Negustorilor de arme le merge bine și în pandemie. Unele tendințe în producția și comerțul cu armament la nivel internațional

Producția și comerțul cu arme la nivel global au cunoscut mutații semnificative în ultimul deceniu chiar dacă nu s-au înregistrat creșteri importante pe segmentul cantitativ. Pandemia COVID 19 nu a condus la creșterea numerică a zonelor de criză dar nici la diminuarea pieței armamentului pe mapamond.

Nu ne propunem o analiză detaliată a raportului Institutului Internațional al Păcii de la Stockholm (SIPRI) din 2021, referitor la înarmare, dezarmare și securitate internațională ci evidențierea unor concluzii care, pornind de la schimbările survenite în cadrul scenariului strategic mondial, arată continua transformare  a unei piețe care a marcat profund întregul secol XX și primele două decade ale celui actual. Nu avem date complete privind anul trecut dar cele care există demonstrează că atât cheltuielile de apărare la nivel internațional cât și producția și comerțul cu arme urmează aceeași creștere liniară, poate cu o ușoară inflexiune datorată reducerii, în ultimele luni, a disponibilității pentru unele materii prime, inclusiv energetice, sau componente tehnologice.

Față de 2011, cheltuielile militare globale au crescut, în 2020,  cu 10% ajungând de la 1790 la 1960 miliarde dolari iar producția de armament a înregistrat o creștere de 21%  de la 439 la 531 miliarde. Ceea ce reține atenția este faptul că pe lângă pleiada marilor producători care își dispută segmentul  vânzărilor încă din vremea războiului rece – SUA, Rusia, Marea Britanie, Franța, Italia, chiar Germania și Spania – au apărut așa-numiții lupi tineri care, după modelul american din anii 50 – 80 ai secolului trecut – complet diferit de cel al Uniunii  Sovietice – au combinat cu succes rezultatele cercetărilor științifice din sectoarele civil și militar și au investit substanțial în ambele.

Ne aducem aminte că spre sfârșitul anului 2020, au fost 6 săptămâni de război în Caucaz, între Armenia și Azerbaijan, pentru enclava Nagorno Karabah – locuită în majoritate de armeni dar aflată în teritoriu azer – ocupată de Erevan în primii ani care au urmat independenței celor două republici foste sovietice. Cu armament turcesc și israelian și consilieri trimiși de Ankara, forțele azere s-au impus rapid reușind să reocupe o mare parte a enclavei menționate. Negocierile dintre Rusia și Turcia au condus la un gen de pax rusa care asigură, cel puțin pentru o vreme, controlul Moscovei dar un șubred echilibru al zonei. Subliniem însă faptul că victoria azeră nu ar fi fost posibilă, cel puțin în termenii categorici în care s-a produs, fără dronele Bayractar TB2 furnizate de Ankara care și-au demonstrat calitățile ofensive în fața armatei armene dotată cu armament rusesc. Faptul că acesta nu era de ultimă generație este o altă discuție dar momentul în sine, fără a fi o revoluție în materie,  a demonstrat intrarea Turciei  pe eșichierul producătorilor de armament de un anumit nivel tehnologic. China, India și Israelul se aflau deja acolo iar Coreea de Sud debutase deja în marea competiție a producătorilor de arme ca, de altfel,  și Japonia. Surprinzător, nici Iranul nu este departe mai ales pe segmentul avioanelor fără pilot. Precizăm că dronele turcești menționate mai sus au fost achiziționate ulterior de Ucraina, Qatar, Maroc și Libia. Sunt tratative în curs cu Etiopia și Polonia.

Apariția unei noi generații de producători, pe segmentele tehnologice de ultimă generație, este, în viziunea noastră, una dintre mutațiile actuale în domeniul producției și vânzării de arme pe mapamond. Conform raportului SIPRI, între primele 100 de societăți exportatoare de arme la nivel planetar, 22 provin din statele menționate mai sus: 5 sunt chineze – toate între primele 20 și 3 între primele 10 – 5 sunt japoneze, 5 din Coreea de Sud, 3 israeliane, 3 indiene și una turcească – cea cu dronele din Nagorno Karabah. Deocamdată, piața internă a acestor producători este departe de a fi saturată – Turcia, India, Japonia și Coreea de Sud sunt și mari importatori – dar pe termen mediu vor avea o influență majoră asupra competiției internaționale în materie. Precizăm că la vârf, ierarhia exportatorilor rămâne aproape neschimbată. Se schimbă doar procentele mai ales în cazul Rusiei care înregistrează o scădere de 7-8 %: SUA – 37%, Rusia – 20%, Franța – 8,2%, Germania – 5,5%, Marea Britanie – 3,3%.

Evoluția situației geopolitice din regiunea Indo-Pacific pe fondul creșterii proiecției de putere a Chinei spre est și sud  a generat o nouă generație de interese ale Washingtonului care a inclus această zonă pe primul loc în lista sa de priorități geostrategice pe termen mediu și lung. Competiția economico-comercială între Statele Unite și Beijing se extinde tot mai mult în domeniul militar și, în principal, pe segmentul naval.  Între primele consecințe: apariția proiectului AUKUS – alianța Australia- Marea Britanie – Statele Unite  – și crearea de către Washington a QUAD – Quadrilateral Security Dialogue – un cadru de dialog  cu India și Japonia în care, deocamdată, nu se face vorbire despre China.

Legat de AUKUS, discursul este mai complex și pornește de la necesitatea dotării  flotei australiene cu submarine cu propulsie nucleară utilizându-se tehnologie americană și britanică de ultimă generație. Canberra trebuie să fie în măsură să asigure, împreună cu marina americană, securitatea regiunii de sud a Pacificului, într-un domeniu – cel al protecției subacvatice – a cărui importanță justifică orice investiție sau alianță întrucât este vorba de transferul de materii prime energetice, sistemele de transporturi navale și de comunicații cu grad ridicat de vulnerabilitate.

În reevaluarea ansamblului de interese la nivel mondial, America pare să fi  renunțat la o serie de considerații privind prietenia istorică  – în cazul nostru este vorba despre Franța care obținuse inițial contractul de 55 miliarde euro pentru submarinele destinate Australiei – întrucât  este vorba, de fapt, de ceva mai mult decât o dispută comercială fiind în joc primordialitatea americană în regiunea în care a fost transferată, dinspre Atlantic, principala competiție geostrategică mondială.

Am dat exemplul regiunii Indo – Pacific pornind  de la o chestiune concretă care poate fi extrapolată și în alte zone ale globului, pentru a evidenția o altă tendință în producția și tranzacțiile cu arme: importanța crescândă a sistemelor de protecție subacvatică. Submarinele sunt în măsură să controleze spațiul din apropierea unui număr de 90 de state cu deschidere maritimă, fie în scop de protecție fie de control. Proiectarea și construcția lor reclamă un efort uman și material imens și mai mult timp decât în cazul altor sisteme dar progresul tehnologic își va spune cuvântul și în acest domeniu pentru cei care sunt capabili să investească, să utilizeze și să vândă.  

A treia tendință este legată de competiția în domeniul rachetelor hipersonice, domeniu în care Rusia și China au reușit să surprindă Statele Unite și aliații lor din NATO transferând pe segmentul militar rezultatele cercetării din sectorul spațial. Nu este un domeniu  de cercetare și producție accesibil multor state dar readuce în discuție, în subsidiar – inclusiv pentru producătorii de sisteme defensive – capacitatea de interceptare a rachetelor, dronelor și a aparatelor de zbor cu pilot. Încă nu putem vorbi de comercializarea acestor sisteme însă și aici prioritatea revine celor care își permit investițiile necesare și nu sunt mulți în această categorie.