Nu ştiu dacă lansarea ȋn Marea Britanie a fimului lui Cristi Mungiu, Beyond the Hills, a picat ȋntâmplător ȋnainte de Paştele sărbătorit zilele astea ȋn Occident şi ȋn siajul alegerii noului Papă (ultimul, eveniment greu previzibil, adevărat). Poate că nu: aflu că tot ȋn weekendul trecut a apărut la Bucureşti şi versiunea lungă, nemontată, pe DVD. In tot cazul, coincidenţele n-au stricat, deoarece s-a creat fundalul adecvat pentru ȋncă o rafală de cronici – elogioase – afară.
Am văzut şi eu filmul, cu ruşinoasă ȋntârziere, prilej să ies un moment din atmosfera sufocantă a comentariului de chestiuni publice. Lucrul care m-a surprins cel mai tare, retrospectiv, e cantitatea mare de polemici inepte pe care le-a stârnit anul trecut la premieră, ȋn mediile ecleziale dar şi ȋn afara lor: e un film anti-Biserica Ortodoxă Română sau nu? Iar daca da, o fi având măcar nişte circumstanţe atenuante?
Ceea ce este un nonsens. Mă ȋntreb dacă funcţionarii Patriarhiei care au dat la vremea aceea comunicate n-au nimerit cumva la cinematecă, la Numele Trandafirului sau ceva de Pasolini. Ori s-au luat doar după ziare, comentatorii noştri având un singur calapod ȋn care ȋnghesuie faptul artistic cu decor religios: ori e (a) critică progresistă, militantă, a obscurantismului, plus ceva mizerabilism pitoresc şi trendy (starea precară a spitalelor, orfelinate, etc); sau, dimpotrivă, (b) romantizare pioasă a credinţei, cu frumoasele noastre tradiţii, ouţe ȋncondeiate şi doine la nai (inserţie promo: mânăstirile din Bucovina şi primitoarele pensiuni agroturistice), de pus la ora de educaţie religioasă. Dacă ţii să-l citeşti ȋn această cheie, Mungiu merita o diplomă de la BOR, nu critici: din film transpare o simpatie reală, deşi discretă, pentru clerul mărunt; departe de a fi o caricatură, preotul are remarci de profunzime mişcătoare.
Doar că ar fi o greşeală să-l citeşti aşa. Nici vorbă de pro sau anti-clericalism; filmul e ȋn esenţa lui despre altceva: general-uman, o reflecţie plină de ȋnţelegere pentru viaţa unei comunităţi mici, pentru complexitatea interioară a oamenilor mărunţi, despre drame cotidiene şi dileme pe care nu doar creatorii sau intelectualii le au (temă supra-exploatată ȋn artă). Decorul monahal e irelevant, la fel ca exotismul faptului real de la care pleacă povestea.
Ca o tragedie greacă, filmul e despre destine umane ȋn coliziune, adică despre soartă (moira) implacabilă, aflată dincolo de zei. Nu e un film-mesaj, de unde şi disconfortul celor ce caută artă pedagogică, cu deznodământ şi morală. Nu e nici reportaj de critică socială din judeţul Vaslui. Ci e un film-ȋntrebare universală. Deloc anti-creştin, mi se pare mai curând antic, pre-creştin, punându-ne ȋn faţa perspectivei tulburătoare ca lucrurile să nu iasă ok chiar dacă toată lumea e ȋn principiu “sinceră şi bine intenţionată”. Asta, să recunoaştem, şochează sensibilitatea contemporană, fie că eşti credincios practicant, fie că eşti hipster ateu, şi arătă ȋntre altele ce rădăcini creştine adânci are chiar pop-modernismul ȋn credinţa “fă bine şi vei fi salvat”.
Cronica din Financial Times pune chirurgical punctul pe i când scrie că filmul lui Mungiu e “incredibil de auster… accede la umanitatea goală, sfâşiată, palpabilă ce rămâne ȋn fiecare din noi atunci când religia e ȋnlăturată sau pusă sub semnul ȋntrebării… Mungiu nu decide ȋn locul nostru; noi suntem cei care trebuie să alegem dacă empatizăm cu preotul, un om onest, bine intenţionat, din ce ȋn ce mai tulburat pe măsură ce filmul avansează, sau credem ȋn eroina suferindă şi ȋn final martirizată”.
In asta, da, recunosc ce am văzut şi eu ȋn film. Aerul de austeritate şi stilizarea personajelor sunt impresionante. Păcat de micul giumbuşluc atunci când fetele aspirante la monahism citesc canonul spovedaniei, o mică plecăciune optzecistă pe care o face Mungiu: episodul e realmente amuzat şi invită la chicoteală dar prin asta pare, să zic aşa, din alt film. Insă asta nu reuşeşte să altereze atmosfera apăsătoare, mitologică a tragediei ȋn desfăşurare. Uite ȋncă un motiv pentru care, cu scuze pentru prietenii de pe bloguri culturale, chiar pentru comentariu de profil ȋi prefer pe porcii neoliberali de la FT.
Articol publicat in varianta scurta in Evenimentul Zilei
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Informații esențiale despre rolul BOR în istoria recentă a Romăniei. Îmi cer scuze pentru lungime dar sper ca Dl. Ioniță le va putea utiliza ulterior.
Secolul XVIII: Chiar și o instituție de importanța Mitropoliei bucureștene își putea aduna toate cărțile „în lada cea mare ce se află la biserică” după cum notează catalogul întocmit sub Neofit Criteanul. (Daniel Barbu, Bizanț contra Bizanț).
Să nu-l părăsim pe Daniel Barbu. La pag.237 aflăm că …protopopul Țării Bîrsei, Radu Tempea, le cere preoților săi, în 1741, să nu-i logodească și să nu-i căsătorească pe tineri decît după ce vor face dovada că au învățat Tatăl nostru, Credeul, Poruncile și „să-și facă sfînta cruce, bine, drept”… Interesantă metodă ! Dar nu originală, fiindcă la 1686 o lege clericală din Finlanda preciza că toată lumea trebuie să învețe să scrie și să citească. Penalizarea pentru cei care nu se conformau acestei legi era formidabilă: unei persoane analfabete nu-i era îngăduit să se bucure de drepturile căsătoriei… Formulînd legea și punînd-o în aplicare, preoții au devenit și cei dintîi învățători ai Finlandei… (George Radu, Suomi ― Terra magica, 1984). Fiind vorba de Ardeal o fi auzit Tempea ceva, însă doar atît îl lăsa să facă lenea lui oriental-balcanică. FORME FĂRĂ FOND !
Primul pe listă ― mitropolitul Moldovei Calinic Miclescu. Păi nu se puse el (între abdicarea lui Cuza și venirea lui Carol) în fruntea rebeliunii din Ieși (stipendiată de ruși !) care urmărea abolirea Micii Unirii ? Pai nu-l salvă Creangă și încă unul ascunzîndu-l într-un butoi din nu știu ce pivniță ? Păi nu-l scuipă „la o oră de vîrf și în direct” (cf. posibilităților tehnice ale vremii) Popa Duhu: Dragul mamii Cânilic, bine-ți șede mitropolit… Unde-i neneacă-ta, să te vadă ! (prin Duhu, Creangă făcea aluzie direct la porcăria amintită). Iar la final, pe patul de moarte, „patriotul” cleric se converti la catolicism, declanșînd un scandal monstru (terminat în coadă de pește, așa cum obișnuim prin Carpați – ambii versanți).
Al doilea: ultimul mitropolit al României Mici, pre numele său Conon. În timpul ocupației germane a contrasemnat FĂRĂ EZITARE, fără să-i pice nici un fir din bogata sa barbă (albă), un manifest ce urma să fie aruncat în tranșeele românești îndemnînd la capitulare. După potolirea apelor a fost debarcat rapid și discret.
Și cu CE (nu cine) l-au înlocuit ? Ia vedeți voi Doamne și Domnițe – cu un trădător și mai aprig, ultra-„ardeleanul” Miron Cristea. Ce să fi făcut bietul om cînd austro-ungurii i-au cerut un fel de adeziune, similară cu manifestul lui Conon (dar mult mai precoce – la declanșarea războiului cu România) ? A semnat, că doar nu era să mănînce în post fasole ordinară în loc de fudulii de cocoș. Ulterior și-a pus posteriorul la bătaie și în fața priapicului Carol II (că dacă scotea Rex manifestul cu pricina din buzunar ?).
Deși am promis că mă limitez la perioada ante-comunistă NU POT să trec peste „fabulosul” Antonie Plămădeală. Invitat la Moscova cu ocazia împlinirii a 1000 de ani de la creștinarea Rusiei (1987-gorbaciovismul în floare) și întrebat de ziariștii occidentali cîte biserici fuseseră dărîmate în România, a răspuns cu calm olimpian Nici una ! Bătrînul bandit ar fi putut foarte ușor să se eschiveze prin clasica formulă No comment, dar cum să-l abandoneze tocmai el, „păstor fruntaș al sufletelor noastre”, pe celălalt „cioban național”, baciul Ceaușescu. Nu-mi mai aduc aminte cine prezenta știrea la Europa Liberă dar a reușit să-mi transmită senzația că își mesteca gingiile de ciudă repetînd insistent Ai mințit, Prea Sfinția Ta ! Ai mințit ! Ai mințit ! Să-ți detaliez cîtă obidă și disperare mi-a provocat evenimentul ? Și apoi? Și apoi NIMIC ! Nici o mea culpa (uff, latinii ăștia), nici o retragere onorabilă în vreo mănăstire, nici măcar vreo estompare din planul întîi.
Luați aminte: FAPTE NU VORBE !
Nu a mintit, biserica nu inseamna ziduri, inseamna adunarea celor care cred in Iisus, astfel ca cei care sunt ai LUI nu au fost daramati, dar e greu cu intelectualii, nu citesc BIBLIA, citesc ce vreau ei… Biserica sau Ekklesia nu are treaba cu sefii…, ei au bisericuta lor, se stie…
Una la mana, filmul se cheama ‘Dupa Dealuri’ in romana. Si doi, daca intr-adevar este un film care ia atitudine impotriva BOR-ului, care ar fi problema? E mai presus de orice fel de critica doar pt ca e biserica majoritara in Romania?
Concluziile filmului sunt altele, nu stiu de unde scoateti toate chestiile alea despre universalitate, destine etc (ce nevoie de dramatism!). As spune: a) piosenia poate si trebuie sa fie abordata dupa principiul ‘apele line sunt adanci’, adica te pot inghiti cat ai zice peste; b) credinta e o facatura in realitate, daca a fost vreodata altceva, oricum oamenii apeleaza la ea din alte motive; si c) din diverse motive, biserica e incapabila sa inteleaga aceste probl, de unde toata ‘tragedia in desfasurare’. Jurnalistul dvs ar fi avut o lectura mult mai realista daca nu mai aproape de film daca ar fi jucat mai mult pe cartea interviurilor lui Mungiu (vi le sugerez si dvs).
Nu va suparati dar nu cunosc ceva mai extraterestru in materie. Tragedia in desfasurare de la Tanacu e la fel de universala si de comprehensibila in termenii conditiei umane ca un accident rutier; ba in materie de destine in coliziune si universalitatea chestiunii ma tem ca spune infinit mai putin. :)
Pai ce sa zic, imi pare rau ca am violat teritoriul dv cultural dandu-mi cu parerea. Evident aveti o lectura mai profunda si erudita, daca ati gasit concluziile filmului, si anume a, b, c, etc. Eu raman in mediul oarecum mai precar si extraterestru cum ziceti, alaturi de cei de la Financial Times, n-am pretentii la mai mult. Decat atata..
Ehh, nu trebuie sa va subestimati, in text v-ati inaltat atat de sus cu concluziile ca pe mine unul m-a luat cu ameteala.
Altminteri, cautati-i interviurile, daca nu v-ati incheiat socotolile cu filmul. Si enjoy cu tipii de la FT :)
Haideti d-le Ionita, chiar va coborati sa discutati cu un reprezentat al Noii Drepte (organizatie ultra-ortodoxa fanatica si cu idei legionare) al carei reprezentant de seama aici este dl. Balasoiu?
Inca un film romanesc construit milimetru cu milimetru pentru critica. Un studiu si nimic mai mult. Nu este pentru publicul larg. Si nu stiu cum se face ca niciodata nu sunt publicate numerele de la box-office dupa lansarea productiei in cinematografe. Din pacate, la cateva ore dupa ce iesi din sala sau vizionezi acasa o astfel de productie uiti despre ea. E drept, subiectul este mai indraznet de aceasta data, temele anterioare ale d-lui Mungiu cu tarani prosti, mizeria Romaniei din anii ceausismului, avorturi, etc. au fost puse de o parte. Nu inteleg hype-ul referitor la cinematografia romaneasca contemporana. Continua sa fie croita dupa sabloanele rigide caracteristice perioadei ante 1990 minus tematica politica impusa la acea vreme. Nemaivorbind de executia tehnica, obscurul omniprezent, calitatea slaba a sunetului si proasta dictie a celor mai multi dintre actori. Ce scriu aici nu se vrea o demolare a d-lui Mungiu, ci pur si simplu opinia neinstruita a unui simplu spectator care continua sa fie dezamgit de productiile romanesti contemporane. Exista si astfel de opinii, indiferend de ce zice Financial Times.
DUPĂ DEALURI – ARTA URÂTULUI?
Filmul „După dealuri (Beyond the Hills)”, film regizat de Cristian Mungiu, este considerat a fi cel mai bun film despre România din ultimii 20 de ani. Comentariile în presa românească sunt laudative, sau, unele, nu. Unii comentatori au subliniat faptul că suntem în faţa unei opere de artă care are ca ţintă urâtul! Se pare că aceasta este direcţia în artă! Da, tinerii artişti sunt aplecaţi asupra tehnicii urâtului şi, din acest punct de vedere, sunt artişti buni. Artişti ai uratului, oare acesta e scopul artei?
La nivel mondial ne facem o imagine de popor retrograd, ceea ce nu este adevărat! Sunt lucruri superbe in Romania: iată, teolog de excepție – Dumitru Staniloae; creștin implicat: Iosif Ţon; poet creștin bun: Ioan Alexandru; istoric si critic al literaturii creștine din Romania: Maria Daniela Pănăzan! Eseist de excepţie, bazat pe valorile creştine: Adrian Botez; traducător, versificator important al Bibliei: Eugen Dorcescu; poet important, cărţi de poezie bazate pe valorile creştine: Paul Aretzu, etc. Dar cine ii apreciază? Cine ii cunoaște?
Sunt optimist, avem valori, pentru ca aceste valori nu sunt puse in lumina, este altceva…
Oamenii din presă, jurnalişti cu nume, formatori de opinie sunt departe de a înţelege, nu se documentează, întorc spatele acestui gen de valorilor. Uneori ateii au acces mai mare în mass-media, iar pe de altă parte lumea se miră că străinii ne văd rău, că noi nu ne înţelegem, că ne urâm şi artiştii au ajuns să fie artişti ai urâtului.
În Templul de la Ierusalim existau doi stâlpi, la intrare, Iachin şi Boaz . Nu aveau nici un rol în structura arhitectonică a Templului, nu susţineau zidul, etc. Erau frumoşi, ornamente de excepţie, ei reflectau FRUMUSEŢEA absolută, reflectau frumuseţea divină. Acesta era rolul lor!
CONSTANTIN STANCU
…un film uscat, fara urma de lirism, fara nici o atingere de sfintenie un film profund lipsit de dumnezeu in sensul cel mai ne-ofensator cu putinta….o umanitate uitata de soarta, care il cauta pe dumnezeu fiindca nu gaseste loc in societate….oameni sarmani sub vremi – si ca sa existe conflict lor li se adauga inca un personaj refuzat de toata lumea – de parinti, de scoala, de gazda adoptiva, de medici, de prietena de la internat ….un personaj care moare – prosteste, nemilos, dintr-o saracie de mijloace !….lumea n-are nevoie de inca o amarata –
….biserica, dogma e ironizata de la cap la coada…..manastirea in care totul se desfasoara in vacarm de oratanii cotcodaceli si grohaieli…atmosfera de primitivism si saracie…maicutele – truditoare sub porunca priveghiului si ascultarii..e greu de spus daca sunt mai bogate sufleteste – daca dumnezeu le da un sens vietii..mungiu are insa suficient tact sa lase oamenilor sansa sa se explice..de aia preotul sau maicutele au partea lor de circumstante din partea spectatorului ..individual sunt caractere de inteles – colectiv, o gloata inepta, dezorientata si vulnerabila in fata legii sau a societatii…..o realitate belita de piele ca si cadavrele de la antipa… La fel de departe de adevar ca si omul viu fata de cel mort ..