joi, mai 19, 2022

Muzeul Potcoavei (+ alte surprize)

INTRODUCERE (FĂRĂ DE CAPTATIO BENEVOLENTIAE)

Mă știți au ba, nu mă explic! Am pierdut pân-acum mult preamultă vreme cu proștii. Prea multă lume s-a râs, și-a bătut joc de mine. Că cică mi-s romantic, idealist, visător… Asta e! De-acu-ncolo doar zic, rog frumos, ofer, invit… Și trec la fapte. Cui îi place: bine; cui nu: pa și pu!

De mic copil, de când mă știu, subsemnatul colecționez potcoave. Inițial am bătut doar satul personal. Cu vremea, am bătut rău multe alte sate. Cutreierând și aferentele pășuni, păduri, dealuri, coclauri, munți. Crescând și călătorind, știam deja ce-aveam de făcut. Deci am căutat, colectat și, iată, am adunat peste 5 mii 600 și ceva de potcoave. Înțelegeți, nu? Potcoave căzute de pe copitele unor cai sau măgari prost potcoviți, potcoave roase prin uzaj și abandonate natural, potcoave aruncate de unul și altul, copii și bătrâni, femei și brute, potcoave inițial scuipate, blestemate sau urate de bine și azvârlite grijuliu peste cap, înapoi, la răscruce de drum, ori de cele suspendate ursitor și augural pe deasupra porților sau pragurilor de feldefel, potcoave de cele încredințate cu mesaje mai mult sau mai puțin vrăjitorești, romanticești sau doar tâmpe, potcoave mai vechi (antice chiar), ba și mai nouțe. Desigur, la care se mai adaugă – deh, conștiința mea contextuală, reprezentațională și (cum zic etnografii și muzeografii despre care m-am interesat, căci mai citim sau deschidem cărți și noi) patrimonială –, se adaugă, căci trebuie firesc să se adauge, piroane, cuie și cuișoare (tradițional numite caiele). Desigur, pentru potcovire. Ba chiar și baroase, ciocane, nicovale, clești, pile și rindele pentru ras, geluit sau șlefuit/lustruit masa osoasă a copitelor bietului animal. Deci, pe scurt, sunt posesorul celei mai mari colecții din lume – precis din toată lumea, nu doar din scumpa și iubita noastră de țărișoară Republica România – de potcoave + instrumente auxiliare ori adiacente.

Desigur, la maturitate am început să achiziționez, ba chiar și să capăt pe gratis câte una-două potcoave făcute recent, unele proaspăt forjate și bătute și călite de varii potcovari, fierari, aurari, spoitori, tinichigii, artizani, artiști, șmecheri. Ba chiar am cumpărat câteva de la diferite magazine universale ori gherete din orașe mici sau de la țară, în care dumnezeu știe ce producător, privat sau de stat, trage la ștanță, la calitate și valoare amărâte, potcoave vai și-amar de gaura lor. Dar vă asigur, toate acestea sunt doar o anexă sau adagiu umil, ironic poate, la ceea ce înseamnă colecție ca lumea, tezaur efectiv. Potcoavele găsite sau obținute ba cu vorbă bună, ba c-un bănuț și cel mai adesea c-o țuică, bere, vin, sunt cele mai cele. Am zis și repet: am mai mult de-o grămadă, am o groază, am de-un muzeu. Dacă-mi permiteți: MUZEU.


Aaa, dar era cât p-aci să uit: la toate cele peste 5 mii, hai aproape 6 mii de potcoave autentice, de adăugat sunt și jucărelele mici de tot numite mărțișor, care reprezintă mai exact reproduc tot potcoave. Din astea… am cu caru. Vorba vine, în realitate având fără număr. Nici nu le-am numărat vreodată. Dar când le mai văd pe vreo tarabă anuală, din februarie până-n Crăciun (nu mă deranjează, dincontră), le salt mintenaș. Deci am și mai pot arăta și sute și sute poate mii de pliculețe și celofanuri cu potcovele din plumb vechi, din argint sau aur imprecizabil temporal, din sârmulițe banale ori din porțelan, din turtă dulce, ciocolată, etc. Din orice, căci fleacul ăsta idiot care se cheamă Mărțișor nu are nicio rigoare sau jenă autoinhibitivă. Alături sau într-un indiferent paralel față de caraghiosul mic coșar, de trifoiul cvadrifilat, ghiocelul sau picătura de inimuță cu fundă șnurată, potcovițele de-un omega mai mult sau mai puțin aproximativ sparg și domină târgul.

Cu ce vreau însă să mă laud, căci merită, consider, e ceva cu totul aparte. Fapt meritând nu doar paragraf separat, dar chiar și secțiune sau temă independentă, subtitlu. Așadar…

POTCOAVA CALULUI LUI ATTILA

Da, ați citit bine: Potcoava calului regelui Attila, năvălitorul care ne-a atacat și foarte probabil ne-a și tăvălit bine țara. Era prin anul… da parcă chiar contează! Să fim serioși. Dacă s-ar fi-ntâmplat cu 3-4 hai 7-8 ani înainte sau după… mare brânză. Deci să lăsăm fleacurile. Cum bine știe orice copil de clasa 4-a, regele Attila a fost un urât rău de tot, barbar conducător de șleahtă huniată de pradă, care călare pe cabalinul și colericu-i cal a dat roate de cavalcade călcând ca un cocalar țărișoara noastră preasfântă și dragă. Deh, nici creștin nu era, așa că a avut o scuză ticăloasă în plus să ne căsăpească bărbații și femeile, foarte probabil purtându-se aparent ceva mai milostiv cu preafrumoasele noastre virgine autohtone perfect violabile. Deci, fapt e că vine porcu ăsta cică regalo-imperial, omoară ce-omoară, fură ce fură, siluește cât poate, dar praf și pulbere mai devreme sau mai târziu tot se face. Numai că, între timp, nenorociții lui de cai, folosiți printre altele și la-ncălzirea sub șa a cărnii pe care o haleau crudă oștile năvălitoare, ba chiar și la transportul unor clondire sau cazane de fier din frumoasa de Chină antică chiar pân-aici, ei bine ăștia nu numai c-o mierlesc, la rându-le, tot mai devreme sau mai târziu, oricum prematur, dar își și pierd ori doar își leapădă propriile încălțări, adicătelea potcoavele. Eu personal nu am numai una, adică o singurică și oarecare bucată din să zicem potcoavele hergheliilor atât de sovaje ale hoardelor lui Attila. Nici mai mult nici mai puțin, cum te văd și cum mă vezi, eu posed chiar potcoava LUI Attila. Mai exact chiar potcoava iepei LUI personale!

Desigur, nu vă vine să credeți. Desigur, unii chiar aveți tupeul să nu mă credeți și basta. Să fiți sănătoși toți, e problema voastră. Doar atâta vă spun: da, chiar potcoava calului (mă rog, a iepei) lui Attila, chiar p-aia o am!

Dovezi, documente, expertize, chestii-socoteli… D-asta nu-i treaba mea! Asta-i cu totul altă treabă și, jemonfiș, v-aparține. Vă dau potcoava la oricine… (ei, na… acuma nu chiar la oricine). Luați-o, pupați-o, gustați-o (nu-i din fier ordinar, ci din bronz, adică dintr-o aramă de-aia plină de aur curat și alte materii fine). Băteți cu degetu-n dânsa, auziți-o cum sună. Băgați-o de-aveți un aparat de-ăla cu Carbon 14 și faceți și-analiză chimică și fractară și nucleară de vreți de puteți. Eu o dau. Numa să mi se ceară. Vorbim după. Căci, veți vedea, perioada precis concură, anul sigur e cel de rigoare, totul, dar totu-totului e verificabil, corespunzător. Da mai e ceva. Ceva și mai și. Auziți: dețin nu numai potcoava respectivă, ci și, inclusiv, tocmai…

POTCOAVA CALULUI LUI TRAIAN

Da, citiți bine. Potcoava calului împăratului roman Traian. Mai exact și simplu: Trăian. După unii/alții chiar Troian. Nu contează. Contează ce vă zic: e vorba chiar de potcoava, mare, minunată, care se poate observa și pe unele din statuile ecvestre ale mărețului imperatorus maximus Marcus Ulpius Nerva Traianus. (Pe românește, Trăian.) Chiar asta. Asta și nicidecum alta. De găsiți alta, mă jur, îmi tai gâtu să moară mama.

Într-un fel de ultimă instanță m-aș aventura ca să zic inclusiv „potcoava calului lui Trăian și Decebal”, de n-aș risca să fiu prost înțeles sau subînțeles, ba chiar bârfit urâțel. Dar nu zic, m-abțin, așa că revin. Dețin până la proba contrarie, adică până la efectuarea de analize de laborator de oricare gen sau grad avansat vreți voi, dețin inclusiv potcoava calului Împăratului, Marelui Împărat, roman și de internațională memorie afectivă și literară, Traian/Trăian/Troian.

Stați să vă zic, fie că puneți și voi careva mâna pe-o carte… ori poate nu vă pretați la un asemenea deranj, majoritatea doar foietând – vorba vine – pe-aicea, prin onlainul care, deh, e comod, deci citiți în diagonală și-n fugă mai trăgând pe-aci și câte-un comentariu pe lângă, fără nicio legătură cu textul ori doar pentru a vă afla-n treabă… (Rușine! am scris inițial, dar mi-a cerut unul dintre redactori să șterg, că cică se pot supăra onor cititorii iară ziarul nu se poate descotorosi de clienții producători de reiting, așa că iată, șterg și nu mai scriu.) Deci ați pus or ba mâna pe-o carte a lui Lucian Boia, vă spui eu: omu ăsta, cică profesor la Universitatea din București și la Sorbona (o comună) din Paris, zice că despre împăratul Trăian românii au aflat târziu de tot, de la franțuji și italieni, așa cum aflat-au că vom fi fost latini tot cu ocazia preumblărilor unora și-altora prin străinătate, ceea ce-i complet falș. Omul, vă spun cu mâna pe inimă, habar n-are. Acuma, bine, a mai zis el și alte prostii. Cum că de pildă mărețul/preamărețul nostru Mihai Viteazu n-ar fi fost chiar așa de viteaz, și nici așa de măreț precum îl vedem noi în preafrumoasa statuie erectată în centrul Clujului și al Koloșvarului de sculptorul Butunoiu, pentru a cărui dezvelire însuși multprealuminatul președinte NC s-a deplasat zicând stimați tovarăși și pretini români maghiari germani și de alte naționalități de-acuma-ncolo vă veți numi Napoca… Așadar zice musiu L. Boia cum că Viteazul de la 1600 fix va fi fost doar un aventurier gen hidalgo, care aproape din întâmplare și dezertare ar fi efectuat el cu sabia-n mâna Unirea cea Mare și Miraculoasă a celor trei țărișoare românofone. Sau că, lipsindu-i calul, nu ungurii l-ar fi decapitat mișelește pe la spate ci chiar un porc de frate român l-ar fi vândut sau trădat de-a dreptul. De nu chiar numai să-i fi pus Măriei Sale o chiedică (evident, întâi îi furaseră calul) de s-amburdat singur drept în șișul ugrofinului. Dar asta-i doar o biată paranteză, bineștiind voi toți cum și până unde merge și merge și tot merge de n-află capăt metastaza asta de nerușinare nepopulistă. Revin deci.

Deci înafara sau dincolo de devălmășia draconicelor denaturări denigratoare la adresa nobilei origini și continuități râmlenice a românilor ca și a preasfintei latinități a tuturor populațiilor inițiale din inima și de jurîmprejurul României celei Mari (și care de drept și de facto ar merita să fie chiar un pic și mai mare, dar ce să facem acuma, asta e), să revenim la preastimabilii noștri istorici de bunsimț. Gen Nicolae Densușianu, Iosif C. Drăgan, Vasile Tomescu, Romulus Vulcănescu, Ion Taloș (dar mai ales etc.). Care în cu totul și cu totul impresionantele lor capodopere (citez) Dacia preistorică, Mileniul imperial al Daciei, Musica Daco-Romana, Mitologie română, Împăratul Traian și conștiința romanității românilor (ș.m.a.) dovedesc peremptoriu (vai ce iubesc eu cuvântul ăsta neolatin: „peremptoriu”), dovedesc că românii știau deja latina vulgară iar pe aia clasico-literară au învățat-o foarte bine doar la o azvârlitură de băț de anul 100. Ba chiar mai mult, același monumentale tomuri științifice mai probează și că respectivii, adică noi înșine, păstrarăm vie și amintirea leilor, a amfiteatrelor, a luptelor drepte și libere între sclavi și-a tuturor numelor împăraților romani chiar de-atunci, de la vremea lor proprie, până-n nemuritoarea memorie folclorică a toponimelor, oronimelor, pantomimelor, legendelor, colindelor, doinelor și baladelor încă relativ contemporane.

Memoria vie, memoria sentimental-patriotic fabulată, Mitul lui Trăian și trainica mitologie trăianică sunt, nici mai mult nici mai puțin, etnogenetice. Materii, aș putea spune, de etnogeneză, de vulgogeneză, de folclorogeneză, de națiogeneză. Infuzate adânc în corpusul și cogitația românească, ele însele infuzii ale însăși celulei mintale și afecționale românești. Țin morțiș nu doar să spun ferm asta, dar și să intre definitiv în capul fieștecărui drag de concetățean, deoarece nicidecum n-a fost capodopera așanumitei Școli Ardelene de inspirație greco-catolică și-anume să ne reînlatinească forțat, și nici degeaba nu-i Traian pus în atât de emoționantul nostru Imn Național. Căci el, respectiv Măria Sa imperială care ne luminează și astăzi în irepresibila luptă împotriva ultrafrecvenților tirani dușmani, binemerită mult mai multă recunoaștere recunoscătoare, credință și venerare obștească, ca să nu mai vorbesc de statui publice și de ce nu chiar private.

În definitiv, nu e deloc absurd să ne aducem aminte că inclusiv Ceaușescului însuși (cam prost om, știe toată lumea, totuși „nu prost degeaba”, căci numai românitatea nu-i poate fi pusă la-ndoială), îi plăcea mult, ceamai, era chiar dependent de Plugușorul românesc, implicit fascinat de iconica imagine a lui Trăian. Căci nu putea, nu răbda să nu vadă cu prilejul fiecărei treceri spre Noul An parada urătorilor cu car cu boi și cu brad plin de mere/pere chiar sub balconul Comitetului Central. Ah, cu câtă atenție și încântare privea primul bărbat al țării la atât de frumoșii urători, cei tălăngănind și pocnind din bice și urlând tot textul atât de lung și bine sacadat și scandat, cel despre și cu însuși Împăratul Trăian, care poruncea și chiar el personal efectua toate lucrările agricole corespunzătoare facerii pâinii noastre cea de toate zilele, de toate dejunurile, prânzurile și cinele și petrecerile și chefurile și bairamurile așadar prefericirile noastre. Deci oricât ar fi fost de idiot, porc sau măgar și mizantrop președintele împreună cu odioasa lui soție din vremea respectivă, el tot se emoționa până peste poate, de pupa focos toți copiii colindători ba chiar și pe adulții scuturând din clopoței și troznind bice ancestrale, astfel dovedind el rezonanțele sale adânci față de istorie și patrimoniu sensibil. Fapt și pentru care nici nu concepea să nu se exprime aruncând cu sute de lei peste respectivii colindători populari adunați sub balcon, gest pe care l-a declarat și-a-ncercat a-l face chiar acolo inclusiv pe 22 decembrie ‘89. Când, vede-se bine-n filmările de epocă (deh, poate încă era amețit de fusul orar al pripitei întoarceri din Iranul persan ca și de belvederea din avion a peisajelor atât de magico-înfiorătoare ale Elburzului și Kapadociei), a confundat petardele debusolante ale revoluționarilor cu pleaznele bicelor de sezon, zbieretele marii adunări din Piața Revoluției cu urletele ahoahoului arhetipal, agitațiunile gloatei speriate cu urăturile despre mitologicul și eternul Trăian, singur printre toți totuși păstrându-și cumpătul și rugând politicos „liniște… așezați-vă liniștiți!” După care-a zis și chestia cu vă dau câte-o sută la toți, pensionari/muncitori, deși nu mai era deloc cazul.

Dar să lăsăm (chiar îmi cer scuze pentru) această divagație transistorică, căci știți preabine, greu îi e românului să se abțină de la a sări mereu peste esențe și-a nu se-mpletici și-ncolăci și tergiversa printre detalii. De fapt, Mitul lui Trăian, mai exact deschiderea și apetența mitogenă a eponimului trăianic este mult mai amplă și complexă chiar decât l-au atins stimabilii autori și cărțoaiele lor deja mai sus menționate. Fecunditatea sa parental-paternală nu-i deloc sleită. Așa se face, firesc și logic, să nu fie absolut deloc absurd, ci total verosimil, ba chiar – în cazul excepțional de față – să fie totalmente adevărat detaliul pe care vi-l povestesc, în premieră absolut mondială, chiar acum și-aici… Și-anume că:

Descălecând el în Drobeta-Turnu Severin – căci tocmai îi căzu propriului Bucefal potcoava și-n consecință musai trebuind să descalece –, însuși Împăratul Traian a fondat atât de frumosul și specific românescul Plugușor, mărturie atât de puternică și convingătoare nu doar cum că noi românii de la Râm ne tragem, dar chiar și că din fecundele coapse simbolico-mitice ale acestui mare Imperator și crai provenim. Care domn și crai fiind, cum ziceam, într-un moment de slăbiciune obstaculantă a calului involuntar despotcovit chiar la coborârea de pe podul transdanubian al lui Apollodor din Damascus, imediat a-nceput să-și încurajeze și stimuleze oastea pocnind ca Indiana Jones din biciul cravașă și țipând „aho-aho copii și frați!” De exact atunci rămânând în limba română activă nu atât expresia „pueri et fratres”, cât mai ales atât de virila strigare „aho-aho”, posibil adresată illo tempore doar propriului cal cabrat, însă cea de care am rămas indelebil legați mai ales cu ocazia absolut fiecărui Crăciun și An Nou, Sfânt Vasile și Revelion și precis tot așa rămâne-vom pe vecie. Și nici n-avea cum fi altminteri, căci orice pasionat de etimologie și filologie elină și romanică o să vă spună că „a” este privativ, „ho-ho” se zice oamenilor și dobitoacelor să se-oprească, în vreme ce „aho-aho” înseamnă evident fără de-oprire (la vocativ nu v-opriți/ tot înainte/ trageți bre/ no mereț/ băgați mare!), care vulcănescian și noician se traduce prin infinitate, nețărmurire, dezgrănițare și dor spre transcenderi în metafizica românească, ambiție fudulă și neterminări de nimic în praxiologia aplicată concret și zonal.

Ca să nu mai spun că tot Preamărețului și Înaintestătătorului de neam și de patrie îi datorăm și toată știința aratului–semănatului–plivitului–culesului–seceratului–vânturatului–uscatului–morăritului/măcinării–cernirii făinii–frământatului–dospirii–coacerii–servirii–consumării pâinii albe sau de secară graham ori grâu integral. Așa cum bine se poate observa din ascultarea răbdătoare a întregii povești tacticos urlate de către feciorii cetei de Plugușori sau Plugari. Cum așadar țipă și textul, Traian/Trăian însuși e cosmogonul sau etnocreatorul agriculturii și pâinii românești, deci a poporului și nației noastre cu indelebilă bază latină. De fapt însă, ce sugerează și îmbărbătează piesa panromânescului Plugușor este că despre Imperatorul Trăian trebuie noi să medităm de fiece final și început de an, deci să-l proslăvim și să-l venerăm, căci de la efigia lui preaputernică și preamăreață avem noi toate cele ținând de bunăstare, de prosperitate, succes agricol și comercial, preafericire, demnitate, bunătăți.

Acuma, între noi fie vorba, eu aș putea spune fără teama că greșesc, deoarece se încadrează perfect în orice logică eliadescă a mitului, cum că Împăratul Trăian, Primus Magnus Agricultorus, se preapoate să fie chiar și la originea spartului de semințe și-a scuipării cojițelor pe jos, care a rămas atât de caracteristică socializării formale și informale (bârfei în poartă, șezătorii, clăcii de tors, clăcii de secerat, priveghiului, asistatului la oină/trântă/box/fotbal), poate și-a așteptării la coadă, la magazin, autobuz, biserică/moaște, în pauza de masă sau postdejun, înainte de masă, dupămasă, ojină, pe stadion, la cinematograf, la privitul propriului televizor. Iată pentru ce consider scandaloasă și inacceptabilă trecerea românilor de la atât de delicioasa sămânță prăjită de floarea soarelui la nespecificele, alogenele floricele de porumb, știut fiind că porumbul a fost cărat din America târziu detot (la noi precis abia după 1600, când domnul nostru al tuturora, viteazul Mihai veramente Întâiul deja unea țărișoarele noastre într-una singură și scurtă), deci a fost furat porumbul efectiv de la gura bieților nativi amerindieni. Totodată știind că specifica noastră fidelitate față de istorie, istoriografie, strămoși, ștabi și șefi de stat ar trebui să ne oblige să cultivăm legătura noastră de sânge și etos cu produsele agrare tradiționale, deci inclusiv cu-atât de frumos și pe bune numite „bomboane agricole”, dezavuând imperialismul și colonialismul nordamerican (de-atât de proastă și rușinoasă sorginte) pe nume popcorn. [Atențiune, atențiune! Unii știți (prost) iar altora vi se va spune (greșit) cum că inclusiv floarea soarelui va fi fost adusă din aceeași Americă. Fals (dup-alt grai regional-matern: falș)! De fapt: pură minciună. De n-ar fi le-am spune și-acum ceva gen ciungă.]

Cu totul altceva e însă aici de importanță maximalissimă, și care are sens desăvârșit în legătură cu tema capitală a acestei intervenții venind din partea umile-mi persoane. Căci ce de fapt urma și era esențial să vă spui este că potcoava respectivă, căzută în momentul Descălecării (și succesivei inventări și lansări culturale a obiceiului ceremonial al Urării cu Plugul), a fost luată cu fast, vorbă bună, toastată și consacrată, adică ofrandată și imediat dată înspre păstrare primului mojic dac care tocmai trecea discret pe acolo.

(EXACT CUM FAPTELE FURĂ)

Îi remarcă deci Imperatorul silueta rurală și agrăindu-l printr-un trainic fluerat printre două dește încercă a-i porunci respectivului să se prezinte imediat mai către augusta-I proximitate. Acela desigur ezitând, poate gândind și cercând să fugă-n păduri și munți din calea cotropitorului, drept pentru care se și-ntorsese în semiprofil și flexă genunchiul intenționând s-o șteargă englezește. La care imperatorul văzând cum că muzica chiar și prin fluierat are totuși limitele ei, apelă la mai strașnica țipuritură vocală, așadar iute strigându-i torna torna fratre!

Ei, acuma iară grăbi-s-or câțiva știutori de-oțârucă de carte veche, zicând sau cel puțin amintindu-și vag că nu la anul 100+, ci taman cândva pe la 800 și ceva, un pic sub ori peste 900 nu contează, s-ar fi remarcat această primă vocabulă românească, documentabil rostită într-un moment de mare ananghie beligerantă între oștenii care o cam luaseră deja la sănătoasa. Dar nu este adevărat, interpretarea (și asta!) e eronată. Drept e că prin respectivul secol tardiv o poveste chiar așa s-a-ntâmplat, totuși respectivul „fratre” neauzindu-se atunci pentru prima oară, el deja hălăduind și rezonând puternic în subconștientul colectiv al pre- sau proto-românilor, taman fapt pentru care respectivii războinici, vrând-nevrând, s-au întors ca vrăjiți pe călcâie și s-au îmbărbătat de așa magico-miraculoasă manieră încât, revenind întru spiritul luptei, i-au măcelărit de-a dreptul pe absolut toți atacatorii supranumerari. Deci s-au înturnat și-au învins tocmai fiindcă vreme de, iată, aproape 7-8 veacuri termenii civilizației latine alias românești getbeget (de tip „fratre”) deja pregăteau timidele populații de la Nistru pân-la Tisa, dintre Carpații polaci și Dunărea traco-bulgară ca să devină miracolul românesc care se va-ntrupa cătinel-cătinel peste consecventele veacuri.

Prima și prima dată Marcus Ulpius Nerva Traianus alias Trăian a fost acela care a lansat primul cuvânt românesc, strigându-i amărășteanului dac provincial „fratre”, care auzindu-l și realiză spontan (revelație!) c-acolo era rost de niscai patrimoniu magico-imaterial. Drept pentru care, apropiindu-se, avu un contact vizual cu ochii Împăratului de să-l ții minte toată viața, totodată obținând și secunda revelație, de-asemeni instant, cum că… asta e! (Pe vulgata locală: alea jacta est!) Cei doi nu numai că s-au înțeles perfect din priviri, dar într-un fel am putea spune că se și contopiră. Nu degeaba a rămas Trăian în gura și inima tuturor românilor nicidecum numai Împărat, nici măcar doar ca Trăian sau Troian, ci mult mai intim, de-a dreptul „bădică/bădiță”, adică un multpreaiubitor frățân oleacă mai mare. La rându-i, în același instant fecund și revelator, imperatorul Trăian nu numai că nu i-a tăiat cu mâna personală beregata sărăntocului cel timid și cinstit (cum altădată ar fi fost natural s-o facă, acum de pildă în semn de sacru sacrificiu adus zeului arhitecturii și ingineriei care tocmai îi asigurase traversarea fără de-mburdare în tulburatele și preaspumantele valuri ale Dunării). Dincontră, ridicând să vadă toată lumea potcoava (două ocale aproape 3 kile argint de 98% restul de două procente placat cu purum platinum), l-a și decorat cu dânsa. Zicând ceva gen toast public: Măi tu dragă, să-ți fie de veșnică pomenire și venerare această potcoavă, deci ia-o din manu-mi propria și paseaz-o urmașilor și urmașilor tăi, în veci de veci, amin! (Sau poate „ave!”, dar nu contează, tot aia-i.) Deci chiar așa a făcut și zis Bădița Trăian, fapt pentru care țăranul respectiv și-a făcut din plin datoria, trecând din generație-n generație acest suvenir atât de deosebit și plin de valoare până ce într-o bună zi chiar eu, nevrednicul subsemnat, am reușit, am avut Norocul să pun mâna pe dânsul.

Acuma foarte probabil că v-așteptați să v-o și arăt efectiv. Ptțî! Nu-s prost. Am zis deja: vechime de cvasi-două mii de ani (!), două ocale pline (!!), nouășopt la sută argint strecurat (!!!), două procente platină-Platină (!!!!). Prima și ultima de-acest gen, dar pe care românul n-a mai uitat-o niciodată de-atunci, toate basmele și legendele sale reținând detaliul potcoavelor de-ocale de argint drept apanaj al copitelor de cai mari, alburii, magici, zburători, fantaști. (Adițional: a se vedea că-n toate basmele și legendele românești calul face aripi mult mai frecvent decât Pegasul de la greci sau perși, indicând prin aceasta nu numai protocronismul cel absolut, ci și propensiunea eternă a românului pentru zbor, fantezie sau fantazare, finețuri de spirit. Fătfrumosul oricărei domnișoare române, naturalmente posedând educație și fițe de prințesă, apare obligatormente pe-un pursânge alb. Pe unul negru circulând întotdeauna doar atât de provocătorul sau stimulativul personaj negativ. Căluț gudronic devenind chiar drac împelițat, fie el și-n ipostaza total descărnată și-uscată a scabroasei mături vrăjitorești. Vezi iarăși vagoanele cu tone de tomuri academice dedicate mitologiei și arheistoriologiei române, care-au atâta compilare și imitare printre studenți.)

Și dacă tot am ajuns aici, vrednic de știut și ținut minte întru veșnică pomenire e și că povestea mândrului nostru dac și protoromân, primul cu care-a dat mâna Trăian și l-a îmbrățișat și emoționat până la oase, nu s-a oprit la momentul respectiv. Căci învelind el potcoava cu pricina în propria căciulă dacă pleoștită pe frunte și băgând-o în traista dacă de lână țesută la pașnicul război al soției, s-a dus țintă la Sarmisegetuza regelui Decebalus per Scorilo, informând lumea despre noua ordine mondială. „In hoc signo vinces!”, zicea arătându-le concitadinilor Potcoava, continuând apoi apăsat: „aiasta, aiasta și nu lupta fără de sorți de izbândă, darmite suicidul în masă, ni-i viitorul. Viitorum nostrum dar mai ales al nevestelor și-al pruncilor noștri și-al pruncuților pruncuților lor ad aeternum” – continua el terminând.

Dar cum sau de ce se făcu – v-ați putea întreba domniile voastre luate-olecuță cam pe nepregătite – că omul nostru, bietul dac, plugar sau păstor fără-ndoială sărman, analfabet inevitabil, se converti subit la așa o nouă abordare a vieții și-a socialului, devenind atât de locvace, chitit, activ și inspirator?… E simplu! Exact precum doar cu ceva decenii mai devreme însuși persecutorul ovreiaș Saul, în flama de lumină și prăvălit de pe cal, văzu Mântuitorul, spontan se revelase și-n sfântul creștin Pavel chiar El s-a-ncorporat, tot așa instantaneu și radicalmente se lumină și insul nostru dacul. Înarmat cu potcoava sa ca un stindard, icoană, sabie sau cruce, primul misionar al latinității de-acum el însuși e apostol. Sfânta-i potcoavă este, pe cât de materială, totodat-un preaputernic simbol. În forma sa modestă oamenii văd totul. O Alfă și Omegă, poartă și baldachin, coloane-n închinare și cupolă, între cornițele marginii ei pornitoare, prin însăși huda sa, încununând nașterea–creșterea–decăderea firii și-a tot ce e. În fapt, căciulă și coroană, potcoava e și astăzi atât de grăitoare încât sub arcul ei micuț poți pune-ori trece nu doar coșar, trifoi, florușcă, ci chiar și-o cruciuliță. (În vreme ce opusu-i e practic imposibil.) „Aiasta-i semnul accesului la pășuni de raiuri, de noroc, de șansă-ori soartă mare, deschisă fiștecui”. Așa proorocea omul…

Și tot vestind el astfel latinitatea cea conjunctivă, conjugatoare, emancipantă, numai ce și trecu dealul, punând nu prea departe chiar prima piatră de temelie la curânda metropolă pe nume Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. După care va fi coborât tacticos până lângă Pontus Euxinus, ajutând vârtos la erectarea monumentului Trophaeum Traiani de la Adamclisi, legenda continuând a spune că el însuși va fi și pozat pentru unii daci ciopliți pe Columna lui Traian din buricul Romei. Ceea ce mie personal mi se pare mai puțin probabil, inutil fiind deoarece Roma va fi deținut deja destui prizonieri cu facies de mare pilozitate barbiliană și sclavi în costume naționale de tip Maramu. Fapt principal e că numai Potcoava asta sfântă n-a îngropat-o el la fundația vreuneia dintre clădiri (cum era caracteristic pe vremuri pentru-a se evita dărăpănările și ecrulările viitoare), detaliu întru norocul tuturor generațiilor succesive ba chiar și-al meu personal, care, iată, de bunăvoie și nesilit de chiar nimeni singur m-am decis să fac ceea ce trebuie.

Dar mai stați puțin așezați liniștiți, ca să vă zic ori mai bine doar să v-amintesc încă un lucru sensibil. Eventual, de vă resimțiți luați o pauză urmând negreșit a reveni după. Static ca o stelă votivă stă textu-mi așteptând.

DECI: ÎNCĂ UN OCOL ISTORIC, ETIC, NOSTALGIC ȘI HERMENEUTIC

Ce vreau să vă mai spui este ceva legat de legătura atât de intimă dintre român și… Nuuu, nu-nu „codru”. Deși precis așa ceva era să vă grăbiți a pronunța toți, grație automatismului cognitiv datorat spontanului reflex comunicațional paremiologic. (Acuma chiar regret sincer că cu propozițiunea din urmă v-am spart. Dar ia faceți bine de-o mai citiți o dată. Vă rog frumos: automatism cognitiv datorat spontanului reflex comunicațional paremiologic. Ăăă? Merge?… Cum altfel să vă fi demonstrat, nu numai informat sec, cum că totuși, cam ca toată lumea bună și-nfiptă am absolvit și eu o Academie mai cu moț sau o SNSPA, ba am și-un masterat-două ori poate chiar doctorat într-ale Științelor Comunicării? Deci mă scuzați, sunt eu modest, dar asta chiar trebuia mai devreme ori mai târziu să v-o spui.) Așadar despre legătura afectiv-intimă dintre român și cal voiam a vă reaminti.

Oricum, ceva-ceva colbuț fin există și în sintagma „românu-i frate cu codru”. Numai că tălmăcirea sau adecvarea ei nu e limpede pentru multă lume. Chiar și faimoasa copulă/conjugație „român + codru” se referă, de fapt, sau doar subînțelege în realitate tocmai relația „român + cal”. Căci inclusiv în codru: de ești cioban, ai câini lătrători și oi behăinde, dar mai ales ciomag sau bâtă. De ești agricultor ai coasă, sapă, furcă, seceră sau orice altă sculă contondentă ori ascuțită cu care te poți apăra. Altminteri, ori orice altceva de-ai fi, de n-ai un cal poți mult prea adesea să n-alergi destul de repede și deci să cazi de fraier în gheare fie de urs omnivor, fie de haiduc ori pungaș relativ camuflat. Lăutar, traversezi bre însoțit de întregul taraf, cântând și țipând și zdrăngănind din ceteri, tobe, gordună. Căci ca flanneur sau balladeur solitar, ori ca pictor de șevalet, ai belit-o. Singur, tată, ești ori bolund, ori suicidar. Până una-alta calu, ba chiar și-un măgar costeliv/răpciugos, ăsta te salvează. Și fiindcă tot am pomenit de haiduci sau criminali, ăștia prin esența profesiunii și vocației lor dețineau sau furau constant herghelii și herghelii de asemenea vitezomane mașinării orizontalice cvadricopitate. Așadar, pentru domniile lor celebra înfrățire forestieră presupunea automat și condiția lor înșiși de centauri sadea.

Și-acum vă rog să-mi permiteți un mic excurs etnografic. Sau, zis și mai și: etnogeografic. În cadrul căruia iarăși doar să vă reamintesc că până după mijlocul secolului al 19-lea Delta dunăreană, Măcinul și marile mlaștini care caracterizau toată Valahia aproape că supurau de mustangi huțulo-arabi. Adică de rase și corcituri de toate felurile de cai, unii liberi și similari păsărilor cerului, adică ai nimănui, alții ai tuturora, nu toți cu aparținători sau stăpâni cunoscuți/cognoscibili legal. Ei bine, pe toți ăștia îi hăituia și captura aproape fitecine (chestie doar de tupeu sau curaj), într-o artă și specializare prin care nu se putea diferenția prea tare între vânător cu lasou și hoțoman cu arcan. Confuzie care a continuat până hăt departe, atât istoric cât și social, dispariția sau împuținarea cailor demisălbatici, + războaiele și rechiziția, asanarea mlaștinilor și îngărduirea marilor proprietăți determinând ca instinctul hoțesc să restrângă, întinzându-se și peste ceea ce va fi devenit tot mai clar propietate privată. Pe scurt, conștiința vânătorii primitive (cea dreaptă și-onestă, asigurând supraviețuirea de trib sau de clan) a devenit oarecum natural jaf civil sau penal, suind de la împușcarea licită a sălbăticiunilor până la extracția discretă a cailor din îngrăditura riverană, la subtilizarea găinilor sau porcului din cotețul vecin, la confiscarea idioatelor oi ce transgresează teritoriul propriu, la otrăvirea neobrăzatei și curvei și capsomanei capre de peste propriul gard.

Orișicum, în arealul economiilor și al culturilor românești calul era extrem de prezent, util și familiar, baladele bătrânești și chiar tinerii lor rapsozi aducându-le mereu ode directe și indirecte sau implicite. Fără de cal populațiile medievale n-ar fi rezistat, căci fuga-n păduri sau munți presupunea animal de povară sau tracțiune, ca și de galop sau măcar trap rezilient. În războaie… să nu mai vorbim. Și e așa o mare nedreptate ca să se numere-n orice luptă doar sufletele moarte de om, bieții cai neînsuflețiți să fie ignorați total, majoritatea incinerați ca niște zdrențe jegoase și preapuțini având parte de minimă îngropare. Un viitor cu adevărat civilizat va aduce la microfon și la televizor președinți, regi și papi care vor cere iertare publică, în numele Bunului Simț Universal, inclusiv cailor uciși fără de nicio vină, în neștire și inocență totală, cu ocazia tuturor războaielor omenești de până spre finele veacului al 20-lea.

Și orice-am zice, e trist că nu zicem mult mai des: preț de tot amarul de secole scurse până la cel lăsat în urmă frățietatea și prietenia dintre român și cal a fost de mii și milioane de ori mai strânsă și serioasă decât aceea dintre om și așazisul „cel mai bun prieten al omului”. Nicidecum câinele, ci calul (respectiv iapa) fu românului cel mai mare tovarăș, cel mai bun partener, cel mai intim amic! Cum ziceam, până în secolul cu numărul 20, când – unii supraviețuitori oleacă mai seniori vă aduceți aminte – în ultimul mare război mondial și imediat după, de ger și crivăț tot în burți de cai spintecați s-au adăpostit oamenii, de foame și-n timpul Foametei mulți cai frumoși fură sacrificați pentru propriul burdihan, ca atare mulți români ajungând hippofagi. Urmă colectivizarea, iar în nebuna euforie a mecanizării sute și mii de cai au fost pur și simplu împușcați cu sânge rece, că cică n-ar fi avut loc tractoarele agricole de dumnealor. Altă pată neagră pe istoria și conștiința națională, de care tre să ne spovedim, să ne pocăim, să facem canon, să decompensăm, să ridicăm ceva cruci și statui.

Toate țărișoarele noastre prin descălecare s-au făcut, nicidecum prin încălicare.

Căci când se suie omul de-a călare face numai război, prăpădanie, pradă și-omor, siluire, gheșeft lacom și crud; ba chiar și numai fudulie goală, căci așa mai și seduce doamnele mai puțin statornice sau domnișoarele mai puțin răbdătoare și culte. Însă când se dă jos, uaaai, păi atunci face treabă bună și mare și vrednică de-orice cinste, căci pașnică, patriotică, de omenet iubitoare este. Amintiți-vă, vă rog frumos, că însuși Mântuitorul nostru domnul Iisus Hristos, când pătruns-a cu fală în pământescul Ierusalim nu pe cal aburcatu-sa, ci pe preasmeritul măgar, asta tocmai și tocmai pentru a arăta lumii că deși îi cam pișca rău pe politicieni și savanți, ba tocmai trăsese câteva funii peste gura porcilor de bancheri care mănăreau variate monede sau lingouri prin templu, de fapt a insistat tot timpul zicând că numai pace aduce, pace și bună-nvoire, calm și liniște, preaiubiri.

Revenind însă la oițele propriului popor, trebuie să devină fermă cunoaștere populară faptul că, în realitate, animalul hipic a fost pentru autohtoni, încă din zorii istoriei, un veritabil totem. Un adjuvant existențial cu valoare de mit, de simbol venerabil. Pun pariu și că bieții străini și cronicari latini au greșit amarnic atunci când, preluând necritic impresii ale speriaților veterani și mutilați reveniți de pe fronturile păduros-bizare ale Daciei, credeau că un cap de lup constituia steagul băștinașilor, în vreme ce el putea fi doar cap de cal omorât în luptă nedreaptă, cu plete vânjoase încă bătute de vânt. Puterile magice ale calului permează în toate basmele și legendele cele mai arhaice, așadar calul este, am putea zice, un fel de strămoș sau zeu princeps al tuturor proto- sau arhe-românilor.

Că așa era și este stă dovadă inclusiv semnul atât de impresionant al ridicării bruște a pumnului cu-antebraț cu tot, împlinit și prin faptul că, la români, orice aluzie la genul sau virilitatea masculină (♂) imită perfect tocmai cabrarea hipică și se referă exclusiv și direct la scula calului, deci se compară exclusivamente cu zdravănul mădular perineal al acestuia. Într-adevăr, noi n-am avut elefanți, n-am avut lei. (În acest sens, memoria omenească nemaireținând spaima cuaternaro-neanderthală față de mamut, lei și pantere, iar prezența leului în toate basmele și colindele românești, ba poate chiar și-n banii noști și ai fraților bulgari, fiind negreșit – cum un celebru folclorist contemporan probează peremptoriu – mai degrabă datorată amintirii marcate emoțional a sclavilor daci, reveniți după ce-au scăpat cu ceva viață după ce se bătuseră animalic prin amfiteatrele bestiale ale Imperiului Roman, ca și a legionarilor latini care s-au așezat binemersi la casa femeilor dace cu care se vor fi căsătorit oficial după legea pământului.) Drept este că am avut tauri. Dar oare nu vă spune nimic faptul că românul nu i-a observat acestuia aproape deloc specificul mădular, cel de-i și dă sensul rămânerii-n viață printre oameni și vaci? Nimeni, pre limba română nu spune vreodată, vocativ/imprecativ: „dute-n p(uncte-puncte) taurului!”, interogativ: „ce p(uncte-puncte) taurului?” Ori cel mai simplu, indicativ și admirativ: „p(uncte-puncte) taurului!” Cu toate că știe oricine, penisul erect al acestuia nu-i chiar de șagă. Și tot nimeni nu s-ar oftica s-audă, regional ori diminutival: „p(uncte-puncte) tăureacului/tăurașului/mânzului/mânzatului” (sau a vierului sau a țapului). Dar nu se spune.

Caii, deci, au făcut cultură în țara asta, poate chiar mai mult decât însăși proprietarii și exploatatorii lor, adică onor cavaleriștii, surugii, jockeii, călăreții. Priviți măcar la atât de stricții, virtuoșii, admirabilii și specificii Călușari din vremea obiceiurilor folclorice printaniere, ba chiar și la copilandrii Căluți din vremea sărbătorilor hibernale. Giganticul penis grotesc al primilor, măruntul cocoșel-pe-băț al celorlalți, caracterizează nu doar amuzant ci de-a dreptul magico-religios esența acestor brave ceremonialuri. Pe scurt: de cașaloți n-om fi fost auzit niciodată, elefanți nu văzurăm, lei n-am mai prins în viață, taurii și țapii ne-au lăsat indiferenți. Însă caii…, caii… Ooo, cai avutărăm din belșug. Și ce poate fi mai fascinant, pentru români, decât falnicul falus fălos al armăsarului, animalul nostru veramente național stârnind iată nu doar istorie, identitar popular, ci și reprezentare mentală și lubrică, ideal viril, expresie egal admirativă și vitalistă metaforă sau suduire națională, care odată expusă asertiv încheie multe discuții futile, rezumă convingător orice antecedente vorbării.

Am adăugat fleacul acesta atotpopular doar așa, ca să realizați și domniile voastre cât de profundă, adică începând chiar de la biologicul și fiziologicul cel mai elementar și mergând până la superstițiosul, magicul, mitologicul și religiosul cel mai difuz sau plenar, este reminiscența imaginară și activ referențială a calului la români. Pe cale de consecință, și întrucât regnul cabalin nu mai e astăzi o realitate familiară, ca vreme de mii de ani, a rămas ca urma și umbra sa simbolică, adică tocmai potcoava, să-i țină locul. Să-l substituie mental și cultural, afectiv și patrimonial. Iată, deci, cât de polivalentă și profund semantică, deci deloc simplă, este o simplă sau biată potcoavă.

Cât despre „mintea românului de pe urmă”, eu aș zice că dac-ar da Domnul să mai dobândim oleacă de bun simț cu plus și oareșce creier cu valoare adăugată nu atâtea icoane am săruta prin biserici, nu iconițe zbârcit necrofile am umfla-n poșeți, în portofel și sub oglinda retrovizoare a propriei limuzini, ci potcoave. Zic asta deloc fiindcă aș avea ceva contra preacucernicei Biserici Ortodoxe Române, eu însumi fiind, mă jur pe ce-am mai sfânt (să moară mama) printre cei mai loiali pravoslavnici, mereu-mereu făcându-mi cruci, inclusiv când merg pe stradă și văd ceva, ba chiar și când citesc sau aud și privesc la teve varii chestii. Bașca neratând nicio ocazie oportun oferită ca să pup preaplecat poala patrafirului popii. Oricum ar fi, de supăr pe cineva îmi cer anticipat creștinească iertare. Dar știm preabine că venerarea măcar prin țuc a potcoavei – simbol complex și profund și gest care nu arată nicio condiționare subiectiv-preferențială dar mai ales care nu jignește pe nimeni – nicidecum nu constituie superstiția dracului. Dincontră, existând nenumărate dovezi, miracole efective, cum că deținerea și sărutarea scurtă, asexuală, neutră sau cumpătato-decentă a potcoavei a adus, aduce și va aduce orișicui deci inclusiv celor mai buni dreptcredincioși mare noroc bun și multă sănătate la toată familia.

ÎN LOC DE CONCLUZIUNE

Ați avut pân-acum răbdarea, ori ba, de-a citi cu luare aminte toate cele frumos rânduite mai sus, deja v-am spus și mărturisit cu mâna pe inimă suficient de multe. Nu că n-aș mai putea avea și-alte multe/mărunte să vă tot spui, atât în scris cât și-n față sau drept în obraz. Însă m-abțin, neavând nici chef și nici vreme de-mprăștiat ca praful. Acu’ doar atâta rezum: dețin un număr extraordinar de dovezi și documente, materiale și convingătoare, printre care colecția asta fantastică de potcoave. Potcoave nu doar de morți cai comuni, ci chiar de cai de persoane ilustre, așadar ei înșiși cai foarte iluștri, totemici și mitici de-a dreptul, de care ar trebui toți să ne mândrim. Muzeul Potcoavei, ba chiar și al Venerației față de Etnogeneză, supranumibil poate al Stimei, Respectului și Nostalgiei pentru Totemicul Cabalin, se va deschide prin subtscripție patrimonial-statală (despre care oricum știți sau vă puteți imagina că e pirpirie rău). Dar și, sau poate mai ales, prin suptscripții private. Și/sau/inclusiv individuale. Pentru asta: înscrieți-vă! Subscrieți. Faceți gargară. Cotizați!

Între timp, nu doar pe Feisbuc, Tiktok și Instagram, dar chiar și pe străzile Bucureștiului mă puteți vedea. Îmbrăcat corespunzător, cu numeroase potcoave decorându-mi trenciul printanier și autumnal, șorțul de bucătărie sau halatul fin (de e vară) ori chiar paltonul cel hibernal. Opriți-mă, deranjați-mă, stați de vorbă cu mine. Și veniți-mi alături, ca împreună să ridicăm și să deschidem acest muzeu minunat. Muzeul Potcoavei. Al potcoavei și implicit al memoriei atâtor cai mari, buni și decedați, de subînțeles și de onorat în veci-pururi cu ajutorul și prin intermediul celor peste 5 mii aproape 6 mii de potcoave pe care le dețin. Plus, desigur, mărțișoarele atâtor și-atâtor minipotcoave deja înscrise oficial pe lista UNESCO a Patrimoniului Național și Universal.

Da, nu râdeți, am zis ceva foarte adevărat. Diploma sau actul de certificare la care tocmai am făcut referire poartă numărul xxx/06.12.2017 și se află depus în original undeva, cred, la Ministerul Culturii și Cultelor, sau al Culturii și Identității Naționale, Culturii și Agitațiunilor Simbolico-Reprezentaționale sau cum s-o va mai fi rechemând după absolut fiece remaniere guvernamentală. În concluzie, dacă inclusiv UNESCO (ajutat desigur de vajnicii noștri folcloriști reactivați politic și propagandiști împătimiți cultural) a fost în stare să recunoască mărțișorul, implicit potcoava deci calul (+ coșarul, inimuța și ghiocelul), drept mare scofală mare pentru noi, e timpul ca și domniile voastre să ridicați, precum quot erat demonstrandum mai sus, instituția muzeală de adecvată rigoare. Dixi!

EPILOGOS: ACUMA-I ATUNCI! (PROPUNERE SURPRIZĂ)

Ați avut ori nu cinstea, răbdarea ori generozitatea de a citi cele cu sârg și onestitate scrise mai sus, totuși vă mai invit la olecuță de ședere, citire și cugetare serios-responsabilă la cele care urmează. Căci cu aceași bună intenție și cinste egal epistemică și etică deja demonstrate mă adresez domniilor dumneavoastră, propunându-vă încă ceva.

Știu, știu-știu că (virgulă) cu un asemenea text am abuzat deja de respectiva cinste/răbdare/generozitate a domniilor voastre, cu-atât mai mult cu cât în preasfânta asta perioadă de binevenit Post 2-3-4 păginuțe cu ceva zarzavat/fasole/orez/pește intelectual și Flori dalbe/Leru-i ler literar ar fi căzut unora mult mai ușor și simpatic, iară 12-13-14 pagini chiar vă pun la mare ispită și-osândă cioclopedismul intim, hipersensibilele umori și condițional-optativul umor. Știu (cum ziceam: știu-știu) dar înțelegeți-mă și pe mine… Căci dacă tot mi-a pus Dumnezeu mâna-n cap ca la Rusalii de m-am umplut de duhu ăsta sfânt să vă spui și mărturisesc treburi–chestii–socoteli, cum aș putea oare a mă abține fără teama de-a nu păți ceva semne tip ghinion? Deci musai trebuie să duc până la capăt tot ce mi se pus ori desăvârșit în minte, ceea ce fac cât mai repede-n cele care urmează.

Deci Altceva vă mai zic, însă deloc străin de cele spuse deja în legătură cu originea respectului și admirației față de rolul calului, al descălecării și al potcoavei fără de care n-ar fi existat încălecare/descălecare și formatare de Idei, Conștiințe, Națiuni, Patrii. Căci zisesem destule despre cât de importantă simbolic și afectiv ar putea fi, ar putea deveni și chiar ar merita din plin să devină transformarea Potcoavei în simbol de referință a conștiinței naționale românești, în mic totem și tabu al imagologiei schematice legate de Origini, Arhetipuri și Referințe. Însă pentru aceasta, adaug și insist acum: nicidecum doar la înființarea unui Muzeu corespunzător în sensul acesta trebuie să ne rezumăm, în niciun caz nu doar de ridicarea clădirii, amenajarea și obținerea avizelor sale de funcționare, încheierea contractelor de servicii și utilități, angajarea personalului, curățirea spațiilor comune, tipărirea afișelor și a biletelor de intrare, pregătirea marelui vernisaj și deschiderea largă a porților sale oricăror vizitatori ar trebui să ne preocupăm. Datoria oricărui cetățean, a fiecărui concetățean care poate concede că deține personal sau se află cu cinste în proximitatea celui mai pur sânge românesc, este aceea de a convinge Aleșii poporului, pe bunul și drăguțul nostru Președinte de Stat, pe toți universitarii și academicienii acestei republici, funcționarii publici și funcționarii privați, absolut toată suflarea umană de măcar 18 ani împliniți, ca să înființeze și să cinstească o sărbătoare nouă, o Nouă Zi Națională. Una cât se poate de cuvenită și binevenită. Tot așa: 2-3 zile libere și festive per an (eventual, desigur, cu legătură sau prelungire în caz de picare la mijloc, la debut ori spre final de săptămână de lucru, așa încât să ne mai putem potcovi cu încă câte-un miniconcediu anual toată lumea). Și de preferință să fie-n plină vară, în primăvară târzie sau toamna devreme, ori fie și cu dată variabilă, așa ca la Paște, că asta ține omul mult mai atent, calculat și cu picioarele pe pământ. Așadar, iată:

Ziua Națională a Potcoavei!

Am enunțat cum am enunțat, nu doar scriind cu litere politicos înclinate, ci și lăsând atât înainte cât și după ele un rând gol, tocmai pentru a vă lăsa să respirați reflexiv, evitând răutățile sau divagațiile spiritului, fuga gândului la multe altele sau chiar la cineștie ce prostii. Căci da, dacă ați citit atent atât de numeroasele detalii, dezvăluiri și argumente mai sus semănate, ați fi putut deja secera și-ncărca și poseda total maturată și coaptă ideea că existența, fondarea unei asemenea Zile Anual-Calendaristice de mare cinste e lucru cât se poate de nimerit, demn, util și pe merit.

Desigur, Sărbătoarea ar merita din plin să fie denumită Ziua Imperatorului Traian Fondatorul. Alternativ: Ziua Traiana/Traiană. Sau (simplist) Ziua lu Trăian.

Problema e însă că-n ciuda atât de frumosului și scumpului nostru Imn Național, numele ăsta de Trăian (poate mai mult decât al lui Mihai și Ștefan și chiar al rexului Ungariei Corvinus), ne face probleme. Nu tuturora, desigur, dar pe unii se poate să-i zgârie un pic pe creier, pe memorie, pe umor, pe resentiment. De vină e numai și numai istoria recentă și foarte recentă, în care tocmai avutărăm un șef de stat cam zurliu și bețiv, băgăreț, moftangiu, care ba a strigat unuia „măi animalule!” (ori să fi fost vorba de antecesorul său?), ba ne-a tăiat manu propria un sfert din salar, ba și-a făcut șoferii miniștri, fratele pușcăriaș și fetița politician, ba pe-un băiat l-a troznit un pic, ba pe-o dudue a făcut-o-mpuțită și i-a jmanglit telefonul (de-a trebuit ca băieții din garda personală să-i zică „nea Trăiene bădică, fii bun bre și dă-ne să-i dăm telefonu, c-asta te dă la ziar sau penal și iar ne facem bre de rușine și iară se pune doamna matale trei zile pe plâns”). Dar mai rău, respectivul se combinase fățiș cu-o blondă de absolut trist renume nominal și de reverberație istorică și sociopolitică dubioasă, deci cu nume de cal troian care știm c-a stricat nu numai istoria antică a tuturor grecilor dar chiar și pe-aia a zbanghiului rege Carol 2, pe-aia a Ceaușescului Nicolae, ba cine știe acuma se descoperă cumva că pe soața împăratului Marcus Ulpius Nerva Traianus însuși (de țiitoarele preferate nici nu mai vorbim) o va mai fi chemat și Elena. Ceea ce-i mai mult ca perfect posibil, căci de ce numai împărații ar fi beneficiat de 4-7-10-15 nume (vezi bietele pietre omagiale și memoriale din orice sit ori muzeu, care nu mai apucau să înveșnicească nicio faptă de-atâta amar de nume și prenume scrijelite pe ele întâi și-ntâi) și să fi rămas împărătesele lor mai prejos împopoțonate nominal decât dânșii?

Într-o altă ordine de idei sau mai degrabă venind dintr-altă hrubă a criticii rațiunii impure ori pur și simplu a metehnei destul de răspândite de a căuta nod în papură, muscă-n orice lapte sau vin și zgârci în fitește carne macră, n-ar fi imposibil ca vreo sutană acră sau mirean mizantrop să bâzâie cum că acest Trăian al nostru și Părinte Național de facto cam belise, răstignise și incinerase la vremea lui o grozăvenie de creștini, deci cam păcătos și criminal și anticrist fusese. „D-apoi ce” (să sperăm că ierarhii mai luminați și mai în acord cu hotărârile statului vor spune), „de ce și de când tre să ne luăm noi în sarcină o treabă care aparține exclusiv Domnului, și-anume pe-aceea a judecării și a iertării, bineștiind nu numai că românul n-are cum să uite și să ierte vreodată ceva, dar și că treaba pedepsei și iertării aparține doar Dumnezeului? Deci nereplicând la această întrebare retorică, care-n plus deține însuși deplinul răspuns egal dogmatic și pragmatic, repetăm: treaba noastră nefiind să judecăm și pedepsim respectiv iertăm, povestea cu persecutarea creștinilor primitivi chiar nu ne intră-n atribuțiuni, deci nu ne-nteresează. Cel de Sus să-l ierte, poate l-a și iertat, noi facem ce vrem, important este ca lăsând trecutul cel rău la o parte să îl instalăm pe bădița Trăian atât unde considerăm că totuși merită, cât și unde noi înșine fraților binemerităm, deoarece ne-a picat și-urmează să ne mai pice câte ceva și din asta”. Să sperăm că (iar virgulă) cam așa vor accentua redundant sfinții prelați, ba chiar că precis s-or găsi și din laicat destule persoane civice sau vipuri care să țină același hang destul de inteligent, descurcărelnic, profitabil.

Orișicum, deci, iată că ce-ar fi cel mai bine, frumos, cinstit și util de a fi denumit riscă puțin să iște vorbe, nu atât din perspectiva istoricilor arheologiști ușor de dat la o parte, ci poate venind din amintirea emoțională a câtorva opinteli ridicole ale încă preapopularei istorii contemporane. Fapt pentru care, tot gândindu-mă eu la toate, zic că mai bine să facem un compromis. Și-anume: să decidă fainfrumos cine trebuie cum că în sensul acesta să se concesioneze țara și calendarul preț de o sută de ani, pentru ca în această perioadă atât de binevenita nouă Sărbătoare Națională să se numească Ziua Potcoavei. Urmând ca după prescrierea termenului respectiv și implicit după minimalizarea până la evaporare a istoriilor preapline de anecdote și bârfe, + antecedentele și actualele mărunte adagii de proastă memorie, noile generații, cu inima curată și nevinovată, deci deloc împovărată conflictual și resentimentar, să procedeze la redenumirea aceleiași Zile Naționale. După modelul (deja pomenit): Ziua Traiana (sau Trăiană), eventual Ziua lui Trăian, alternativ Ziua Începătorului (sau Fondatorului) de Națiune și Țară (desigur totdeauna subînțelegând pe-același Trăian princeps).

Cred că, cu voia dumneavoastră, ar merge.

( Acest amplu discurs a fost rostit deunăzi într-una din Comisiile Speciale de Istorie/Istoriografie și Cultură ale Parlamentul României. Nicio televiziune, radio sau ziar, pare-se, n-a avut putința, interesul, șansa ori bunăvoința de a-l cunoaște, înregistra, difuza. Conspirație negativistă sau biată neglijență? Nu știu, nu mă-nteresează, nu contează. Personal, aflând cu maximă stupefacție și încântare de existența acestui text, care-mi și păru totalmente în favoarea noastră, a poporului, a românilor de rând și de pretutindeni, mi-am făcut o datorie de onoare din a-l adapta literal și a-l aduce la cunoștința publică )

Distribuie acest articol

12 COMENTARII

  1. Si uite asa aflam cum isi recapata „ potcoava” locul binemeritat in „istoriologia ” romaneasa ce ne-a fost vinduta ca si adevar absolut, istoriceste vorbind, de o pleiada ,de inca , mari carturari ai zvonisticii romanesti . Un text ,scris, cit o potcova de mare , plin de caielele atit de necesare ce au tinut gogosile istoriei neamului in viata .Un text ce face atit de multe trimiteri „ici, colo ” pe nerasuflate si care nu poate fi deslusit decit cei ce poseda si ei macar o parte din „potcoavele ” ce leaga cuvintele autorului .Tropotim si noi , bucurusi , la auzul acestor minunate cuvinte tetralicesti : baroase, ciocane, nicovale, clești, pile și rindele pentru ras, geluit sau șlefuit ce ne destupa, daca nu urechile, macar partea ramasa in trecut a mintii fiecaruia dintre noi si inca speram , cum poate nu am sperat vreodata ,sa aflam si noi adevarul, pur, a ceea ce a fost si inca mai este Istoria netrucata a neamului romanesc . Un text ce cuprinde atit de multa durere este poate bine de a fi citit si rascitit de noi toti .

  2. Statuia lui Mihai Viteazu in centrul Clujului ?
    Șogore, in centrul orașului e statuia lui Matias Rex.
    Matei Corvin. Care a făcut mare Ungaria.
    Adică un ardelean născut în
    Kolozsvár. Cluj pentru colegii de dincolo de Carpați. 😃😃
    Servus.

    • Piața Mihai Viteazul cu statuia ecvestră a domnitorului este și ea cam tot in centrul Clujului: să zicem la marginea centrului. 😏

  3. Adevar graiesti, stimate autor! O tara de cretini cu coada-n sus, o tara de imbecili cu ifose! Imbecilism in plina dezvoltare si ifose in crestere, pe masura inaintarii spre culmile imbecilismului!

    Deh! Marimile matematice „imbecilism”, respectiv „ifose” sunt direct proportionale ( spre deosebire de marimile matematice „inteligenta” si „ifose”, care sunt invers proportionale).

    Prosti cu P mare, boi de anvergura planetara, obraznici de-ti vine sa-i terfelesti cu botul prin noroi zile-ntregi…..continuu! Nici macar tataia Adolf in persoana, cu Wehrmacht-ul si SS-ul lui cu tot, inviat in acesti ani de mareata glorie nationala, nu cred ca ar mai putea stopa evolutia catre tampenie generalizata, permanenta si ireversibila a majoritatii membrilor acestei natii!

  4. In epoca asta de bombardament informațional un text de peste 3000 cuvinte este rar citit până la capăt. Non multa sed multum. Sau pe new speak: less is more.

  5. „Ați avut ori nu cinstea, răbdarea ori generozitatea de a citi cele cu sârg și onestitate scrise mai sus […] vă pun la mare ispită și-osândă cioclopedismul intim, hipersensibilele umori și condițional-optativul umor.”

    Probabil articolul face parte implicit – autorul preferând, onest ori ba, un titlu diferit – din seria „Lașități românești, profituri maghiare”.

    Îndrăznesc să fac o singură observație, pentru a mai scădea cât de cât suspiciunile de protocronism și dacopatie. Despre domnul Lucian Boia se poate spune necondiționat că nu are nici un haz ca istoric. Domnia-sa este un povestitor care epatând a atras atenția și banii cititorilor [inclusiv către editura Humanitas] și a beneficiat de multă promovare în acest scop. Cam la fel ca cei care s-au remarcat (aproximativ în aceeași vreme și cu la fel de puțin haz) prin opinii extravagante cu privire la scriitorii clasici români, „desființându-le” opera.

    Dar „cioclopedismul intim” poate eventual conduce pe cei interesați și către istorici. „Români, maghiari, germani și de alte naționalități”, după cum ar spune domnul Marin Marian Bălaşa.

  6. Stimate auctor,

    Pe bune ca admir pe undeva stilul neaos dar si baroc dar fara misto ca mi se pare un delir verbal mai abitir decit al Alinei Mungiu, pacea fie cu dinsa. Ca unul dintre putinii care au citit si iubit proza lui Toparceanu mai curind ma-ntorc la Domnia lui Papura-Voda decit sa-mi pierd timpul cu elucubratiile matale. Dar asta e problema mea personala, or fi unii carora le-o placea, asa ca nu te lasa influentat de comentariile negative, doar ca le style est l’homme même cica, si sper sa nu fii si matele atit de scatterbrained in viata pe cite le esti in scriitura.

    • Cred ca aveti nevoie de ajutor sa cititi textul asta.
      Asa, ca … cititor critic ar trebui sa eliminati intai adjectivele si intorsaturile de fraze si sa aruncati inca o privire protocronista asupra textului ca sa puteti incerca sa combateti nu pe baza de adjective/calificative (de exemplu elucubratii, scatterbrained) , ci pe baza de argumente.
      Stil baroc-neaos? O sa incercati sa patentati notiunea astea sau de fapt ati incercat sa spuneti ca textul are o constructie baroca cu decoratiuni neaose, un fel de „fusion”?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa este etnolog și scriitor, dr. în filosofie

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro