marți, iunie 25, 2024

„Născut în 90”. Pathosul unei generații

Rândurile de mai jos nu sunt o cronică de teatru, cum ar putea părea; ci o reamintire a faptului că pathosul civic al tinerei generații e, în naivitatea lui superbă, singura energie salvatoare pentru noi. Ne-a salvat o dată, în 16 noiembrie; și ne va salva în continuare, pot paria. Dar să luăm lucrurile pe rând.

În 14 noiembrie, cu două zile înaintea acelui magic, încă neverosimil tur secund al alegerilor, publicam aici, pe Contributors, un text despre speranță. Despre ceea ce mi se părea că se câștigase atunci când totul părea, de fapt, aproape pierdut. Iar ceea ce găseam că s-a câștigat ca prin miracol era extraordinara reactivitate la politic a tinerilor. De fapt, nu doar ca prin miracol – ci prin miracol de-a dreptul. După două decenii în care fusese câh, politica devenise peste noapte cool. Generația născută în jurul lui 90 reacționa pasional la temele politice – cu o pasiune a adevărului, aș spune, rezervată înainte temelor strict private. Puneau enorm de mult pathos în asta, și eram convins că, indiferent de rezultatul alegerilor, pe termen lung nici un regim al minciunii nu putea să reziste în fața acestui pathos. Exact acest pathos, această pasiune a adevărului i-a făcut pe românii din diaspora să stea câte opt sau zece ore în frig, uneori și în ploaie, ca să voteze; această pasiune a adevărului i-a contaminat pe cei din țară, determinându-i să iasă la vot în acea proporție covârșitoare. M-am simțit, așadar, confirmat în diagnosticul meu (el însuși un exercițiu de speranță, în fond); dar nu despre micile mele vanități vreau să vorbesc aici. Ci despre faptul că pasiunea aceasta a adevărului n-a diminuat nicicum; că inervează etica generației tinere în continuare, și că o va face multă vreme de acum înainte. Sunt tot mai multe simptome ale acestei evidențe.

Am regăsit aseară, într-o formă admirabilă estetic, acest pathos, această pasiune a adevărului (privat & public, deopotrivă), într-o piesă de teatru jucată la cafeneaua Atrium de pe Podul Minciunilor din Sibiu. Se cheamă chiar Născut în 90 – și toți cei trei tineri actori ai inimoasei companii independente Bis, anume Andrada Grosu, Aneea Opriș & Claudiu Fălămaș, sunt născuți în 1990. Piesa (pe un scenariu de Flaviu Suhastru, în regia lui Bogdan Sărătean) colaționează amintirile acestor tineri – din faza copilăriei (ba chiar pre-uterină – de vreme ce una dintre actrițe vorbește chiar despre glonțul care, în decembrie 89, a trecut la câțiva centimetri de burta mamei ei însărcinate, aflate în stradă) până în 2004, după alegerile prezidențiale. Firește, anii 90 sunt, ca pondere, dominanți în această reconstrucție nostalgică a post-comunismului nostru (i-am putea spune chiar post-ostalgică – dacă filmele gen Good Bye, Lenin recuperau ostalgia est-europeană față de comunism, e de înțeles că poate exista și post-ostalgia, nu?). Iar anii 90 se compun, pentru acești tineri, din grădinițe și școli generale care arătau fix ca în anii 80, când mă școlarizam eu în comunism; din televiziuni cu muzică nouă, mai ales Atomic; din campionate de fotbal & gumă Turbo cu jucători; din sesiuni de practică a sărutului supravegheate de ecrane de televizor din care îi spionează, ubicuu, Adrian Năstase; din fete decupate de la o anume pagină a Pro Sport­-ului, pentru practici solitare în pivnițe; din manifestații de bucurie stradală după victoriile naționalei de fotbal, începute cu Trei iezi cucuieți / Le-am dat m.. la englezi și încheiate cu scandarea Hagi președinte.

Și iată cum, pe neașteptate, nervul politic al tinerilor începe să se inflameze. Nu neapărat de la bravul & apoliticul nostru Gică, dar tind să cred că primul gust al ocupării străzii le-a fost dat de aceste manifestații de tifos fotbalistic. Până la tifosul politicii, pasul a fost destul de scurt, aș zice azi. În orice caz, admirabila piesă rezumată mai sus (excesiv de brutal) arată cum generația post-ostalgiei se activează politic – în vreme ce generația ostalgiei, dimpotrivă, rămâne inertă din acest punct de vedere. În cele trei volume masive de Explorări în comunismul românesc, echipa compusă din Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici și Ioan Stanomir demonstrează treptat cum, pentru copiii și preadolescenții din anii 80, realitatea ultimului deceniu de comunism ajungea să dezactiveze orice nerv politic, pregătindu-te pentru o lungă carieră de evazionist solitar în lecturi, muzici, filme etc. Născut în 90 e o explorare în post-comunismul românesc, ilustrând felul în care deceniul acesta dement al tranziției noastre a ajuns, dimpotrivă, într-un mod complet neașteptat, să activeze nervul politic al primei noastre generații post-comuniste. Nu e, mă grăbesc s-o spun, o piesă militantă, o apărare & ilustrare a vreunei ideologii; cei trei actori își recompun copilăria & adolescența cu o neverosimilă detașare, atenți numai la efectul qua teatru al experiențelor lor. Ai, la început, senzația că piesa va fi o revizitare strict sentimentală a copilăriei, e și un efect intenționat aici, întrucât registrul inițial pedalează exclusiv pe coarda aceasta nostalgic-afectivă, păcălindu-te să-ți dezactivezi codurile & filtrele raționale. Pentru ca, atunci când te aștepți mai puțin, temele dure să intre în forță, mai ales aceea a morților revoluției – iar pathosul irupt în scenă te izbește cu forța unui punch decisiv. E, aici, o inteligență nu numai a regizorului – dar și a actorilor, care duc perfect exercițiul acesta de disimulare. Actrițele, de pildă, sunt uluitor de eficiente în a se preface, preț de o jumătate de piesă, că vor juca exclusiv în acest registru; pentru a se metamorfoza apoi în niște energeia care fac publicul praf din câte un monolog de două minute. Cel final al Aneei Opriș, care începe cu „să râdem împreună” și sfârșește cu un bocet cutremurător pentru morții revoluției, e un tur de forță. De asemenea, cel al Andradei Grosu despre poezie.

Într-un alt monolog de forță al piesei, Claudiu Fălămaș rostește două punch lines care pot fi programul acestei generații ce a recuperat pathosul & pasiunea adevărului într-o societate blazată & cinică prin însăși natura ei caragialiană. Zice el, mai întâi: „nu-mi place să fiu patetic, dar îmi place pathosul”. Iar apoi, atât de sentimental, încât devine frisonant: „dacă ne provocați, devenim patetici”. Că nu e vorbă goală, s-a văzut pe 16 noiembrie: provocați, au avut patetismul reacției în stradă, patetismul așteptării în frig și ploaie la cabina de vot, patetismul de a crede în victorie când nimeni nu mai credea. Iar blazații & cinicii care i-au provocat n-au încheiat-o prea fericit. E atât de contaminant pathosul acestei generații, atât de tonic, încât îl consider o victorie mai importantă chiar decât rezultatul propriu-zis al votului. Ei vor pune presiune în continuare pe sistem – și abia acest pathos naiv & sentimental va face să funcționeze acel sistem de checks and balances care face, de fapt, funcțională orice democrație reală.

Pathosul acestei generații e cel care ne face cu adevărat eficienți. N-a fost nevoie de o piesă de teatru ca să mă convingă de asta; lovitura de teatru din 16 noiembrie mă convinsese deja. Arta doar mi-a reamintit, ca de obicei, cât de ireală e realitatea. Cât de pathetică.

Distribuie acest articol

12 COMENTARII

  1. O vorba poporala zice: „numai de i-ar ţine!”
    Pe tinerii de azi si viitori, ceea ce v-a impresionat pe 16 noiembrie.
    Eu, ca „mai vechi, domnule”, nu mai reactionez la primul semn de entuziasm (ca am mai vazut focuri de paie), vreau sa vad cu ochii mei si a doua si a treia oara „incrincenarea” de la recentele alegeri.
    Caci asta e libertatea: sa optezi pentru a te interesa sau pentru „ma doare-n cot, si nici acolo!”

    • Rezon, ca să mă păstrez în formula dvs citațională. :) Am apreciat mereu intervențiile dumneavoastră raționale, de aici & de aiurea.
      Dar tocmai asta încerc și eu să spun: că pathosul acesta din 16 noiembrie e reconfirmat de migrația lui înspre discursul artistic.
      Eu îl văd frecvent, aproape zi de zi, la tot felul de tineri admirabili – cei din cenaclul „Zona nouă” de la Sibiu (din care au ieșit deja câțiva dintre cei mai remarcabili & remarcați foarte tineri poeți), cei din compania independentă „Bis”, cei din cenaclul „SubNord” de la Bistrița, tinerii scriitori timișoreni etc.
      De asta sunt poate excesiv de optimist – fiindcă mă mișc printre astfel de tineri. Dar, până una-alta, realitatea ține să-mi confirme entuziasmul excesiv.

      • Multumesc de raspuns.
        M-ar bucura o „repetitie” a celor intimplate la prezidentiale.
        Pentru ca doar blamarea virstnicilor nu este o solutie…tinereasca ;)

        • Rezon, din nou! :)
          (Deși sper că nu s-a înțeles că-i blamez pe vârstnici. De la Șora & Djuvara la mai junii Pleșu & Liiceanu, au avut un rol important în ce s-a întâmplat pe 16 noiembrie.)

  2. Draga Radu, am exact acelasi feeling si aceeasi incredere in generatia nascuta in jur de 1990. Si cel mai mult ma irita comentariile unor profesori care se pling de ”incultura” lor. In primul rind, daca nu-i faci sa citeasca, e vina ta, ca profesor si global, a sistemului de invatamint pre-universitar mai ales. In al doilea rind, au un cu totul alt fel de cultura, construita altfel, cu alte surse si resurse si cu o imensa deschidere europeana in cel mai concret sens al cuvintului. Si le pasa, intr-un fel pe care putini il inteleg deocamdata, pentru ca nu seamana, la suprafata, cu ce se intelegea prin ”a-ti pasa” acum 20 de ani. Am un grup de zece studenti la Salamanca, născuti in 1991/1992, cu cele mai diverse origini si apucaturi, pierceingurile aferente etc, care citesc de vreo citeva luni, cu un interes incredibil, Blandiana, Herta Muller, Cartarescu, N. Steinhardt (desi n-aveau, in septembrie, nici cea mai vaga idee despre ortodoxism, de pilda, iar Romania era asa, o tara indepartata cu vagi contururi).

    • Excelent, Luminița – sunt sigur că grupurile astea mici de tineri admirabili vor ecloza & vor face diferența. Energiile lor admirabile demontează toate fatalismele & blazările. Dar responsabilitatea e, în mare măsură, în primul rând a noastră, așa cum spui și tu.
      Cât despre Steinhardt & piercinguri – e aici o rimă atât de surprinzătoare & autentică, încât face singură o demonstrație despre frumusețea & curiozitatea acestor tineri. :)

  3. Eu nu cred in miracole. Inca nu am niste explicatii care sa sustina o interpretare coerenta si fara fisuri a ceea ce s-a intamplat in 16 noiembrie 2014, dar sigur nu este vorba de niciun miracol. Asa dupa cum nici ceea ce s-a intamplat in urma cu 25 de ani nu a fost vreun miracol. Stiu, imi veti spune poate ca sunt din alta generatie. Corect, dar pana una alta niciun asa-zis miracol nu a rezistat unei analize critice si de substanta pana acum.

    • Nu de diferența de generație e vorba – ci de diferența de atitudine metodologică, să zic așa. Dumneavoastră sunteți un raționalist de formație mai degrabă empiristă – realitatea trebuie să fie un proiect verificabil rațional. „coerent și fără fisuri”. La fel, un miracol există pentru dumneavoastră numai dacă e verificabil rațional – ceea ce, în fond, i-ar contrazice însăși natura de miracol. Eu, în ce mă privește, sunt mai puțin exigent dpdv filosofic; pot admite că un fapt e simultan un miracol & un fenomen explicabil rațional. Pot înțelege, de exemplu, că prăbușirea Sovietelor la trei decenii după publicarea unui mic roman de Soljenițân într-o revistă e explicabilă rațional printr-o profuziune de succesiuni cauză-efect care se desfoliază din acel fapt, la care se adaugă alte cauze externe, geopolitice, economice etc.; dar, în același timp, cred perfect împăcat cu mine însumi că prăbușirea aceea a fost un miracol.
      În altă ordine de idei: ca și dumneavoastră, Wittgenstein credea că nu există miracole în lume. Spunea ceva în genul: „Nu există miracole în lumea aceasta. Singurul fapt realmente miraculos e acela că lumea există”. :)

  4. Totul este ca dezamagirea sa nu vina prea repede si „miracolul” de la 16 noiembrie sa nu ramana un „accident” de parcurs. Semne bune nu sunt: de neinteles de ce nu apare nici o relatare dinspre Cotroceni a intalnirii iohannis-ponta de ieri, intalnire anuntata chiar de iohannis cu o zi inainte, inclusiv cu agenda sa generala. Zicerea lui ponta „am intrat in normal” justifica parerea multora ca „au batut palma”. Azi guitza teveu il tamaia penibil pe iohannis pentru vizita facuta unui copil sarac din Chitila, vizita pe care cica a dorit-o strict secreta. Numai ca guitza teveu o relata la nici o ora de la producerea sa. Stangacii de comunicare? Posibil dar daca adaugam discutia in contradictoriu predoiu-gorghiu despre cat de repede ar trebui inlaturat pesedeul de la guvernare impresia ca „au batut palma” incepe incet-incet sa dezamageasca pe cei care au iesit la vot pe 16 noiembrie.

  5. Varza articol, realitatea e departe. Am doi acasa, pragmatismul este dincolo de idealurile atribuite. Cand le trebuie lor, fac ce cred ei ca trebuie. De-aia a triumfat KWJ, dincolo de teorii.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Radu Vancu
Radu Vancu
Radu Vancu (n. 1978, Sibiu), poet, prozator, eseist și traducător. Profesor dr. habil. la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Redactor-șef al revistei "Transilvania". Fost președinte al PEN România (2019-2023). Redactor al revistei „Poesis internațional”. Membru al Grupului pentru Dialog Social. A publicat peste 20 de cărți, în toate genurile literare, pentru care a obținut câteva dintre cele mai importante premii naționale. A tradus din Ezra Pound ("Opera poetică", volumele I și II, Humanitas; ediție îngrijită de H.-R. Patapievici), din William Butler Yeats (tot pentru editura Humanitas) și din John Berryman ("Cântece vis", Casa de editură Max Blecher, 2013). A editat, singur sau în colaborare cu Mircea Ivănescu, Marius Chivu și Claudiu Komartin, antologii literare pe diverse teme. A îngrijit ediții din opera lui Alexandru Macedonski, Emil Brumaru și Alexandru Mușina. Ultima carte publicată este "Kaddish" (Casa de editură Max Blecher, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro