duminică, mai 22, 2022

Neagu Djuvara

Oamenii au fost dintotdeauna fascinați de posibilitatea de a vedea ideile în carne și oase. Când Dumnezeu s-a făcut om, cei care au recunoscut în apariția lui Hristos întruparea lui Dumnezeu s-au convertit total — pe viață și dincolo de moarte. Explicația forței acestei convertiri stă în faptul că realitatea fizică a divinității este întotdeauna mai puternică decât orice teorie intelectuală a zeului ascuns. După creștinism, întruparea a devenit o metodă a filozofiei. Estetica, epistemologia au tins să devină aplicații ori explicații ale întrupării. Goethe, de pildă, desconsidera înclinația romantică spre distrofia fizică prin injoncțiunea că geniul trebuie să aibă un trup pe potrivă (altfel nu e geniu). Iar în știința modernă a naturii, faptul de a da un trup în lumea fizică ideilor din lumea minții și corelațiilor lor stabilite prin ecuații este o metodă a științei și o realitate a tehnologiei.

Parte a fascinației față de posibilitatea de a vedea idei în carne și oase este înclinația de a vedea într-un individ universalul. Dar nu universalul ca metaforă a genialității individuale, ci ideea că individul, ca individ, este universalul. Hegel e notoriu prin teoria sa a universalului concret. Pe 13 octombrie 1806, cu o zi înainte de bătăliile în care Franța avea să spulbere Prusia (Jena și Auerstädt) și la un an după ce Napoleon zdrobise Austria (Ulm, Austerlitz), producând astfel implozia milenarului Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană (962-1806), Hegel se află la Jena, care tocmai fusese ocupată de francezi. Îl vede pe Napoleon, inspectându-și călare trupele. Hegel are sentimentul că, în persoana Împăratului, vede chiar spiritul lumii, în carne și oase. În această stare de spirit îi scrie prietenului său Niethammer: „L-am văzut pe împărat —acest suflet al lumii— trecând călare prin oraș pentru a-și inspecta trupele; este într-adevăr un sentiment minunat să vezi un asemenea personaj care, concentrat într-un singur punct, stând călare, atinge marginile lumii și o domină.”.

De aici până la ideea că sunt oameni care rezumă epoci întregi sau exprimă în mod eminent anumite culturi ori națiuni nu mai este decât un pas. Când Iorga sau Noica vedeau în Eminescu expresia integrală a sufletului românesc ori omul deplin al culturii române, ei gândeau ca Hegel, în termeni de spirit al lumii și de universal concret, nu ca naționaliștii, în termeni de superioritate etnică. Accentul, în sentimentul lor de generalitate și sinteză, cădea pe faptul că anumiți indivizi pot fi, ca indivizi, universalul.

La scara sensurilor lumii, îmi place să-mi imaginez că există un Înger al compasiunii și al suferinței irosite care lasă la îndemâna fiecărei națiuni lovite și călcate în picioare de istorie câteva instrumente de recuperare, restituire ori salvare. Națiunea le poate vedea ori ignora; folosi ori irosi; duce la finalitate ori abandona. Dar un timp ele sunt acolo, la îndemână, vizibile, pregătite să salveze ceea ce se mai poate salva din ceea ce fusese adânc, superior, profund și înalt în civilizația națiunilor lovite.

Țara noastră și-a avut contribuția ei la sminteala și nebunia generale din al Doilea Război Mondial. Dar de pierdut, a pierdut mai mult decât și-a imaginat, a știut ori a putut înțelege. Nu a pierdut doar teritorii: a  pierdut și reușita modernizării, și momentul celei mai frumoase înfloriri sociale pe care o cunoscuse — și-a pierdut cultura libertății și și-a pierdut sufletul. În memoriile sale, Ion Negoițescu scria: „România Mare se dusese de rîpă [suntem în 1940, după cedările teritoriale]. Dacă astfel de treburi s‑ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situația n‑ar fi fost atît de groaznică. Umilința suferită avea să aibă consecințe fatale pentru sufletul nației. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic și tragic trebuie neapărat să‑și spună cuvîntul, aveam s‑o plătim scump, în straturile morale, vreme de generații” (Straja Dragonilor, 1994, pp. 194-5). Ce spune Negoițescu aici este că noi nu ne-am spus cuvântul atunci când ceea ce este eroic și tragic în istoriepretinde națiunilor și culturilor să își spună în mod obligatoriu cuvântul.

Când am ieșit din comunism, parcă fuseserăm schimbați: uitaserăm să ne mai vorbim limba fără arțag și cu considerație față de interlocutor; încetaserăm să mai pricepem spiritul civilizației prin care înfloriserăm social și moral în perioada interbelică; ne resemnaserăm să fim ciuntiți, nu ne mai revoltam că eram umiliți, furați și mințiți și învățaserăm la rândul nostru să ne umilim semenii, să îi furăm și mințim; ajunseserăm să confundăm ideologia cu gândirea și să i-o preferăm; în fine, deveniserăm incapabili să ne înțelegem reușitele adevărate și ne luam înfrângerile drept victorii, iar derapajele morale drept probe de inteligență.

Am ieșit din război și din comunism adânc dezbinați, împărțiți între cei care își mai aminteau ori voiau să-și amintească ce fuseserăm și cei care uitaseră sau refuzau, cu obidă ori resentiment, să-și mai amintească. Între noi rămăseseră destui oameni care purtau ori se străduiau să poarte cu ei firele continuității, fie dintre cei care supraviețuiseră, fie dintre cei care recuperaseră (ori se străduiseră să recupereze). Însă nu rămăsese nimeni neatins, adică întreg, cu adevărat întreg: nici cei reîntorși din pușcării (în carnea cărora România veche fusese parcă ucisă în efigie), nici cei vechi și adaptați, nici cei noi și adaptați, nici cei conștienți de falsitatea din jur și care i se împotriviseră în interiorul adaptării și supraviețuirii, nici cei care au reinventat trecutul ca să se acomodeze prezentului, nici cei noi care refuzau noul fără să poată accepta vechiul. Firește, mai erau cei fugiți în afara țării, cei care se refugiaseră fără să fie pătați. Pentru cei rămași în țară, aceștia au urmat o linie de evoluție care amintea cel mai bine de civilizația interbelică. Dar, cum s-a văzut cu atâtea alte prilejuri, supraviețuirea literei nu garantează conservarea spiritului: și aici, supraviețuirea a însemnat o subtilă distorsiune a spiritului vechii civilizații românești, în care condițiile nemiloase ale exilului, râca dintre refugiați, atomizarea și ghetoizarea comunităților românești, precum și mizeria morală a eșecului repetat și-au avut partea de vină. Iar urmarea a fost că nici exilații nu rămăseseră cu adevărat întregi.

În aceste condiții de pierdere și irosire, îmi place să cred că Îngerul compasiunii s-a hotărât să păstreze pentru noi undeva, la adăpost și de experiența de eșec a exilului, și de experiența deformantă a lagărului în care fusese transformată țara, pe cineva întreg. Pe cineva care să nu fie doar martor și nici doar supraviețuitor; care să nu fie doar păstrător și nici doar recuperator; nu doar excepție și nici doar regulă; pe cineva care să fi rămas întreg în sensul a ceea ce fusese civilizația sufletească a culturii ucise.

Îmi place să cred că Îngerul compasiunii pentru suferințele irosite în istorie a păstrat pentru noi, supraviețuitorii din țară, pe cineva ca un „ideal-tip” (Idealtypus îi spunea Weber) ori ca un „universal concret” (konkretes Allgemeines îi spunea Hegel) ori ca o „idee-ideal” (idée-idéal îi spunea Kojève) în carne și oase, capabil să întrupeze în chip viu și neafectat de distorsiuni ceea ce fusese mai bun și în același timp mai egal răspândit în civilizația socială, morală și intelectuală a României interbelice. Și că pe acest „universal concret” în carne și oase Îngerul compasiunii l-a readus în țară, după prăbușirea comunismului, pentru ca noi toți să putem vedea cum am fi arătat într-o versiune a noastră mai bună: cum ne-am fi mișcat, îmbrăcat, purtat, îndreptat ținuta; cum ne-am fi mirat, ridicat vocea, enervat, dres glasul, ținut firea; cum am fi argumentat ori indignat; cum am fi știut să ascultăm, să formulăm judecăți, să fim curtenitori, să polemizăm, să spunem adevărul în față; cum am fi știut să suferim, să iubim, să facem curte, să părăsim, să ne cerem scuze; cum ne-am fi scris cărțile proprii și cum le-am fi citit pe ale altora; cu ce ton am fi ținut conferințe, cum am fi știut să povestim; cum ne-am fi iubit țara, cum am fi criticat-o, cum ne-am fi privit semenii cu care am fi fost în dezacord ‒ pe scurt, cum am fi fost dacă am mai fi știut ce însemna pe vremuri să fii civilizat și european într-o manieră curat românească, așa cum știuseră interbelicii.

Omul pe care Îngerul compasiunii pentru suferințele irosite în istorie l-a ales pentru a fi martorul nostru inconturnabil, în același timp ideal-tip al civilizației românești din interbelic și universal concret al culturii noastre din epoca ei cea mai fertilă, a fost Neagu Djuvara.

La șaptezeci și trei de ani, când Îngerul compasiunii l-a readus în țară, Neagu Djuvara era perfect fertil și alegru, pregătit pentru o nouă tinerețe, pe care a trăit-o alături de noi cu o intensitate, pasiune intelectuală și o distincție a civilizației admirabile. Cine a avut ochi de văzut, a putut vedea. Cine a avut urechi de auzit, a putut auzi. Mai mult decât a făcut Neagu Djuvara pentru noi, nici pietrele nu pot striga. Îngerul compasiunii pentru suferințele irosite în istorie ni l-a adus, iar el și-a făcut cu asupra de măsură datoria de a ne arăta, în carne și oase, nouă, celor care am uitat, ce înseamnă să fii civilizat și european într-o manieră curat românească.

Nota: textul a mai fost publicat pe Contributors.ro pe 31 august 2016

Distribuie acest articol

12 COMENTARII

  1. Ma intreb ce s-ar fi intamplat, care ar fi fost cursul istoriei noastre daca Neagu Djuvara ar fi ajuns la Stockholm cu cateva zile mai inainte de data fatidica de 23 August 1944. Daca mesajul pe care il ducea acolo ar fi ajuns la timp la ambasada lui Stalin.

  2. Emotionant elogiu, domnule Patapievici !
    Deosebita frumusete a ideilor si a exprimarii !
    Sunt uluit de faptul ca publicati atat de rar.

  3. Exceptional eseu memorial despre Neagu Djuvara si prilejuit de Neagu Djuvara. Dens in pretuire si compasiune, nu numai intelectuale, dar si sufletesti fata de Neagu Djuvara, care a fost om de om si roman de roman. Neagu Djuvara a deplans dezbinarea romanilor, aceasta boala, i-as spune sociala, cu cauze in mod cert politice. Recunosc in textul domniei voastre acelasi diagnostic pe care Neagu Djuvara l-a pus Romaniei – boala dezbinarii, care este ca un cancer.

    Daca altii au gasit leacul numit “bipartizanism”, cred ca si romanii se pot tamadui printr-un leac “plus”, sintetizat din multipartidism si numit “multipartizanism”. Avem nevoie de un alt tip de leadership, dezbarat de partizanatul partidistic orb si paroxistic, cu respect fata de toate partidele, fata de majoritate si minoritate, fata de toate puterile si institutiile statului, cu evlavie politica fata de principiul prezumtiei de nevinovatie, care este piatra unghiulara a independentei justitiei.

    Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca pe cel care a fost Neagu Djuvara, iar romanii sa-i cinsteasca memoria de-a pururi si sa-i duca mai departe stradaniile de a lecui Romania de dezbinare. Amin!

  4. Un text superb, bine gandit si sudat. Neagu Djuvara ca o intrupare necesara este intr-adevar valoroasa. Cu o floare nu se face primavara, Romania avea/are nevoie de mai multe intrupari de tip ND, de politicieni adevarati, militari, preoti, etc.
    Mi-a placut mai mult textul alaturat al domnului Liiceanu, scris special pentru aceata trista ocazie, e scris cu multa emotie.

  5. Ii multumim lui HRP ca intr-un moment de durere ne reaminteste niste lucruri la care ar trebui sa ne gandim mereu; sa ne modeleze atitudinea prezenta si sa ne deschida usi spre un viitor spre care nazuim cu totii…

  6. Marele disparut va ramane desigur ca reper in ceea ce priveste eticheta, aerul de superioritate, convingerea asupra nobletii propriuiei persoane si familii – un exemplar tipic de sudist feudalist in modernitate, detinator fara niciun drept a celui mai sarac si inapoiat stat din Europa, dintotdeauna – care a introdus in istorie contemporana CUMANII civilizatori, intemeietori de tzara, superiori bastinasilor, desigur.
    Ba mai rau, Garnizoana Ungureasca din Chilia a trecut-o ca fiind romaneasca.

  7. Aveti o cultura demna de invidiat si un spirit ludic fara egal. Admirabil. Poate era insa mai delicat ca acum, cand Neagu Djuvara tocmai ce s-a stins, sa il contemplati ca pe un mister, nu ca pe o emblema. Exact acum e micul moment in care omul trecator, din carne, are dreptul sa conteze mai mult decat semnificatiile lui. Ca o concesie scurta pe care o face fabricantul de simboluri modelului atunci cand acesta oboseste nitel. Sa-i lasam 40 de zile inainte de-a-l face bun public. Altfel, textul Dvs. este impresionant, ca intotdeauna.

  8. În Neagu Djuvara, fiecare dintre noi a avut în față chipul cel mai concret și mai pozitiv al unui boier de vita veche si totodata al unui ganditor PE CONT PROPRIU. In privinta lucrarilor lui de istorie, am mai multa incredere in intuitiile lui ”boier Djuvara”, cum imi placea sa-l alint in discutiile cu prietenii decat in tomurile de ”contributii” a o suta de academicieni. Avea o priza deosebita la resorturile ascunse ale unui fapt istoric, judecata limpede, se pricepea la oameni si nu-i pasa daca deranja susceptibilitati. De aici si numerosii contestatari care i-au negat calitatea de istoric.
    Evident, dupa disparitia lui, atacurile se vor inmulti. Dumnezeu sa-l odihneasca!

  9. Ceva ma framanta: an impresia ca toate aceste atribute ale Luis Djuvara aunt corect listate. Minus pozitia ‘pentru noi’. Sper, aunt convins ca un personaj de astfel novel a facet absolut tot pentru el, mai exact pentru ceea ce era inherent lui. Dupa cum un on de stinta face crew ce face pentru ca asa e stiinta (parte din el, parte la care viseaza sa acceada etc) si nu pentru ‘noi’. Care noi??? Noi exists ca notiune derivata ptr in on de stiinta sau in fine, om). — mobility lui sunt ideile, nu exegetii lot diversi

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Horia Roman Patapievici
Scriitor, fizician, filosof și eseist. Născut la 18 martie 1957 (Bucureşti). Studii de fizică (1977–1981; diplomă de specializare 1982), cercetător ştiinţific (1986–1994), asistent universitar (1990–1994), director de studii (1994–1996), membru în Colegiul Consiliului Naţional pentru studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS, 2000–2005), preşedinte al Institutului Cultural Român (ICR, 2005–2012). Preşedinte Artmark (din 2015). Cercetător privat în istoria ideilor. Scriitor. Realizator TV. Director al revistei ID – Idei în Dialog (2004–2009). A susţinut cursuri de istoria ştiinţei şi de istoria ideilor (Universitatea Bucureşti). Membru al Grupului pentru Dialog Social (GDS); al Uniunii Scriitorilor din România (USR); al PEN Club. Membru fondator al Societăţii Academice Române (SAR) şi al Grupului de Cercetare a Fundamentelor Modernităţii Europene (Universitatea Bucureşti şi New Europe College). Membru de onoare al Institutului Ludwig von Mises – România.

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro