Naufragii

Devine din ce în ce mai limpede că omul de teatru complex, deopotrivă regizor, autor de texte dramatice, light și sound designer plus inventiv creator de spații sonore care e Radu Afrim, a luat curajoasa decizie de a scrie cu mijloace proprii măcar o parte din istoria comunismului românesc. O istorie eminamente personală și obligatoriu/ fatal relativă în a cărei refacere scenică importante sunt memoria, respectiv condiția de martor a autorului care încearcă, alegând un anume topos, să ne spună cum a perceput el anii ‘70-80 ai secolului al XX lea.

Mai întâi, Radu Afrim a făcut asta prin intermediul poveștilor de viață ale unei comunități. Aceea din HLM-uri comuniste. Așa au stat lucrurile în spectacole precum  Pasărea Retro se lovește de bloc și cade pe asflaltul fierbinte și mai apoi în Grand Hotel Pasărea Retro. În care artistul vorbea despre ceea ce s-ar putea numi les années folles ai ceaușismului. Adică, anii ‘70 și un pic după aceea, când încă se supraviețuia cu o minimă speranță de mai bine. Speranță cumva firească, hrănită  de înșelătoarele manifestări de independență față de sovietici și Pactul de la Varșovia din  august 1968, de venirea în vara în 1969 a americanului Richard Nixon, de faptul  că, în 1972, a ajuns la București, tot cu acordul americanilor, până și o finală de Cupă Davis. Și după ce, în 1968, începuse la Brașov festivalul Cerbul de Aur, un songcontest cu tentă occidentală.

Iată că acum, în spectacolul cu Casa dintre blocuri, montat, asemenea celor două deja amintite, la Compania Tompa Miklós a Teatrului Național din Târgu Mureș (alături de Iași, Craiova, Constanța TNB, respectivul Teatru e un loc preferat al regizorului), Radu Afrim se ocupă de ceea ce profesorul Mircea Zaciu numea în Jurnalul său deceniul satanic. O face, recapitulând grație personajului Misi/ Rémusz, care în anul 2025 se întoarce în locurile unde și-a petrecut copilăria (așa cum făcea și Mioara în Grand Hotel..), câteva luni din iarna 1983-1984. Așa cum au fost ele trăite în casa familiei Tóth. Casa dintre blocuri.  Loc de memorie, cum ar spune Pierre Nora,  rămas astfel chiar dacă respectivul imobil astfel nu mai este, loc în care prin decor, gânduri, sentimente, prin trăiri intense vechiul Imperiu coabitează straniu cu comunismul.

Avem de-a face cu o familie dominată de  o mamă aproape matusalemică (93 de ani), preocupată să își dovedească în primul rând sieși că a fost iubită, chiar dacă și-a pierdut relativ rapid adevărata dragoste, cea pentru soldatul Soós Kázmer, de unde și păstrarea cu religiozitate a unui pachet de scrisori. Scrisori devenite materie primă pentru cartea pe care o va scrie Misi. Alături de limbuta, ironica, neiertătoarea Karola în casă mai trăiesc cele două  fiice ale acesteia. Etelka și Ida.  Femei deja trecute de vârsta tinereții, care se amăgesc că ar fi pictorițe.  Conștientizând însă și una, și alta foarte bine că nu sunt decât două nefericite care, spre a-și asigura traiul zilnic, banii cu care cumpără zahărul și uleiul ce nu se vând decât pe cartele ori butelia a cărei procurare înseamnă un act eroic și o victorie ce se impune drastic apărată sau plătesc curentul cu tot cu întreruperile lui planificate,  execută la comandă copii ale unor tablouri celebre ori ale unor peisaje din cărți poștale ilustrate. Fugind astfel cumva de viață, de autenticitate și de tot ceea ce înseamnă existență creativă.  

În casa asta, scăpată ca prin minune și numai pentru moment de la iminenta demolare, se adună, trece o lume pestriță. Aici se amestecă de-a valma ghicitoarea Pythia, silvicultorul Cornel Paranciuc, tânăra și flușturatica Kónya Zsofia, penticostala Ráhel, sotul acesteia, Benjamin, alintat cu apelativul Benji, Erika, vânzătoarea ce le furnizează  Etelkăi și Idei vopsele pe sub mână , întreprinzătorul Csongor, obligatoriu prezent  deoarece în anii ‘80 a fost ca-n filme și locuința celor trei femei a fost transformată pentru un timp în videotecă,  ciudatul Rocco și bârfitorul Adam. De la un moment dat încolo, devine o prezență însuși repauzatul întru Domnul Kázmer. Apropierea morții Karolei permițând împlinirea în cele din urmă a poveștii de iubire de care nu a avut parte cea ce se prezintă acum drept o intimă a Împărătesei Sissi.  Important e că atât textul cât și spectacolul nu se concentrează numai asupra factologiei foarte adesea tratată în râspăr cu o delicioasă și rafinată distanțare ironică, Prin vocea lui Misi, Afrim scriitorul își declară interesul pentru sufletul, pentru trăirile, frământările personajelor iar acest interes îi este transmis și regizorului.

În vreme ce Karola vorbește insistent despre iubirile și suferințele ei trecute, despre ce a trăit ori își imaginează că a făcut-o, despre Primul Război Mondial, despre ce s-a întâmplat la Oradea și Cluj înainte de a eșua în nenumita localitate de pe Șomeș (putem doar bănui că ar fi vorba exact despre Becleanul în care s-a născut regizorul și unde a cunoscut-o pe prima lui profesoară de desen, Elvira Făgărășan, căreia îi este dedicat spectacolul), despre presupusa ei prietenie cu împărăteasa Sisi cu care chiar a și mers la cofetărie, Etelka și Ida întorc pe toate fețele prezentul. Și personajele acestuia.  Așa cum sunt Ginecologul, detestabila (cum altfel?) profesoara de Rusă, copilul tocmai venit pe lume și căruia trebuie să i se tranșeze sexul. Neuitând însă  să își prospetecze destinul.  Alții, alți trecători prin casa dintre blocuri, așa cum sunt Cornel Paranciuc sau Pythia, încă ascund secretul aducerii pe lume a lui Misi. Și vinile, și greșelile aferente. Secrete au și Rahel și Benji. Cumva secretă și neîmplinită este și dragostea lu Misi (Rémusz) pentru Zsófi. Spectacolul propune în felul acesta o suită de micro-dosare de existență.  

O fereastră mare făcând o breșă în mulțimea de tablouri ce reprezintă piesa esențială a decorului de mare plasticitate și consistent impact vizual creat de Kupás Anna, completat cu totul admirabil de video-design-ul semnat de Samu Trucza și valorat de light design-ul creat de Radu Afrim și István Ádam, toate creând impresia de asfințit de lume, permite fie invazia realistă în viața de zi cu zi a celor ce locuiesc în respectiva casă a blocurilor ce străjuiesc, împrejumuiesc amenințător casa, fie intervenția glasurilor de copii (sound design: Vince Oláh,  univers sonor; Radu Afrim), fie deschiderea spre metaforizări. Precum aceea reprezentată de iminenta sosire a unei corăbii. Corabie a timpului, a vieții, a morții,  a trecerilor și disparițiilor nenumărate. A naufragiului fără drept de apel al familiei Tóth. Dispariții și naufragii, vieții defrișate în care se inserează moartea Karolei (secvența  însoțirii acesteia cu Kázmer dincolo de moarte e absolut senzațională) ori aceea a Etelkăi.

În spectacolul cu Casa dintre blocuri i, Radu Afrim obține un subtil, un desăvârșit amestec de râs, de plâns, de ironie, de comic. Un răsu-plânsu altfel decât la Nichita sau Sorescu. Radu Afrim procedează la o incizie în tot ceea ce înseamnă viață. Viață condamnată a fi doar supraviețuire.

Sigur, totul pornește din poveste, din extraordinara, din extrem de inteligenta suculență a replicilor se desăvârșește în impecabilul joc al actorilor. Începând cu senzaționalul, da, acesta e cuvântul, senzaționalul travesti al lui László Csaba, distribuit în Karola,  cu complementaritatea riguroasă, exemplară a jocului celor două mari actrițe care sunt Fülöp B. Erzsébet și Berekmeri Katalin, excelente în Etelka și Ida, cu eleganța discreță, umanitatea, căldura și energia din evoluția lui László Rozsa, cu totul remarcabil prin nuanțele pe care le impune rolului Misi. Continuând cu tot ceea ce fac ireproșabil, cu un admirabil simț al măsurii actorii Varga Balász, Viola Gábor, Bartha László Zsolt, Nagy Dorottya, Szabó Fruszina, Szabadi Nóra, Kerekes Benjamin, Csiki Rolánd –Adám (da, si aici Afrim se joacă cu numele actorilor), Fülöp Beata, Szabolcs Csiki. Acesta din urmă  evidențiat și prin incredibila voce de cap dată lui Rocco. Nu se poate să nu amintesc contribuția lui Blanche Macaveiu, semnatara coregrafiei. Și, desigur, rolul muzicii din final. Un superb și provocator de gânduri Unwritten.          

Teatrul Național din Târgu Mureș-Compania Tompa Miklós

CASA DINTRE BLOCURI-Un spectacol de Radu Afrim

Traducerea în limba maghiară: László Sándor

Decorul: Anna Kupás

Designer de costume: Orsolya Moldován

Coregrafia: Blanche Macaveiu

Video design: Samu Trucza

Univers sonor: Radu Afrim

Sound design: Vince Oláh

Light design: Radu Afrim, István Ádám

Cu: László Rozsa (Misi), Berekméri Katalin (Both Etelka), Fülöp B. Erzsébet (Both Ida), László Csaba (Both Karola), Varga Balázs (Soós Kázmer), Bartha László Zsolt (Horgos Csongor),  Viola Gábor (Cornel Paranciuc), Nagy Dorottya (Pataki Pythia), Szabó Fruzsina (Kónya Zsófi), Szabadi Nóra (Kerekes Ráhel), Kerekes Benjamin (Soțul ei), Fülöp Bea (Csepei Erika),  Csiki Szabolcs (Karácsoni Rocco), Csiki Rolánd-Adám (Adam)