„Nation building at home” în vremea Siriei

Luni, 22 octombrie 2012. Boca Raton, Florida. A treia dezbatere prezidențială americană, cea dedicată politicii externe. După prima dezbatere în care Romney punctase și o a doua în care Obama fusese foarte agresiv, cea de-a treia dezbatere se desfășura sub spectrul unei improbabile răsturnări a situației electorale, dar în care Președintele în funcție avea nevoie de o prestație convingătoare.

În contextul evenimentelor din Siria și Libia, Obama vorbea apăsat, rostind de patru ori sintagma „nation building”. Accentul cădea, în cuvintele Președintelui american, pe „nation building at home”, pe efortul administrației americane, după 11 ani de războaie, de a se concentra pe rezolvarea crizei economice interne. Nici verdictul despre Siria al lui Obama nu era prea încurajator pentru adepții, de ieri și de azi, ai intervenției. „În cele din urmă, sirienii vor trebui să-și stabilească propriul viitor”, spunea Președinele de atunci și de astăzi al SUA.

Această  orientare în plan extern a administrației Obama s-a văzut și în numirile în poziții-cheie. În ianuarie 2013, într-un articol din Foreign Policy, comentând opțiunile pentru Kerry, Hagel și Brennan, David Rothkopf folosea termenul de „disengagers”, vorbind despre „sfârșitul aventurismului militar american”.

În linii mari, acesta este cadrul în care are loc discuția din SUA despre intervenția în Siria. Ea cuprinde amintirea eșecului din Somalia și din Irak, a armelor chimice nedescoperite după 2003 sau discreditarea doctrinei neoconservatoare care a influențat mandatele prezidențiale ale lui G.W. Bush. La acestea adăugăm realitatea unui Congres împărțit între republicani și democrați, o dezbatere fără sfârșit despre deficit și despre plafonul datoriei (în care, periodic, reducerea cheltuielilor pentru apărare este principal subiect de dispută între politicieni). Dacă mai ținem cont și de alegerile de anul viitor, care îl pot transforma pe Obama fie într-un „lame-duck President”, fie într-un președinte foarte influent în a-și impune politicile în ultimii doi ani de mandat, observăm că Siria nu este doar o temă de politică externă, ci o provocare majoră pentru cursul filosofic și de acțiune stabilit de un Președinte altfel foarte consecvent în angajamentele sale externe (retragerea americană din Irak, finalizată în decembrie 2011 și opțiunea fermă pentru părăsirea în 2014 a Afganistanului stau ca exemple).

O spun sondajele de opinie, poporul american nu vrea o nouă aventură militară  în Siria. Episodul armelor chimice folosite de regimul Assad sună  pentru mulți americani prea asemănător cu exercițiul de PR al Kuweit-ului din primul război din Golf. Dilema nu este însă una clasică între imperativul lui ce trebuie și ceea ce dorește națiunea, căci acum administrația și populația sunt pe aceeați linie. Dilema deciziei americane despre Siria este dacă direcția de politică externă adoptată post-2008 (cu privilegierea ideii de „smart defence”, cu primatul zonei pacifice asupra celei atlantice, cu renunțarea la statutul de jandarm mondial) merită schimbată printr-un angajament „la vedere” în Siria.

Precaute, SUA, denunțând regimul Assad, nu vorbesc totuși despre o schimbare de regim. În binomul intervenție umanitară – război contra terorismului, Obama, în ultimele declarații, pare mai degrabă  adept al construirii unui narativ care să descrie amenințările pentru regiune în cazul în care Assad, susținut de Hezbollah și de Iran, nu ajunge să dea socoteală. Miza este un Liban deja fragilizat, miza este „contaminarea” Iordaniei și, până  la urmă, efortul dus de Secretarul de Stat Kerry cu privire la conflictul israelo-palestinian și la soluția celor două state. Siria devine simptomul unei regiuni în care, intervenind din nou (chiar dacă punctual și limitat), americanii ar trebui să revină solid, cu un plan care să aibă sens și viitor, pentru a forța un nou echilibru.

Cazul Siria este mai mult decât despre raison dʹétat și morală în relațiile internaționale, despre limitele suveranității și ale sistemului de guvernanță post-al Doilea Război Mondial. Este despre influența și existența marelui vis al liberalilor, pe urmele lui W. Wilson, de la începutul secolului al XX-lea – opinia publică internațională. Cât poate această opinie publică globală să convingă o superputere (care, chiar dacă nu mai e, vorba lui Huntington, atât de singură, tot este ecuatorul acțiunii internaționale) să igienizeze zone contaminate cu dispreț pentru valoare absolută a vieții umane?

Toate opțiunile sunt pe masă, împărțite între intervenție și non-intervenție. Prima opțiune a SUA este pentru temporizare și prudență, pentru sprijin de la distanță. Precum în Libia sau în Mali, Franța, din rațiuni de politică internă, se arată dispusă să  conducă. A doua ține de prezență activă la fața locului, de o manieră ce ar urma să fie determinată. Situația se complică judecând la umbrela sub care ar avea loc intervenția (dacă nu ONU și NATO, atunci ce altceva?), la justificarea sa legală, la scenariile post-eveniment (călcâiul lui Ahile în Irak). În cazul non-intervenției, dilemele rămân: cum poate fi ea justificată ținând cont de depășirea „liniei roșii” a folosirii armelor chimice, care va fi în continuare atitudinea față de regimul Assad și față de opoziția siriană care nici ea nu oferă perspective liniștitoare, cum vor evolua lucrurile pe frontul emoțional, cel al zecilor și zecilor de mii de familii răvășite de conflict. E atât de complicat și atât de greu, în primul rând pentru o Americă divizată și în așteptarea unor alegeri în care republicanii vor ținti cucerirea Senatului, pentru o Americă în revenire ușoară (ținând cont și de revoluția din domeniul energetic), dar încă slăbită economic și marcată de experiența ultimelor aventuri militare. Responsabilitatea deciziei, de a hotărî asupra unei orientări care să țină cont de toate aceste întrebări, va reveni Congresului, așa cum a fost cazul și în Marea Britanie, cu respingerea moțiunii prezentate de Guvernul Cameron. Adăugăm deci dramei din Siria pasiunea dezbaterii unei orientări fundamentale de politică externă pentru America. Miza Siriei e tot la Washington.

Rezumând, toată desfășurarea aduce aminte de filmele de la Hollywood cu eroul retras și pensionat, răvășit de probleme personale și pus în fața situației de a mai încerca o aventură. În aceste zile, în cazul Siriei, SUA arată puțin precum Bruce Willis. Vestea proastă, ne-o spun tabloidele, e că Bruce Willis ar cam avea probleme cu auzul. Să fie oare capabilă sau dispusă America să audă mai mult decât „nation building at home”?

Concluzionând, dimensiunea dificultăților pe care le presupune Siria vine ca o veste proastă pentru cei care s-au obișnuit cu o Americă „musculoasă”, proiectând, vizibil pentru toată lumea, forță. În era dronelor, vremea marilor operațiuni terestre a trecut, lăsând în urmă și forma cea mai consacrată a conceptului de „nation building”. Sunt destui care, luând în calcul mandatele lui Clinton și Bush Jr., își pun întrebarea dacă SUA mai au energia și pentru politică internă, și pentru politică externă, în contextul actual. Dar tabloul este mult mai nuanțat. SUA au interese imense pe care le promovează în continuare viguros. Din această perspectivă, Siria nu e o doar o problemă umanitară, ci și o uriașă problemă strategică de balanță a puterii. Soluția va veni privind nu către vechile opoziții, ci către noile realități. Cine știe, sub presiunea opiniei publice internaționale, problema siriană ar putea fi sâmburele unei noi doctrine de securitate și de politică externă a SUA.