, există interesul general ca cetăţenii să plătească toate impozitele pe care statul le solicită. În al doilea rând, ideologia redistribuirii autoritare pretinde că statul este reprezentantul poporului şi că poporul sau majoritatea sa poate decide în locul fiecărui individ.
Or, mulţi economişti contemporani, inclusiv doi laureaţi ai premiului Nobel, K. Arrow şi J. Buchanan, au demonstrat că acţiunea politică implicată de redistribuire nu prezintă caracteristicile unui ,,bun public’’ şi, deci, trăsăturile unui ,,interes general’’. Ca urmare, latura economică a acţiunii politice în democraţie constă doar în aceea că partidele şi candidaţii au nevoie de contribuţii la campania electorală şi de voturi pentru a fi aleşi. Pentru a obţine aceste voturi, ei folosesc pe cât posibil banii altora şi oferă privilegii celor care îi votează. Ceea ce susţine din punct de vedere economic procesul democratic este, aşadar, spolierea politică produsă prin ,,privatizarea profiturilor şi naţionalizarea cheltuielilor’’. Ca urmare, beneficiarii acestui proces sunt puternic stimulaţi să facă lobby, să exercite presiuni, să facă trafic de influenţă, să îi corupă pe politicieni ,,cinstiţi’’ etc., pentru a legifera diverse forme de ,,asistenţă socială’’. Ei încearcă să obţină banii altora prin procesul politic, în loc să caute să-şi câştige banii în mod cinstit prin concurenţă pe piaţa liberă. Cu alte cuvinte, ei devin în mod natural cea mai importantă categorie de ,,vânători de rente’’.
Pe de altă parte, contribuabilul obişnuit nu are nici un stimulent să-şi piardă timpul pentru a încerca să-i determine pe politicieni să-i acorde o mică scutire de impozite.
Ca urmare, există în permanenţă riscul ca democraţia să degenereze în demagogie, adică într-un sistem politic în care opiniei publice i se spune doar ceea ce aceasta doreşte să audă, în timp ce politicienii privatizează întreprinderile şi bunurile statului, îşi stabilesc salarii exagerate, îşi acordă imunităţi şi privilegii în detrimentul consumatorilor, producătorilor competitivi, contribuabililor şi societăţii civile. În modul acesta, societatea devine o ‚,societate de vânători de rente’’ (Rent-Seeking Society), a cărei principală caracteristică este corupția endemică.
Pretinsa ,,morală’’ a ideologiei etatiste este identică, în realitate, cu ceea ce scriitoarea americană de origine rusă A. Rand a numit ,,morala sacrificiului’’ (Revolta lui Atlas). Modul de justificare a acestei morale este simplu, dar eficace: statul se prezintă drept întruchipare a voinţei divine şi îşi arogă, în numele unor concepte abstracte, cum ar fi ,,popor’’ sau ,,naţiune’’, pe care pretinde că le încarnează, prerogative divine, inclusiv aceea de a lua totul de la cei pe care îi tratează ca şi cum el, statul, nu Dumnezeu, i-ar fi creat.
Forme de retristribuire
S-ar putea crede, dar nu este aşa, că ,,redistribuirea’’ calificată ca atare, adică realizată prin ceea ce numeşte oficial ,,asigurare şi asistenţă socială’’, este singura întâlnită în societăţile moderne. Există însă şi un alt tip de redistribuire, care rezultă din serviciile publice prestate de stat sau de organele sale locale. De exemplu, în presa din România se relatează adesea despre inaugurarea de către şefii de guverne, de miniştrii, primari sau alţi oficiali a unor clădiri, terenuri sau săli de sport, monumente, loturi de autostradă, drumuri, pasaje etc., finanţate din banii contribuabililor. Acestor demnitari le face, evident, plăcere să oficieze asemenea ritualuri, iar inaugurarea unor obiective construite cu banii contribuabililor este rentabilă din punct de vedere electoral. Căci, toate aceste construcţii şi lucrări au ,,beneficiari’’ ̶ direcţi sau indirecţi ̶ interesaţi de obţinerea foloaselor sau ocaziilor de afaceri create de investiţiile respective. Sunt rare cazurile în care aceşti beneficiari sunt ,,săracii’’ sau cei aflaţi cu adevărat în nevoie.
De asemenea, transporturile gratuite sau subvenţionate, spectacolele oferite la preţuri reduse sau în mod gratuit, mesele servite pe gratis la diverse adunări populare etc., constituie modalităţi de redistribuire autoritară. De aceste modalităţi beneficiază, după caz, cei care călătoresc mai mult, cei care merg mai des la spectacole sau la adunări populare, ori cei care exercită activităţi remunerate pentru a produce sau împărţi mâncarea şi băutura oferită publicului cu diverse ocazii. Nici aceşti beneficiari nu sunt neapărat cei mai săraci; de exemplu, se ştie că spectatorii care merg la teatru sau la operă sunt mai înstăriţi decât media populaţiei.
În România, populaţia apreciază adesea obţinerea unor bunuri sau servicii publice aşa-zis ,,gratuite’’. Aceasta, pe de o parte, din cauza amintitei remanenţe a ideilor colectiviste, paternaliste şi egalitariste, iar pe de altă parte, deoarece nimeni nu a explicat vreodată pe înţeles şi unui public mai larg că, de fapt, bunuri sau servicii ,,gratuite’’ nu există: există unele bunuri sau servicii pe care le plătesc cei care le utilizează şi alte bunuri sau servicii ale căror costuri sunt suportate de contribuabili. În acest din urmă caz, costurile respective constituie o redistribuire în detrimentul celor care plătesc impozite şi taxe şi în favoarea celor care, mai bogaţi sau mai săraci, utilizează aceste bunuri sau servicii.
Alături de această ,,redistribuire ascunsă’’, există alta, explicită. Ea constă în aplicarea prin impozite şi contribuţii a politicii aşa-zise ,,sociale’’ în folosul declarat al anumitor categorii de populaţie. Principalul instrument al acestei politici, care afectează practic toţi cetăţenii – atât în calitate de contribuabili, cât şi de beneficiari –, este sistemul asigurărilor sociale. Pluralitatea de regimuri juridice aplicabile ambelor categorii de cetăţeni implicaţi – contribuabili şi beneficiari –, fac însă aproape imposibilă identificarea beneficiarilor în expresie netă, adică a indivizilor care primesc mai mult decât dau. Astfel, alocaţiile de stat pentru copii, care sunt finanţate de toţi contribuabilii, inclusiv de familiile mai sărace care nu au copii, revin familiilor cu copii, chiar dacă acestea din urmă sunt înstărite. Pensiile şi asigurările de sănătate sunt finanţate, în principal, de persoanele care muncesc. Acest sistem, numit explicit ,,redistributiv’’, este rentabil mai ales pentru persoanele care ajung la vârste înaintate, indiferent de situaţia lor economică. În definitiv, el implică atât o redistribuire intergeneraţională – de la tineri spre vârstnici, cât şi una intrageneraţională – de la indivizii care muncesc spre cei care nu muncesc.
Aceste fenomene, care, în limbaj marxist, ar trebui numite tot ,,exploatare’’, sunt posibile, deoarece mulţi compatrioţi cred că ei sunt aleşii sorţii, în sensul că sunt convinşi că aparţin categoriei beneficiarilor. Cu toate acestea, simplii cetăţeni nu ştiu, dacă, în ansamblu, câştigă sau pierd ceva, deoarece sistemul este opac. Şi, cu toate că a fost conceput pentru a se alimenta singur, în România, cel puţin, el nu funcţionează: bugetul asigurărilor sociale este cronic deficitar, iar acest deficit se acoperă în întregime de la bugetul statului. Adevăraţii săi beneficiari sunt, prin urmare, greu de identificat, însă printre aceştia se numără, cu siguranţă, persoanele cu pensii ,,nesimţite’’ sau ,,cumulate’’, beneficiarii de ajutoare sociale apţi de muncă, numeroşii funcţionari care deservesc sistemul, precum şi diverşii prestatori de servicii finanţate din fondurile aşa-zis ,,sociale’’ (companiile de transport pentru care se acordă bilete gratuite sau cu tarife reduse; cabinetele medicale şi farmaciile care lucrează cu casele de asigurări; furnizorii de alimente distribuite gratuit etc.). Oricum, este inexactă afirmaţia frecventă că beneficiarii sistemului sunt ,,săracii’’ şi, dintre aceştia, mai ales cei care au devenit săraci din motive independente de voinţa lor.
Acest sistem este practic imposibil de contestat, din cauza numărului mare a concetăţenilor care cred, uneori pe bună dreptate, dar cel mai adesea în mod eronat, că ei sunt beneficiari. De exemplu, deşi se ştie că, în general, familiile din clasa medie sunt aproape întotdeauna perdante, chiar şi ele se bat pentru menţinerea unor alocaţii diverse, tarife reduse sau gratuităţi pe mijloacele de transport, pensii mărite, preţuri mici pentru spectacole, mâncare şi băutură oferite gratis la chermeze etc., fără să înţeleagă că impozitele şi contribuţiile pe care le plătesc le costă adesea mai mult decât valorează avantajele respective.
Adevărata solidaritate
Concluzia care se desprinde din cele arătate este că societatea românească trăieşte încă într-un sistem de solidaritate constrângător, autoritar, impus în numele unei ,,morale a sacrificiului’’ îndoielnică şi nu foarte diferită de ,,etica şi echitatea socialistă’’ care cerea poporului să ,,facă totul’’ pentru a construi comunismul.
Într-o societate liberă, mai mult sau mai puţin raţională, acest sistem nu poate fi nici justificat ideologic şi nici susţinut cu argumente ştiinţifice. În acest tip de societate, autorităţile îi reprezintă pe cei care le-au ales, dar reprezentarea, chiar bazată pe un vot liber, nu este întotdeauna reală: teoria deciziilor publice (Public Choice Theory), elaborată şi dezvoltată de K. Arrow, J. Buchanan şi G. Tullock, A. Downs, M. Olson, A. Krueger, J. Bhagwati etc., este categorică în această privinţă: deciziile publice nu constituie reproducerea exactă a preferinţelor sau opiniilor unuia sau altuia dintre alegători. Iar aceasta, din multiple cauze, dintre care cea mai evidentă este că alegătorii nu acordă niciun fel de atenţie programelor electorale. Şi chiar dacă reprezentarea este asigurată în mod corect, rămâne încă de demonstrat cum anume poate fi justificată o redistribuire autoritară. Căci, la urma urmelor, care este principiul moral în virtutea căruia o majoritate poate să-şi însuşească bunurile unei minorităţi?
Toate acestea nu înseamnă că, dincolo de modul său de finanțare ̶ de către indivizii caritabili sau de către autorităţile responsabile cu asigurările sociale sau cu serviciile numite ,,publice’’ ̶ , solidaritatea umană nu trebuie să existe. Numai că adevarata solidaritate există doar acolo unde nu intervine decizia autoritară a statului şi, prin urmare, oamenii liberi îşi pot manifesta compasiunea de care numai oamenii sunt în stare. Mitul ,,statului social’’ are drept pandant lipsa de încredere în oamenii în carne şi oase, care nu sunt consideraţi capabili să fie solidari prin decizii libere, deşi această neîncredere este infirmată în fiecare zi de faptele caritabile a mii şi mii de semeni de-ai noştri. Iar aceasta, chiar şi în România, unde ,,greaua moştenire’’ a comunismului continuă să deformeze conștiința morală, iar societatea este înclinată să vadă în stat un mesia pământean.
____________
Text apărut inițial în revista SINTEZA, Nr. 49, Februarie-Martie 2018, p. 116-124.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Acest articol nu încearcă să tempereze pretinsul exces de redistribuție autoritară, ci să exprime mentalități anti-statale tradiționale (ura față de fanarioți, ura haiducească, ura comunității rome față de stat) din România.
Statul român are printre cele mai mici procente de PIB colectat la bugetul statului din U.E: 28 %. Polonia are 32%, Germania – 37%. Suntem depășiți de țări ca Belarus sau Albania (https://en.wikipedia.org/wiki/Government_spending).
Cineva ar putea spune că criza Europei să datorează exceselor bugetare; în acest caz România cu un buget mic ca procent în PIB ar trebui să zburde voinicește. Accept totuși că procentele bugetelor europene ar trebui să scadă până la … nivelul României.
Din pacate, alternativa la PSD este tot una socialista, chiar daca moderna, de Bruxelles. Aceasta noua alternativa propune acelasi etatism, uneori chiar mai sever, cu pretentia ca de data asta va functiona. Ar fi interesant de vazut cati oameni trebuie sa mai plece din tara, pana sa inceapa niste politicieni sa accepte realitatea.
cam asa i. intrebare de zece puncte : politrucii isi doresc sa ramina sau sa plece aia care inca mai misca ? „renterii” de care nu vorbeste autorul (!) sint in institutiile statului cleptocrat (asf, bnr, curte de conturi, anaf, militie, televiziune publica, regii etc. – care mimeaza liberalismul cind ele sint colhozuri monopol de stat). ceilalti „renteri” marunti de care aminteste autorul (!), primesc firimiturile in schimbul votului (masa electorala ce sustine socialismul „democratic” in fact oligarhic)
„politrucii isi doresc sa ramina sau sa plece aia care inca mai misca ?”
Aia care misca, dar „isi vad de treaba lor” (nu se implica social, nu se implica in politica) pot sa ramana. Aia care misca, dar fac gura – ar fi mai bine sa trece.
Pentru ca fara aia care inca mai misca nu ai crestere economica si bani la buget pentru clientela si redistribuire, deci risti sa fii calcat pe cap de majoritatea care altfel te voteaza regulat.
CE se misca mai greu si intr-un mod destul de criptic.
Dar actuala CE este puternic aplecata spre dreapta :-).
Foarte multi ministri, politicieni si functionari pur si simplu nu pricep cum functioneaza UE. Nu pricep nimic. Dupa mine, asta este principala problema a Romaniei in relatia cu UE, nu orietnarea noastra politica (national-socilasita) sau a UE (care -o fi).
Problemele sunt mai complicate si unele fara raspuns. Sa incepem asadar cu inceputul:
Doctrica marxista a inceput odata cu industrializarea. S-a dorit raspunsul filosofic dar si practic la intrebarea „ce facem cand masinile vor lua locul oamenilor ?”. La vremea aceea, „productia”, de tip fabrica, era obsesia multora si singura cale spre izbavirea de saracie. Si azi, nostalgicii comunismului pun mare accent pe asta si pe dezastrul provocat de disparitia fabricilor. Mentalitatea noastra, educatia, au fost unele formate pe tiparul „fabrica”. Obsesia comunistilor era pe industrializare. Ceausescu a luat mancarea de la gura noastra, a exportat-o pentru a indeplini visul ideologic marxist: industrializare. Nu a bagat banii in buzunar, ca acum. Chiar si in 89, dupa ce si-a platit datoria, nu a relaxat consumul fiindca industrializarea facuta pana atunci nu prea functiona, exporturile erau mai degraba din agricultura. Comunismul avea prevazuta aceasta etapa de industrializare, un efort care odata incheiat, ducea la instaurarea deplina a comunismului si a unei noi societati. Dispareau banii, samd. La noi era estimat ca in anul 2000 se va intampla asta, dar era evident o utopie. Una din greselile majore ale lui Marx: asa numita „viziunee statica asupra economiei”. Adica, faci o fabrica de pantofi, doar „o dai mai tare” si produce mai multi pantofi. Zeci, sute de ani, ne vom fi incaltat cu acelasi tip de pantofi. Nu a fost sa fie asa, din contra, azi cautam noul.
In timp ce la noi comunismul esua, in alte tari, capitalismul a dus la formarea unor giganti economici si la acumularea de capital. SUA au Google, Facebook, mari companii de pharma si fonduri de capital. Si-au facut si ceva infrastructura si controleaza resurse din alte zone. Noi, am descoperit IT-ul care functioneaza, insa cercetarea e tot la ei. Fara capital si fara infrastructura si research, cu apetitul deschis de consum si amplificat de intrarea in UE, nu ne mai permitem sa strangem „cheag”. Desi marile companii pareau ca se deschid catre noi, avand filiale la propriu aici, este de stiut ca centrele „low-cost” nu produc o imbogatirea a populatiei, din contra, uneori o saracesc. Iar cei cu adevarati buni si bine platiti au fost atrasi in companiile mama.
Guvenrele sunt la noi populiste si pentru o economie emergenta, e greu sa rezolvi probleme de infrastructura, cercetare si acumulare de capital, cat timp „foame e inca mare”.
Ne merge bine ca slugi ale celor din vest, dar doar cat timp acest statut va fi net superior originilor noastre de super-saraci lasate de comunisti. Cand nu ne vom mai multumi doar sa fim slugi more or less de lux, vom emigra. Concluzia: greu cu infrastructura si cercetarea si capitalul in economiile emergente, tocmai lucrurile care ne-ar face un viitor.
Singrua tara care se bate cu gigantii americani e China. Nu e tocmai o democratie, dar face ce noi nici nu putem visa. Ia de la consum si investeste in infrastructura si cercetare. Si au si bani, destui, precum si resurse, mana de lucru ieftina. Fac trenuri de mare viteza, Huawei a scos din piata telecom firme mari gen Ericsson si se bate cu Samsung si Apple. Au tot ce le trebuie. Ii hulim ca sunt comunisti si nu se omoara cu drepturile omului. Ok, nici eu nu sunt fan mare al politicii Chinei, dar dpdv. economic fac ceea ce noi nici nu putem visa. Au capacitatea sa investeasca si au demonstrat ca investiile publice facute chiar si de un partid comunist, pot fi facute „cu cap”. Sau macar la nivelul de a da un raspuns rezonabil SUA.
Injuram „neo-marxismul” UE ? Si ei isi cauta un drum. E drept, in UE se traieste prea bine dpdv al ajutoarelor sociale, dar investitiile publice, facute cu cap, de o mana de gulere albe, tehnocrati, de la conducerea UE, chiar daca nu perfecti, trebuie salutate fiindca nu avem alternative si suntem in competitie cu alte continente. Alternativa e populismul estic, unde infrastructura avanseaza greu, iar educatia, cercetarea, sunt „mofturi”. Ar fi minunat sa avem investitii in domeniile enumerate, larg consimtite de populatie. Dar populatia nu e educata si gandeste doar pentru ea. La noi, voteaza pe 50 lei si un kil de faina, fara sa ii pese ca cei mai buni pleaca scarbiti din tara. Si noi vrem investitii, cercetare ?
PS: la noi, singura sansa de a se tempera consumul, vine tot de la un partid mare. Un PNL cu maxim 20% nu isi permite sa taie de la consum si sa faca investii publice, fiindca dupa 4 ani de mandat risca sa nu mai intre in parlament. CDR care a facut reforma, a inversat trendurile pe cadere cauzate de Vacaroiu samd. dar a platit scump. Singura speranta ramane, si imi pare rau sa spun asta, tot un partid f. popular, gen PSD. Dar nu cu actuala conducere formata din infractori populisti. Poate daca intr-o zi, vor veni la carma lui niste oameni care sa inteleaga contextul global, fara foamea aia permanenta de ciocoi comunist, poate vor pune interesele tarii mai presus si vor face ceva si pentru tara.
@gigel – Singrua tara care se bate cu gigantii americani e China. (…) Fac trenuri de mare viteza
China nu recunoaște nici patentele, nici drepturile de autor. Au 4 modele de trenuri de mare viteză, fiecare copiat de la câte un producător consacrat. Nicio țară din UE nu se poate comporta astfel, nu poate copia nici TGV-urile de la Alstom, nici ICE-urile de la Siemens, după care să le vândă în nume propriu.
@gigel bine punctat, insa daca Europa doreste sa ramana competitiva si sa se „dueleze” direct cu SUA sau China, trebuie sa se reformeze si sa adopte politici mult mai dinamice. Trebuie sa investeasca mai mult in cercetare pentru a micsora distanta dintre UE- China si UE-SUA si trebuie sa renunte la politicile sale sociale si acordarea de ajutoare sociale de lux. Eu muncesc pentru o companie privata din UE si platesc 50 % taxe, intr-o tara in care este plin de asistati sociali si musulmani care incaseaza lunar somaj pe viata (timp de 40 de ani minim). Asadar unde se duc taxele mele? Ce produce acest stat vestic al UE si unde se duc taxele mele? China, chiar daca copiaza tot, produce foarte mult si investeste bani grei in cercetare. Occidentul este vinovat pentru furtul de patente pentru ca zeci de ani au produs in China orice piesa, iar chinezii au avut acess la toate tehnologiile posibile. La ce va asteptati din partea chinezilor?
@mike – Occidentul este vinovat pentru furtul de patente
Una dintre cele mai importante atitudini care se învață de la tată este responsabilitatea. Iar asta în ambele sensuri: atât asumarea responsabilității pentru faptele proprii, cât și refuzul asumării responsabilității pentru faptele terților.
Sunt ferm convins că în cazul unor femei violate nu le-ai considera pe ele vinovate, iar asta pe bună dreptate. Indiferent cum erau îmbrăcate și indiferent prin ce locuri rău-famate umblau. A blama victima este profund incorect, dar se pare că în materie de furt de patente n-ai nicio problemă cu asta. Să-ți mai spun și de unde provine asta? Nu mai spun.
Patentul, ca si orice reglementare trebuie sa fie in beneficiul societatii . Adica sa protejeze timp de 10-15 ani, timp in care firma respectiva are timp sa faca binemeritatul profit . Accestul la tehnologie, la progres este un drept uman universal, nu poate fi ingradit de un monopol .
Niciodata un monopol nu o sa duca la dezvoltarea armonioasa a unei societati umane .
Intre timp, guvernul PSD vrea sa distruga ONG-urile, fiindca au facut prea mult bine, au ajutat prea multi oameni, iar PSD nu a primit spaga din activitatea ONG-urilor.
Pai ce credeti ca e aici? Democratie sau dictatura PSD?
Treziti-va la realitate. Si votati. Daca va duce capul.
De acord. Dar vreau sa vad si eu oferta politica alternativa.
Deocamdata nu am sesizat nicio orientare de dreapta la niciunul din partidele actuale.
Ca sa nu mai spun ca irosim spatiul politic cu bizarerii de genul UDMR care nu are niciun rost intr-o democratie. Am tot respectul pentru maghiarii din ROmania, ma simt bine ca exista aici si le-as acorda cate drepturi isi doresc. Dar UDMR face rau Romaniei si maghiarilor din Romania. Cel mai mare rau pana la urma fix maghiarilor il face, pentru ca nu le reprezinta interesele in niciun fel dar le da iluzia ca ar face-o.
Foarte corect, dar, ținând seama că masa celor care cred ca beneficiază este mai mare decât cei care chiar contribuie la sistem ne întrebam ca Lenin: Ce-i de făcut?
Pentru că pe cai „democratice” sistemul nu pare reformabil.
Exista o cale autoritara si una democratica.
Ambele insa depind de afirmarea si asumarea dreptei, pe cale politica. Fara un partid de dreapta pur si simplu nu se poate in niciun fel. Legea firii il va impune. Intrebarea mea este insa cand?
Intr-un secol România a trecut prin mai multe perioade de tranziţie foarte diferite. Rupturile între perioade au fost brutale şi imediate. Cea mai gravă şi cu consecinţele cele mai dăunătoare a fost trecerea la sistemul sovietic culminând cu naţionalcomunismul autohton (societatea socialistă multilateral dezvoltată, unde începând ca. 1977 salarul net era şi cel brut. Totul de la stat ….). In patruzeci de ani (Legea Naţionalizare) s-a schimbat radical statul şi societatea civică. Burghezia, proprietatea privată asupra intreprinderilor etc. a fost eliminată. S-a distrus perfomanţa economică, competitivitatea producţiei şi a produselor, ritmul de inovare şi responsabilitatea cetăţenilor. Naţiunea ceauşistă e fost 1989 un stat naţional centralizat eşuat politic, economic, juridic şi moral (epurarea etnică, vânzarea minorităţilor pentru Dolari).
…… „… societatea românească trăieşte încă într-un sistem de solidaritate constrângător, autoritar, impus în numele unei ,,morale a sacrificiului’’ îndoielnică şi nu foarte diferită de ,,etica şi echitatea socialistă’’ care cerea poporului să ,,facă totul’’ pentru a construi comunismul…. „…..
După 29 de ani de libertate mentalitatea nu s-a schimbat. Dependenţa locuitorilor de stat a rămas un handicap major. Nu s-a creat o nouă „burghezie“ independentă de stat. Nu s-a creat un sector privat puternic independent de stat.
Distanţa de occident care în 73 de ani de pace a ajuns la bunăstare pentru cea mai mare parte a locuitorilor creşte permanent, nu se diminuează. Este un motiv pentru a saluta intenţia autorului şi acelora care cred, speră într-o Românie Europeană, în bunăstare, belşug şi prosperitate pentru majoritatea locuitorilor ţării.
Cermoniile din Franţa (E. Macron a vizitat împreună cu cancelara A. Merkel Compiegne, locul capitulărilor WW1 şi WW2) şi UK (Preşedintele F.W. Steimeier a participat cu Printul Charles la un miting public şi cu Queen E II în catedrala Westminister la o ceremonie de doliu) în amintirea sfârşitului WW1 sunt folosite în vest pentru a depăşi contracticţiile şi conflictele din trecut. Vestul e preocupat de prezent şi de un viitor mai bun.
De 10 ani România are ca partener în UE cele mai bune condiţii din istoria sa. Intenţia autorului şi a multora aici pe publicaţie e acea societate civică matură care crează un alt stat. Mentalitatea crează statul şi invers.
Tendinţa nu e clarificată. „Penalii patrioţi“ dâmboviţeni din parlament şi guvernul Dragnea/PSD manifestă tendinţe izolaţioniste- naţionaliste asemănătoare din trecutul recent şi asemănătoare cu cele ale vecinilor „iliberali“ din est.
Unde sunt Unioniştii PRO-UE din ţară care se pronuntă o lună înaintea Preşedinţiei UE 2019 în mod public ca adepţi „ai principiilor normative UE“, acele baze comunitare care în vest au dus la o societate civică mai echilibrată (sentimentul apartenenţei) în sensul celor prezentate de autor?
Admir pe cei de pe publicaţia contributors care sunt preocupaţi de prezentul ţării ca autorul cu prezentarea sa excelentă de aici, nu se aventurează în speculaţii geopolitice aiurea cu acuzaţii în stilul trecutului recent (naţionalism legionar ortodox şi izolaţionalism naţionalcomunist autohton).
Viitorul e desc
his.
Am trecut de la comunism la socialsim cand comunismul ne-a facut sa suferim destul.
Vom trece de la socialism la capitalism cand vom suferi indeajuns de pe urma socialismului.
Cat va dura? Nu stiu, dar as presupune ca doua generatii – cam 40 de ani de acum incolo.
Daca nu intervine nimic.
Nu cedăm. Ne e voie în faţa tinerilor.
Eliberarea 1989 nu a adus alţi locuitori, nu a adus alţii la cârmă.
Democraţia trebuie dobândită zi de zi. Nu poate fi lăsată pe mâna „penalilor patrioţi“.
Oricare e situaţia, oricât de dureros e Brain Drain- plecarea tinerilor, trebuieă încrederea în prezent şi viitor. Am încredere în fiecare dascăl tânar (am vrut să predau fizica) care doreşte să-şi realizeze aptitudinile.
Nu mă preocupă în primul rând „teoriile“ (citesc câte ceva despre: Raphael Glucksmann: Les enfants du vide, prefer fizica cuantică şi astrofizica), avem ca ţel comunitar: United Europe.
Mit jedem Kind kommt eine neue Chance für die Welt. Hannah Arendt
Sigur.
In anii 80′ devenise clar ca nu e in ordine, dar toata lumea astepta nu se stie ce.
===
Parintii responsabili pleaca din tara pentru ca inteleg ca aici copiii lor nu au nicio sansa.
Offspring drain.
Daca te gandesti, e insuportabil.
Nu e voie să se accepte nici măcar gândul că totul e pierdut. Asta e libertatea mult asteptată. Tinerii de azi nu sunt legaţi de glie.
Concurenţa e un principiu de bază al oc
cidentului. Aici concurenţa pentru a atrage tineri (Frankfurter Allgemeine Zeitung: 10.000 ingineri electro lipsesc an de an în RFG, nu sunt, vor veni din alte zone UE). Cei care gândesc exclusiv naţionalist- izolaţionist (Tăriceanu: fiecare în ograda lui) în est nu au priceput nimic nici după aderarea 2004/2007. Libertatea de a alege locul de muncă, de a alege reşedinţa face parte de „principiile normative UE“. Frustrarea unor politicieni din est, resentimente, invidie, xenofobie nu duce la nimic bun, nu duce la performanţă, responsabilitate şi competitivitate economică.
United Europe, da
Cu o corectură „socială“ (Willy Brandt/SPD: die stärkeren Schulter müssen mehr tragen) în UE: dintr-un budget comunitar să se sprijine încadrarea tinerilor şomeri în jobs. Nu există o soluţie ideală pentru toţi şi peste tot. Starea actuală cu şomaj exorbitant de mare în sud- est la tineri nu e acceptabilă (salar mic, chirie mare: cum să deplaseze tinerii greci, italieni, etc în alte zone?).
Vom vedea ce se realizează din „refondarea franceză ZE/UE“ de la Sorbonna 2017. Unanimitate de voturi blochează tot, nu mai funcţionează în UE.27. Comisia are numai 32.000 angajaţi, mai puţini decât Firea/PSD în administraţia capitalei.
Am încredere în tinerii din ţară.
Ca intr-un banc cu Bula: una e politica interna alta e cea externa :-))
POSDRU – programul pentru educatie – a fost suspendat si s-au pierdut sute de milioane de EURO din el. Cauza: biroctratia bolnava si incompetenta autoritatilor romane. Au dat insa vina pe beneficiari.
Si in prezent finantarea instruirilor pentru tineri e ceva de care e bine sa fugi. Toata lumea tace, pentru ca daca scapa o vorba, nema finantare mai departe.
Finantarea europeana in Romania este un exercitiu formalist de rabdare si perspicacitate. Nu are nicio legatura cu nevoile reale. Autoritatile dau vina fie pe CE, fie pe beneficiari. Alaturi de incompetenta bine mascata din vorbe, o alta cauza este necesitatea de a justifica salarii mari pentru multi functionari. Majoritatea cu studii superioare, desi ceea ce fac necesita 8 clase primare.
Piata muncii este extrem de rigida in Romania, nu permite accesul tinerilor.
Toate aceste lucruri nu se pot rezolva administrativ, prin legi sau hotarari de guvern detaliate. Nu ai cum sa detalieze totul in acest mileniu si nici ne e eficient – a se vedea numaratul paginilor la brosurile finantate de UE, imbecilitate egalata doar de egalarea sumelor la ban sau de numaratul semnaturilor.
Este necesara o furtuna politica, un taifun, nu o boare de incalzit ciorba rasuflata a socialismului bolnav al Romaniei.
Acest taifun poate sa apara doar daca sufla toata suflarea Romaniei in aceeasi directie :-)).
… Dedalus ….
De acord, la stat nu se va schima repede ceva în bine. Mentalitatea ….
La intreprinderile private tinerii au acces normal. O firmă privată are interese pe termen lung, atrage tineri pentru a-și asigura existenţa.
La stat posturile sunt prea multe, sunt blocate pentru tineri. Clase mult mai mici în învăţământ înseamnă jobs pentru dascăli tineri. Prefer predarea în engleză la liceu pentru știinţele naturii, fizica, chimia, biologia (nu mai depinde de manuale învechite autohtone specifice).
Mămăliga nu explodează?
Un nou 1907?
Cred că se va decide în cabina de vot 2019/2020.
Cum se pot câștiga tinerii ca să voteze?
Ba s-a creeat, da s-au carat mai toti. Burghezia noastra face parale bune in tari mai primitoare. La noi nu erau destul de buni. Romanii prefera becali si dragni.
Cine a lucrat ca personal TESA în trecut ştie cât de greu e de realizat ceva bun la stat. Azi intreprinderile private oferă şansa de a reconstrui societatea civică care a fost amputată, deformată, asuprită, atomizată în naţionalcomunismul autohton. Au trecut 29 de ani. Nu mai e mult timp.
„solidaritatea” e un concept ipocrit; societatea are, in opinia mea, destule motive obiective si cinstite sa redistribuie o parte din venit, pentru reducerea decalajelor regionale si sociale, cel putin in interesul fluidizarii circuitelor economiei de piata (crestere sustenabila prin consum, atat in interesul cererii cat si al ofertei) sau in interesul securitatii, prin dezvoltarea infrastructurii, respectiv prin sprijin pentru educatie si integrare sociala (ca nu ne dorim sa evitam anumite cartiere), dar nu mi se pare deloc ca „solidaritate” sau „protectie sociala” ar fi termeni potriviti sau macar cat de cat acceptabili;
„Ceea ce a reuşit în schimb acest stat a fost crearea unei forme de manifestare sui-generis a fenomenului numit în literatură ,,vânare de rente’’ (rent-seeking ̶ A. Krueger).”
Dau si eu un exemplu de asistenta sociala: legislatia care favorizeaza firmele de paza, obligand agentii economici sa cheltuie fonduri cu care altfel s-ar putea asigura servicii de securitate publica echivaland, la o apreciere expeditiva, cu cel putin cate un gardian la fiecare intersectie; protectia sociala este menita sa ii protejeze pe protectori.
rog respectuos, neaparat sa mai publicati, cat mai des posibil: evident ca dvs.aveti infinit mai multe sa ne spuneti si noi sa invatatam
si poate se va gasi si vreo oferta electorala in nisa asta vida, ca m-as lasa convins sa particip la vot; pana atunci nu-mi ramane decat sa apreciez ca din greseala in greseala ne apropiem de victoria finala (vorba unui clasic in viata: exista ingredientele, dar mai avem de lucru la reteta)
Foarte bun !
Sigur ca istoria merita a fi studiata. Dar in opinia mea, articolul rateaza cu stralucire prezentul relatiilor economice, mult mai interesant si diferit fata de trecut.
Prima uriasa prejudecata aplicata prezentului este necesitatea muncii omenesti in economie. Dar ingeniozitatea omeneasca, munca omeneasca, in special cea fizica, toate aceste eforturi sunt in cadere libera. Foarte curand inteligenta si creativitatea omeneasca va fi surclasata la toate capitolele de inteligenta artificiala. Despre munca fizica nici nu are rost sa mai pomenim. Pur si simplu e din ce in ce mai putina nevoie de oameni intr-o economie competitiva. Nu putem fi mai eficienti decat masinile noastre. E o lege a progresului. Tehnologia creste, volumul muncii omenesti scade exponential.
A doua uriasa prejudecata este ca progresul ar urma sa fie generat de o elita politico-economica, la fel ca in trecut, prin stapanirea resurselor. Ori elitele stapanesc din ce in ce mai putine resurse. Odata cu descentralizarea resurselor energetice regenerabile, societatea civila va depinde tot mai putin de stat, de puterea politica, de mafiile locale si centrale. E un proces natural, centrifugarea puterii de stat catre functia sa de securitate.
Discutia din articol despre distribuirea veniturilor este istorie pura. Nu are sens ca robotii, masinile si tehnologiile sa munceasca pentru altcineva decat pentru oameni. Pentru cine sa produca daca nu pentru oameni??!! Distributia egala veniturilor e absolut obligatorie. Orice viziune am avea despre distributia veniturilor, aceasta va fi evident intrecuta de cea mai simpla viziune: venitul universal. E absolut obligatoriu. Iar eliminarea investitiilor de stat in economie e logica. Absolut obligatorie.
Sigur ca e frumos sa vorbim despre trecut, sa-l analizam. Dar daca ramanem prizonierii trecutului, mai bine stam acasa cu venitul universal, nu facem nimic, absolut nimic. Pentru ca incurcam lumea normala, incurcam munca eficienta si inteligenta, incurcam progresul.
Eu cand ii aud pe unii ca vor sa-i aduca la munca pe lenesi, prosti, obsedati, etc. ma intreb daca nu cumva au probleme la cap. Ce nevoie aveti sa va incurce idiotii la munca??!! Lasati-i sa stea dracului acasa! Le oferim de toate. Totul. Toate serviciile si toate placerile. Numai sa nu ne mai incurce la munca.
Chiar asa cititorule! Ce nevoie ai sa te incurce idiotii la munca? Gandeste-te o clipa. N-ai lucra mai eficient, mult mai eficient, n-ai trai mai frumos placerile vietii, daca idiotii ar sta acasa, fara sa ne mai incurce la munca? Pentru cine producem noi daca nu pentru ei? Deci, sa stea acasa!
Dreptul, banul, ar trebui distribuit corect inca de la locul de munca, prin introducerea normei . La multe firme se procedeaza in felul urmator : ai o norma la angajare, dupa care creste incet pana cand oamenii nu mai fac fata efectiv . Cat timp „asteapta 100 la usa” firmele nu au nici un interes sa-si schimbe comportamentul, statul nu are nimic impotriva exploatarii si a umilintei .
Adevarul este ca munca se poate norma foarte usor intr-un mod corect de catre stat astfel incat firma sa mearga pe profit si oamenii sa poata muncipe termen lung acolo. Sau pur si simplu inchise firmele unde exista rulaj mare de personal .
A negocia nu inseamna a santaj sau a abuza ! Atentie ! Si acest lucru este mentionat in Constitutie ! Un om fara venit care se angajeaza este vulnerabil, multi aleg sa ramana la actualele locuri de munca din disperare, datorita faptului ca peste 90% dintre „angajatori” comit abuzuri si deci sansele sa aiba parte de acelasi tratament si in alta parte sunt foarte mari, nu vor sa emigreze, etc . Dar atentie, in acest „proces” multi isi pierd sanatatea, isi distrug viata personala, de mortile subite, sinucideri nu mai aducem aminte .
Romanii nu vor sa munceasca, cea mai mare manipulare la ora actuala, nu este vorba nici pe departe de asa ceva . Romanii nu mai vor si nu mai accepta sa fie umiliti si exploatati mi se pare oabordare mult mai aproape de adevar .
Lipsa unor reglementari suplimentare clare introduse acum va duce la ceea ce vedem zilnic, tineri fara viitor, plini de disperare si de vicii, viitori infractori cu siguranta .
Lipsa unor reglemtari clare va duce la exacerbarea situatiei actuale, in care probabi, de multe ori, este mai usor pentru un om sa devina infractor decat sa munceasca undeva !
Ce faci, dom’le, sperii ”investitorii strategici” și îi pui pe fugă?! După ce că au probleme fiindcă nu mai găsesc oameni care să muncească ”într-un program flexibil” de 10-12 ore/zi pe 500 de euro/lună, vii și matale cu idei d-astea retrograde cu normarea muncii? Mai lipsește să dai o lege prin care să interzici sifonarea profitului către firma mamă și am închis biznisul capitalist-corporatist-strategic-globalizat în România! Păi, se poate? Șade rușine stimabile, ce-o să zică Evropa dacă sufoci progresul, eh?!
Propaganda mincinoasa asa afirma, ca nu sunt oameni disponibili pe piata muncii . Pe piata muncii ar fi destui oameni disponibil, pe piata umilintei si a exploatarii e mai greu sa se mentina un om .
Am avut luni de zile anunt ca-mi caut un loc de munca decent, pretentii salariale minime, cu toata modestia, ceva pregatire si potential am, nu am primit nici o oferta . Cu certitudine nu o sa mai muncesc niciodata pentru cineva in mediul privat .
Traim intr-un stat care prin politicile pe care le face incurajeaza infractionalitatea .
NU SE PUPA CIRELE!!!
Cum puteti afirma ca „în luna septembrie 2017, aproape 220.000 de persoane au primit ajutor social. „, atat timp cat numarul votantilor pedesere nu este doar de doua sute de mii, ci mai dgraba de patru milioane?!
Este o eroare de ordine de marime!!!
Romanii fug de umilita, nu de munca ! Exploatarea nu inseamna munca !
Stimate domn, daca chiar va intereseaza adevarul va rog sa va interesati de ce la multe firme 90% dintre angajati sunt pe picior de plecare, intrebati oamenii, nu vad ce motive ar avea sa va minta . Fiti 100% ca marea majoritate vor invoca doua lucruri : lipsa totala de respect si lipsa unui dialog real cu angajatorul si munca normata gresit, adica daca sa zicem 30% dintre oameni fac fata cu greu se accepta sa zicem, dar atunci cand aproximativ 90% nu fac fata si sunt pe picior de plecare … inseamna ca este o problema mare cu piata libera … inseamna ca acei oameni sunt umilti si exploatati … lucru interzis prin Constitutie …
Pana la urma, toata argumentatia asta referitoare la dreptul statului de a „redistribui”, dirija sau cum mai vrem sa spunem inseamna a lua de la unii si a da la altii si se bazeaza pur si simplu pe forta. Justificarea este „pentru ca putem” (Codrin Stefanescu) si nu e o prostie asa cum parea atunci cand a aparut in spatiul public. Indiferent sub ce teorii o ascunzi, se reduce la atat: „avem puterea si o folosim pentru interesele noastre”. Asta inseamna statul si asta ar trebui sa spuna, simplu si clar, celor multi, adevaratii politicieni: un grup de oameni uniti de interese comune care au preluat puterea si care in felul asta au capatat acces direct la averea societatii. Acest grup impreuna cu cei care-i ajuta, contra cost, sa-si pastreze puterea, se numeste stat.
Domnu’ PAFI, s-ar părea că sînteți singurul de pe aici care în trei fraze a definit corect care este treaba cu statul. Toți analiștii, politicienii, și alți șomeri care trăiesc din datul cu gura o aburesc cu statul democrat, comunist, de drept, oligarhic, dictatorial, social și alte aiureli, cînd în realitate treaba este simplă; niște jmekeri care au ajuns în vîrf prin diverse manevre își fac treaba cu o turmă de proști care stau ca oile la muls. Dacă le mai și tunde e oligarhie, dacă pe lîngă muls și tuns le taie și le mînăncă, e dictatură.
O sa cred in onestitatea si buna credinta a angajatorilor in momentul in care o sa iasa public si o sa propuna normarea muncii in tara, ca maine-poimaine nu o sa mai aiba cu cine face productie . A, ca multi dintre ei asa si-au facut averile prin exploatare si nu se mai pot dezobisnui de rolul de jupan, de stapan pe plantatie, asta este altceva, inseamna ca asta este nivelul real al multor angajatori din tara .
Un nou anunt de „angajare” dat astazi de un om la care am fost sa vad care e treaba si la care i-am zis verde in fata ca eu am mai lucrat in domeniu si ceea ce cere el acolo nu se poate face pe termen lung . Mi-a zis ca se poate, dar realitatea il contrazice, are o firma mica, cu cativa angajati da anunt ca „angajeaza” odata la cateva luni . Omul merge, crede ca o sa poata sa faca fata, invata, munceste, se implica pana in momentul in care realizeaza ca merge la lucru mai obosit decat atunci cand a mers acasa … si are doua solutii … fie renunta imediat … fie munceste pana il ia ambulanta direct de la serviciu …
În România ajutorul social este 170 lei de persoană.
Cunosc pe cineva care beneficiaza de un astfel de ajutor . Pentru banii astia se trezeste la prima ora si curata drumurile din sat de balegar, face cel putin 10 km intr-o zi . Cat ar lua o firma de curatenie pentru o astfel de treaba ?
@Kurt
E posibil si sa explodeze. Depinde de cate supape mai sunt.
Rareori apar semne, stim. Sau poate rareori stim sa le descifram.
Interesant: pe bune, malaiul chiar explodeaza. Sa fie asta un semn? Nu stiu.
@Dedalus – pentru moment n-are ce să explodeze. În cel mai rău caz, mai poate apărea o situație gen Colectiv, dar cu efect la fel de limitat. Nu va duce la explozii sociale pentru că nu există ingredientele pentru asta.
Exasperarea unor comentatori și radicalizarea lor (ca și a unor politicieni pretins reformiști) este mai degrabă expresia neputinței lor, nu un semn de iminente explozii sociale.
Va exista un moment similar cu 1989, dar asta prin 2024 – 2025, nu acum. Și va fi similar cu momentul 1989 din Ungaria sau Cehoslovacia, nu cu 1989 din România. Deci va fi fără tancuri și transportoare blindate pe străzi și fără schimburi de focuri folosind arme de asalt gen AK-47 (Kalașnikov).
Imi e greu sa imi inchipui cum va avea loc in Romania trecerea brusca la capitalism.
Situatia post-Colectiv a imbracat forma unui cutremur politic, dupa mine. Nu a fost insa violenta, la modul propriu.
Dar nici in toamna lui 1989 nu isi inchipuia nimeni ca in Romania conducatorii comunisti vor fi impuscati cateva luni mai tarziu.
Nici Mama Omida nu s-ar descurca :-))).
Singurul lucru pe care il pot presupune este ca ar fi extrem de dureroasa o trecere lenta la capitalism (stat liberal + mediu concurential real), in absenta unei conduceri politice in primul rand constiente de ce face si in al doilea rand sprijinita social.
Cum asa forta politica nu se vede, trecerea lenta si dureroasa nu are cum sa fie acceptata social.
Mai ramane ipoteza „catastrofica” – in sens matematic: o miscare sociala disruptiva care isi „emana” conducatorii. :-)). Acesteia i-as spune „explozia mamaligii”.
Dar asa ceva este extrem de imprevizibil, nu stii cine vine la conducere si nu stii nici daca, de fapt, miscarfea disruptiva nu functioneaza in realitate ca o supapa sociala.
Traim intr-o societate in care politicul nu isi asuma rolul de conducere politica si se rezuma la administrarea treburilor statului. Daca am fi intr-un laisaiz-faire, OK! Dar nici asta nu e , pentru ca masurile administrative, cel putin cele din ultimul an, sunt etatiste de-a binelea.
Desi exista (inca) suficiente constiinte personale, impresia mea este ca nu s-a cristalizat o constiinta sociala (Hegel) care sa sprijine forte sociale formatoare.
Mie mi se pare o situatie prea nebuloasa penrtru a fi suportabila pe termen mediu, de-asta spun ca va avea loc o miscare de tip „alunecare de teren”. Si de asta tot insist in promovarea statului liberal ca obiectiv politic, pentru ca asa ceva are capacitatea de a ordona actiunea sociala si ce s-o mai forma din actiunea politica.
Dedalus – Dar nici in toamna lui 1989 nu isi inchipuia nimeni ca in Romania conducatorii comunisti vor fi impuscati cateva luni mai tarziu.
Nu se compară situația. Prin iunie 1989, auzisem cu urechile mele la Europa Liberă că în România s-ar fi înființat un Front al Salvării Naționale, chiar dacă după 22 decembrie Ion Iliescu a negat asta.
Ceaușescu era decis să nu renunțe la putere decât odată cu viața, deși a avut mai multe ocazii. A pierdut orice sprijin popular atunci când a anunțat că ”trebuie strânsă în continuare cureaua” pentru retehnologizarea industriei, deși lumea se aștepta ca încheierea plății datoriei externe să relaxeze lucrurile. Și a avut inclusiv la Congresul al XIV-lea ocazia să schimbe ceva, dar era hotărât să nu schimbe nimic și pretindea că ”la noi reformele au avut deja loc”.
Ăștia de azi nu sunt așa, nu au puterea pe care o avea Ceaușescu. Nici asupra armatei, nici asupra jandarmeriei, nici asupra societății în ansamblu.
Pai semne ? In momentul in care se va ajunge la o masa critica de oameni care vor fi pusi fie in situatia de a pleca dincolo fie a incepe sa faca ceva concret impotriva unui sistem care a uitat demult care-i este sensul, in momentul acela se va intimpla cu certitudine ceva . Este doar o chestiune de timp, nu daca, ci cand .
Cel mai lung, mai prost si mai rau intentionat articol din toate timpurile.
O infinita osana adusa „pietei”…
De parca nu omul a creat piata, economia, regulile, bancile nationale si guvernele.
Nesfarsita entorsa a logicii produsa de promotorii Far west-ului global, model secol XIX, le „laisser faire”…
Draga d-le „profesor” Cerna, omul creaza societatea si, prin democratie, o deseneaza pt a servi interesele unui numar cat mai important din membrii sai, pt a evita violenta si frustrarile produse de „jungla”.
Omul se diferentiaza de animal tocmai prin faptul ca nu lasa piata (jungla) sa-si faca de cap. Si pt asta produce o societate. Si tot pt asta plateste sinecuri unor guverne, parlamente si angajati ai Bancii nationale. Grup de sinecuristi ai societatii ai carui membru sunteti.
Partizanii „naturalismului” economic ar trebui poate trimisi sa populeze si sa produca, individualist, pe o insula pustie.
Restul sunt baliverne si minciuni.
Un singur exemplu: Ajutorul social a fost instaurat cu 60 de ani in urma ,de oameni ceva mai inteligenti si mai bine intentionati, in scopul de a permite UN TRAI DECENT. Nivelul sau este de 840€, persoana singura, in Belgia. Ajutorul social este un mecanism prin care unei persoane care trece printr-o criza (profesionala, psihica, umana) i se asigura triul decent si se evita caderea in saracie. Nivelul sau, in tarile dezvoltate, permite plata unei chirii, alimentele, imbracamintea, comunicatiile si deplasarile necesare mentinerii persoanei umane in societate si a reluarii unei activitati normale, atunci cand persoana va depasi criza prin care trece. Tot in Belgia, 12.63 din populatie benficiaza de ajutor social (https://stat.mi-is.be/fr/dashboard/ris_entities?menu=drilldown). Nu este nici o rusine si nu pericliteaza eonomia. Dimpotriva, permite mentinerea unei societati functionale in ansamblul ei. O societate de consumatori, pt a vorbi in cadrul dogmelor cu care sunteti invatat. La noi, omiteti sa precizati, ajutorul social este de 140 lei. Iar acest nivel NU ARE cum sa asigure supravietuirea unei persoane umane, si deci cu atat mai putin sa-l „demotiveze” in a-si cauta alte surse de venit.
Acesta este doar un exemplu din multitudinea falselor argumente pe baza carora autorul isi cladeste „demonstratia”.
Ar fi fost in schimb mult mai util sa incercati sa argumentati necesitatea desfiintarii „flat tax” de 10%, care transforma Romania in paradis fiscal si insula bananiera. Sau a anormalitatii platii unui impozit proportional echivalent, indiferent daca ai una sau 50 de proprietati imobiliare, 10 yachturi si 3 Rolls-uri. Asta in paralel cu cei 220 mii de romani care traiesc cu 140 lei pe luna.
Si sa vaganditi daca un organism pe jumatate paralizat este un organism functional
In afara de remarcile la profesor, sunt total de acord . Nu ca-l apar sau ca-l cunosc, dar eu am lucrat timp de aproximativ 15 ani pentru mine, aveam ceva experienta ulterioara in a munci pentru altcineva, dar nu mi-a trecut prin cap ca in 15 ani nu s-au mai asezat lucrurile . Adica nu imi vine sa cred ca nu sunt capabil sa-mi gasesc un loc de munca unde omul serios si muncitor sa nu fie respectat, imi intrece capacitatea de intelegere, incotro ne indreptam ca si societate ? Locuiesc intr-un oras linistit dar deja incep sa vad din ce in ce mai multe scandaluri si certuri chiar si in centru, avem aici sute de „locuri de munca” vacante tot timpul, oamenii merg, lucreaza cateva luni, ani cel mult, dupa care renunta pentru ca nu mai fac fata ritumului infernal de lucru si pretentiilor aberante .
Omul de cand se naste pana moare este limitat . Deci practic acest sistem „la liber” ia cat mai mult posibil de la un om limitat prin insusi natura lui, munca fizica, intelectuala, timp, etc . Pai din punctul de vedere al acelui sistem care-i ia cat mai mult familia este un factor nociv deoarece te limiteaza in sensul in care iti aduce la cunostinta faptul ca ai limite si ca trebuie sa le respecti, altfel consecintele pe termen lung pot sa fie foarte nefaste .
Acelasi curent, la fel de bine intentionat, care nu are nimic de-a face cu „drepturile si libertatile omului” vrea sa desfiinteze in facto ideea de familie . O sa vedeti in tarile in care familia este desfiintata din punct de vedere legal, poate sa fie orice practic, cum o sa scada numarul casatoriilor si cat de mult o sa aiba de suferit copiii care se vor mai naste desigur pentru ca si natalitatea o sa scada drastic, natalitatea in randul populatiei autohtone desigur, exploatati la sange, cu 100.000 de legi si reguli care lucreaza impotriva lor de fapt .
Sincer, parerea mea este ca acest sistem este unul de exterminare legala a populatiei . Stresul generalizat care duce la declansarea unor boli foarte grave, se cunoaste faptul ca stresul cronic are acelasi efect cu al unui imunosupresor, numarul de accidente, populatia in scadere …
Scuze de micile greseli, scriu foarte rapid .
Sistemul asta care cica chipurile urmareste profitul maxim, duce la situatia in care iti mentii cu greu prietenii langa tine, doar un exemplu eu am ajuns la un venit care-mi permite sa-mi achizitionez o masina noua odata la cateva luni … totusi … sunt doar niste bani … prietenii mei pe care-i cunosc de peste 20 de ani desi sunt pregatiti, muncitori si responsabili nu se descurca usor cu banii … am hotarat ca pentru a nu strica sau a pune in pericol relatia mea cu ei este cel mai bine sa cumpar o masina modesta, cum vezi in fiecare parcare, folosita … bine ,,, de intemeierea unei familii in contextul actual nu cred ca mai are rost sa aduc vorba …
Parerea mea este dupa cum am mai spus ca sistemul actual este nici mai mult si nici mai putin o modalitate legala de exterminare a populatiei, sustinuta fie de naivi si nestiutori fie de oameni de o calitate indoielnica ca sa nu zic mai mult …