vineri, martie 29, 2024

Neiertabilele crime ale comunismului: Asasinarea lui Iuliu Maniu

Se implinesc sase decenii de la incetarea din viata, in conditii tragice, a celui care fost unul dintre ziditorii Romaniei Mari, remarcabil om de stat si neinduplecat luptator pentru democratie, Iuliu Maniu (8 ianuarie 1873-5 februarie 1953). Moartea lui Iuliu Maniu, de fapt un asasinat, era rezultatul actiunii criminale a regimului comunist de exterminare a elitelor acestei tari. Este vorba de crime impotriva umanitatii, iar aceste crime sunt imprescriptibile.

Nu i se putea ierta lui Maniu, cum nu li se putea ierta unor Ion Mihalache, Dinu Bratianu, Ion Flueras, Iosif Jumanca, Ioan Barbus, Corneliu Coposu, faptul ca refuzasera sa ingenuncheze si sa devina complicii distrugerii Romaniei. La Sighet, la Aiud, la Ramnicu-Sarat, la Canal si in celelalte locuri de detentie din Gulagul romanesc, s-a urmarit, cu diabolica metoda, lichidarea spiritului liber, suprimarea traditiilor pluraliste, distrugerea rezistentei democratice romanesti. Cand unii au lipsa de rusine sa compare soarta infractorului de drept comun Adrian Nastase cu aceea a martirului politic Iuliu Maniu, este obligatia oricarui om cinstit sa se revolte si sa protesteze impotriva acestei obscenitati. Nu exista absolut nicio legatura intre calvarul lui Maniu decis de marionetele lui Stalin si sentinta pronuntata de o justitie independenta impotriva inculpatului Nastase. A le compara este o ignominie.

Am apucat sa stau de vorba cu N. Carandino despre Iuliu Maniu. Era in 1979, cred, istoricul de arta Radu Bogdan a organizat acea intalnire. N-am sa uit ce mi-a povestit fostul director al „Dreptatii” despre raspunsul lui Maniu dat ambasadorilor britanic si american la Moscova, veniti la Bucuresti sa medieze criza politica provocata de comunisti. Cand s-a pus problema acceptarii unor portofolii strict de fatada in guvernul Petru Groza, Iuliu Maniu a spus raspicat ca unicul portofoliu care conta atunci era cel al Internelor. Era si cel pe care comunistii nu l-ar fi cedat nici in ruptul capului. Iuliu Maniu intelese exact cum se instaureaza totalitarismul, care sunt parghiile decisive.

Am avut sansa sa o cunosc aici, in Statele Unite, prin prietenii mei Oana si Arsen Santighian, pe doamna Clara Romanos, sotia jurnalistului democrat Leonida Romanos, cea care a fost secretara personala a lui Iuliu Maniu. Mi-a vorbit despre atitudinea sa constant opusa oricarei frome de xenofobie, despre devotamentul inalterabil pentru legalitate si stat de drept. Doamna Clara era evreica, in anii razboiului nici macar nu s-a pus problema ca Iuliu Maniu sa renunte la serviciile ei de apropiata colaboratoare. Dimpotriva, prin prieteni politici precum doctorul Lupu, a protestat impotriva antisemitismului de stat si a deportarii evreilor. Ii repugna rasismul, detesta visceral nationalismul etnocentric, era ceea ce putem numi un nationalist liberal, ori civic. Public aici, fara niciun fel de modificare, textul conferintei cu titlul “Basarabia, Romania, Europa” pe care am tinut-o la New York, sub auspiciile Fundatiei “Iuliu Maniu”, pe data de 28 martie 1992. Textul este inclus in volumul “Irepetabilul trecut”, editia a II-a revazuta si adaugita, aparut la editura Curtea Veche in 2008, cu o postfata de Bogdan C. Iacob. (4 februarie 2013)

Îmi face o deosebită plăcere să împărtășesc aceste reflecții în cadrul unei adunări organizate de Fundația Iuliu Maniu din New York cu prilejul comemorării unirii Basarabiei cu Țara. Spun acest lucru pentru că Iuliu Maniu, bărbat de stat de altitudine europeană și gânditor politic remarcabil, a sesizat cu o rară perspicacitate primejdiile ascunse în proiectul comunist. Educat în atmosfera liberală a Europei Centrale, venerând principiile statului de drept, teoretician și practician al principiului toleranței intelectuale, morale și etnice, el nu a nutrit nicio amăgire privind planurile comuniste. A înțeles că orice utopie este o exagerare periculoasă, o arogantă sfidare a realității care, odată tradusă în program politic concret, nu poate să ducă decât la cumplite dezastre. Iuliu Maniu a știut că statul național este amenințat în însăși ființa sa de către ideologia mesianic-bizantină a Cominternului. El nu s-a îndoit de faptul că bolșevismul cultiva, într-o variantă camuflată de glazură doctrinară marxistă, visul celei de-a Treia Rome simbolizate de Moscova. Tocmai pentru că a fost un om politic lucid, tocmai pentru că nu a ezitat vreodată să-și exprime convingerile consecvent democratice, Iuliu Maniu a fost ucis în închisoarea de la Sighet.

Între multele și neiertabilele crime comise de comunismul românesc, niciuna nu-mi pare mai abjectă, mai revelatoare pentru sadismul abominabil al torționarilor și politrucilor staliniști decât asasinarea cu sânge rece a lui Iuliu Maniu și Dinu Brătianu. Ceea ce s-a dorit a fost exterminarea fizică a ideii de continuitate politică la români, instituirea unui hiat absolut în istoria acestei țări, anihilarea tradițiilor democratice și smulgerea din rădăcini a dreptului la speranță. Și totuși, dincolo de canibalismul politic al anilor cincizeci, dincolo de sarabandele deșănțat-șovine și isteric-comuniste ale timpurilor de infamie ale dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, a persistat în România o memorie subterană. Istoria oficială, îmbibată de legende absurde confecționate de copios-remunerații scribi propagandistici, nu a izbutit să distrugă istoria catacombelor, a martirilor și victimelor din lagăre și închisori. Corurile pionerești nu au reușit să răsune mai puternic decât oftatul disperat al unei țări încătușate. Iar experiența din țară era trăită la o dimensiune încă și mai tristă, dacă se poate imagina așa ceva, de românii din Basarabia răpită în urma actului de brigandaj internațional semnat în august 1939 sub numele de „pact de neagresiune“ între cei doi monștri totalitari: Uniunea Sovietică și Germania nazistă. Iată însă că acum ne aflăm la o nouă răscruce de timpuri, când Basarabia nu mai este o colonie rusească, iar România a ieșit din coșmarul comunist. Sacrificiul lui Iuliu Maniu și al atâtor mii de rezistenți anticomuniști a fost, în fine, răsplătit de o istorie altminteri atât de cinică și silnică în raport cu micile națiuni din Europa de Est. Ultimul mare imperiu colonial a sucombat sub povara propriei sale ineficiențe, corupții și zădărnicii mitologice. Nimeni nu mai ia astăzi în serios himera bolșevică, iar cei care se agață de doctrina comunistă, în Rusia, Ucraina, Moldova de dincolo de Prut sau în România, o fac pentru că detestă pluralismul, modernitatea, constituționalismul și ideea competiției între indivizi liberi și responsabili, deci nu pentru că ar mai crede sincer în tezele din „Manifestul Comunist”.

Contextul în care ne aflăm este unic în istoria acestui secol. Ceea ce s-a petrecut în ultimii trei ani întrece orice și-ar fi putut închipui chiar și cel mai temerar politolog. Nu este vorba că am fi nutrit iluzii privind natura barbară, fariseică și oprimantă a sistemului comunist. Nu, toți care trăisem sub el știam că sistemul este terminal bolnav. Mai mult, știam că el se născuse schilod, excrescență a unui proiect morbid de anihilare a fibrei verticale și demne din om. Marxismul, mai întâi, leninismul, apoi, au pariat pe principiul gregarității colectiviste. Individului nu-i rămâne decât să-și mărturisească neputința, să se adapteze sau să se angajeze într-o eroică rezistență ale cărei șanse de izbândă erau însă minime în condițiile sistemului de relații internaționale stabilit la Ialta, în februarie 1945. Cel puțin așa au stat lucrurile în faza polițienesc-despotică a terorismului dezlănțuit în timpurile lui Stalin.

Lucrurile s-au schimbat însă treptat, iar aparenta infailibilitate a comunismului s-a dovedit a fi un mit. Trebuie notate aici câteva elemente care explică degenerarea și finalul comunismului. În primul rând, regimurile marxiste au eșuat pentru că ignoră și resping libertatea umană. Apoi, ecuația perfectă pe care o anunță în plan economic nu este, de fapt, decât o instaurare a unei ordini bazate pe sărăcie generalizată și lipsă de inițiativă. Centralizate și birocratice, aceste regimuri au ignorat dimensiunea creativă și competitivă a economiei de piață. În plan cultural, comunismul a însemnat o nivelare grotescă și o încurajare a celui mai trist amatorism pompieristic. Atâta cât s-a făcut cultură autentică, ea s-a realizat împotriva, iar nu datorită comunismului. „Civilizația nouă“ nu era astfel decât numele subordonării individului față de o totalitate absconsă, față de un apocrif „sens al istoriei“ știut doar de un aparat dictatorial venal și parazitic. În vârful piramidei trona, faraonic și practic inamovibil, dictatorul absolut. Societatea civilă fusese strangulată, iar ideea de cetățean fusese înlocuită prin aceea de subiect al statului totalitar. Era normal ca un asemenea sistem să se năruie în clipa în care se pornea pe calea unor mult-amânate reforme. Ceea ce s-a dovedit în acești ultimi trei ani este că nu există soluție în interiorul comunismului, ci doar împotriva lui și dincolo de el.

Câteva cuvinte despre Moldova de dincolo de Prut. Anexată samavolnic de către Stalin în iunie 1940, această parte a teritoriului istoric al României a suferit ravagiile politicii de denaționalizare forțată impusă de satrapul de la Kremlin. Între cei care au condus operațiile criminale pe teritoriul Basarabiei după cel de-al Doilea Război Mondial au fost Leonid Brejnev și Konstantin Cernenko, ambii emisari de origine rusă ai centrului moscovit, dar și un Ivan Bodiul sau Simion Grossu, birocrații de partid de origine moldovenească. Odată lansate reformele lui Gorbaciov, Moldova cunoaște timpuri de entuziasm politic, iar renașterea culturală se produce fulgerător. Rolul principal l-a avut Frontul Popular, organizația care a evoluat de la pozițiile inițiale mai timide până la actuala orientare de fermă sprijinire a unirii cu România. Între timp, și nu surprinzător, s-a format un grup politic condus de foștii activiști de origine moldovenească, care par mai puțin înclinați să favorizeze unirea neîntârziată. Conflictele interetnice s-au agravat în ultima vreme și nu este exclus ca ele să fie abil instigate și întreținute de cei care au interesul să împiedice sau să temporizeze revenirea Basarabiei la România. Ceea ce este oricum frapant este că între echipa lui Ion Iliescu la București și membri ai anturajului lui Mircea Snegur pare să existe o convergență de opinii privind necesitatea amânării actului Unirii. Dar este oare logică această amânare? Personal, mi se pare straniu să existe două state românești, care ambele își afirmă adeziunea la principiile democrației, câtă vreme nu se pot nota distincții ideologice esențiale între ele, precum între Coreea de Nord și cea de Sud.

Problemele mai sus schițate, inclusiv reîntregirea țării prin revenirea Basarabiei și depășirea ficțiunii staliniste a unui stat moldovenesc, sunt intim legate de evoluțiile politice, economice și sociale din România. Am să încerc să tratez într-o manieră cât mai succintă și lipsită de patimă partizană natura schimbărilor petrecute în România din decembrie 1989 încoace. Mai întâi, eu sunt convins că revolta populară de la Timișoara, ca și explozia socială de la București care au dus la prăbușirea regimului Ceaușescu au fost expresii ale unei profunde și justificate nemulțumiri de masă. A fost vorba de o revoltă anticomunistă spontană, căreia i-a lipsit însă un stat-major și un program bine închegat (elemente-cheie pentru transformarea revoltei în revoluție). Tocmai din cauza acestor absențe, a fost posibilă resuscitarea birocrației de sorginte comunistă și transfigurarea ei manipulativă în ceea ce se numește Frontul Salvării Naționale. Precaritatea și lipsa de mijloace logistice a opoziției abia reconstituite au fost abil exploatate de către travestiții neocomuniști autohtoni, specializați în organizare și în trucaje propagandistice. Partidele istorice au fost constant denunțate pentru o pretinsă lipsă de patriotism, iar liderii lor au fost sistematic denigrați în paginile publicațiilor frontiste. Continuând mentalitatea comunistă, Frontul și-a instituit propriul monopol asupra mediilor electronice și în primul rând asupra televiziunii. Campania electorală a FSN-ului înaintea alegerilor din mai 1990 a fost dominată de teme populiste, de făgăduințe irealizabile menite să atragă un vot facil din partea unui electorat debusolat, dezabuzat și dezinformat. În același timp, opoziția a traversat o perioadă de dificilă maturizare și expansiune electorală, realizând, treptat, că în România există noi generații care știu prea puțin despre veritabilele tradiții ale culturii politice naționale. Relativa lipsă de atracție a partidelor democratice în rândurile multor tineri a dus la formarea unei opoziții extraparlamentare, a cărei principală expresie a constituit-o demonstrația maraton din Piața Universității. După invazia minerească din iunie 1990, devastarea sediilor partidelor și maltratarea atâtor activiști ai societății civile, părea că viața politică în România a revenit la punctual zero, adică se revenise la dominația abuzivă a unui singur partid.

În pofida repetatelor profesiuni de credință democratice, formula politică a președintelui Ion Iliescu și a premierului Petre Roman indica o fascinație cu un model autoritarist, egalitarist și populist, care nu putea decât întârzia apropierea de Europa. Ulterior, clivajul dintre președinte și premier s-a adâncit necontenit, ajungând la sfârșitul anului 1991 la punctul divorțului ireversibil. Acuzațiile îndreptate de „liderul național“ al FSN împotriva grupului Iliescu au întrecut întru virulență orice a fost spus și susținut de către presa independentă și parlamentarii opoziției. Natura acestui conflict nu trebuie suprasimplificată prin referințe obsesive la factorii subiectivi: este limpede acum că Petre Roman reprezintă aripa moderat-reformistă a birocrației, câtă vreme Ion Iliescu răspunde așteptărilor și intereselor grupurilor conservatoare și chiar nostalgic-restauratoare. A patra mineriadă din septembrie 1991 a fost astfel o combinație de revoltă muncitorească, pe de o parte, și de provocare politică a unor zone oculte ale puterii, pe de alta. Înlocuirea lui Petre Roman a servit însă măcar dintr-un punct de vedere: extrem de ambițios și vanitos, fostul premier reușise să magnetizeze antipatii din toate direcțiile, inclusiv ale unor cercuri, altminteri legate de putere, precum grupările șovine și naționaliste.

Ce s-a întâmplat între timp cu opoziția? Partidele istorice și-au depășit inhibițiile inițiale și au reușit să devină prezențe reale în noua cultură politică românească. Din rândurile lor s-au ridicat personalități care vor juca neîndoios un rol semnificativ în următorii ani. Opoziția extraparlamentară a înțeles că într-o democrație lupta se duce în și pentru instituții, nu în afara și împotriva lor. Faza romantică a fost urmată de regrupări importante, precum în cazul formării mișcării Alianței Civice și, în vara lui 1991, a Partidului Alianței Civice. La ora actuală, numele unor Radu Câmpeanu, Corneliu Coposu și Nicolae Manolescu au căpătat autoritatea și credibilitatea necesară unor lideri politici democratici. Alegerile locale din februarie 1992 au reprezentat confirmarea urgentei coalizări a opoziției democratice din România. Formarea Convenției Democratice a fost elementul catalizator, pârghia fără de care România nu are cum să se sustragă logicii sterilizante a monologului. Așa cum se arăta în săptămânalul britanic „The Economist”, aceste alegeri pot fi privite ca o lovitură mortală dată hegemonismului impus de FSN. România a intrat astfel în faza unei vieți politice cu mai mulți parteneri, în care competiția este acceptată ca normală, iar victoriile nu sunt considerate drept eterne. Abia acum putem spune că este posibilă reluarea acelui stil democratic al cărui exponent neabătut a fost Iuliu Maniu. Desigur, există regretabile extremisme în viața politică din țară, există tendințe de isterizare xenofobă, dar ele îmi par a ține mai degrabă de periferia culturii civice care se construiește acum.

Problema centrală este să se nască acel consens asupra binelui public, acea convergență de interese supreme care să garanteze sănătatea organismului politic național. În această direcție, trebuie spus, negarea continuității constituționale în raport cu ordinea politică precomunistă este un element perturbant. Să nu uităm: nu românii au impus abdicarea forțată a regelui Mihai I în decembrie 1947, ci puciștii comuniști conduși de Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Ana Pauker și Emil Bodnăraș. Ar fi deci absolut normal să se reconsidere acel act abuziv și să se gândească formele prin care statul constituțional român să-și regăsească identitatea originară. Numai printr-o opțiune democratică sinceră și perseverentă, prin respectarea drepturilor individului și protejarea minorităților, prin eradicarea moștenirii securist-comuniste și întronarea unei justiții independente, prin încurajarea pe toate căile a liberei întreprinderi și a inițiativei private, prin înflorirea unei societăți civile dinamice și încrezătoare în sine, România va fi pe deplin parte reală a pluralismului european. Orice altă opțiune ne va izola și ne va condamna la o lamentabilă regresiune în provincialism, autarhie și alte dureroase rătăciri.

http://www.curteaveche.ro/irepetabilul-trecut-editia-a-ii-a-revazuta.html

http://www.corneliu-coposu.ro/sectiune/index.php/368-iuliu-maniu-1873-1953/

Distribuie acest articol

29 COMENTARII

  1. Pentru mine Iuliu Maniu e exact antiteza unuia ca Ion Iliescu sau Dan Voiculescu. E vulturul care de pe bolta cereasca priveste la bivolii afundati in namol ca sa sa racoreasca. Nimeni nu zice ca bivolii nu ar trebui sa traiasca si ei. Dar sa nu aspire niciodata la cer si la soare ca nu e de nasul lor. Sa stea acolo in noroi ca le prieste! RIP Iuliu Maniu, cu toata recunostinta pentru ce ai facut pentru tara si popor. Nu cred ca se va naste prea curand vreun politician care sa te egaleze….

  2. Stau si ma intreb…

    Ce-ar fi fost daca in 45-46, Aliatii (Americani + Englezi) ar fi avut curajul sa le spuna liderilor partidelor democratice din Romania ca soarta Europei de Est era deja decisa si ca nu se punea in nici un fel problema unei interventii a Occidentului in Est? Poate ca mii de oameni nu ar mai fi ajuns in puscarii degeaba si altii n-ar mai fi murit prin munti haituiti de jegurile securiste.

  3. Cu privire la crime abominabile și iertare îmi permit un citat din Hannah Arendt CONDITION DE L’HOMME MODERNE Calmann-Levy 1983 pag.304

    O altă posibilitate, de loc contradictorie, o reprezintă pedeapsa: ea are în comun cu iertarea tentativa de a pune capăt unui lucru care, fără nici o intervenție, ar putea continua la nesfîrșit. Faptul că oamenii sînt incapabili de a ierta ceea ce nu pot pedepsi și că nu pot pedepsi ceea ce se dovedește de neiertat reprezintă un element structural, profund semnificativ, al afacerilor umane. El reprezintă exemplificarea magistrală a jignirilor ce se numesc, de la Kant încoace, „radical rele” și despre care nu cunoaștem mare lucru, chiar noi cei care am fost expuși uneia din rarele sale explozii în spațiul public. Tot ceea ce știm este că nu putem nici pedepsi, nici ierta aceste ofense și că, drept consecință, ele transced domeniul afacerilor umane și al capacităților omenești, ambele fiind distruse din temelie ori de cîte ori acestea (ofensele radical rele) apar. Astfel, atunci cînd actul însuși ne ia orice putere de a acționa, nu ne rămîne decît să repetăm împreună cu Isus: Pentru el mai bine ar fi să i se atîrne o piatră de moară de gît și să fie aruncat în mare…

    Superb ! Desigur argumentația prin care se ajunge aici este puțintel mai lungă dar chiar și atît limpezește o problemă care, iată, ne frămîntă de două decenii:

    NU POȚI IERTA CEEA CE NU POȚI PEDEPSI !

  4. Maniu a insemnat speranta libertatii si triumful spiritului liber. Poate ca a exagerat / s a increzut prea mult in lumea din afara care nu va permite sugrumarea tarii de comunisti. (aceiasi lume care va conlucra fructuos si cu democratia anilor 90)
    Tsiolkovsky pionierul ingineriei si stiintei astronautice, lenin al ingineriei sociale (istoria ne dezvaluie multe „inginerii”). astfel de oameni au existat si mereu vor exista. diferenta dintre ei este evidenta si calitativ si cantitativ. ideologia (minciuna) este doar pretextul folosit de mediocritate pentru a acapara puterea (politica, economica) si a si declara „suprematia”.

  5. Comemorarea lui Iuliu Maniu reprezinta un act de normalitate intr-o lume alienata de avalansa filmelor comunistoide ale lui S. Nicolaescu…Va multumesc

  6. Despre Tratatul dintre România şi Basarabia (Declaraţia politică din 12 iunie 2000)
    “Domnul Ioan Moisin:
    Domnule preşedinte,
    Stimaţi colegi,
    Îmi exprim categoric protestul faţă de faptul că ministrul afacerilor externe Petre Roman a declarat, în cadrul unei audieri în faţa Comisiilor reunite de politică externă ale Parlamentului, că „toate criticile care au fost aduse Tratatului privind parteneriatul strategic dintre România şi Moldova sunt demagogice”. Vezi Ciprian Ranghel: „Roman îi acuză de demagogie pe politicienii care critică, tratatul cu Moldova”, ziarul „Cotidianul”, 25 mai 2000.
    Mai mult, citez: „Ratificarea lui va curma apetitul electoral al unora”, a subliniat Roman. Resping asemenea insinuări după care a nu accepta un tratat ce s-a vădit deja că nu serveşte intereselor noastre naţionale legitime înseamnă demagogie sau interes electoral. De ce nu serveşte interesul naţional românesc? Citesc ce spune comentatorul Victor Roncea: „…pentru că acesta consfinţeşte tezele cominterniste cu care Moscova a inoculat fiinţa naţională a popoarelor strivite
    de bolşevism pentru mai bine de 70 de ani. Pentru că, prin acest act, România contribuie la consolidarea aşa –numitului stat moldovenesc” şi altele.
    Acelaşi publicist întreabă: „De ce preferă oare ministrul Petre Roman să plece urechea la comuniştii de la Chişinău sau la aprobările tacite ale Moscovei, în loc să asculte vocile celor mai în drept români patrioţi basarabeni?”
    Într-adevăr, într-un apel trimis din temniţa sa din Transnistria, Ilie Ilaşcu a scris: „Sper că luciditatea politică a domnului Emil Constantinescu nu va permite semnarea acestor documente neghioabe de înstrăinare şi mai departe a unei părţi a poporului român.” Iurie Roşca, preşedintele Partidului Popular Creştin Democrat din Basarabia a declarat într-un text adresat Preşedintelui şi celor doi preşedinţi ai Parlamentului: „Intenţia autorului acestor tratate, de a lua prin surprindere opinia publică – societatea românească fiind pusă în faţa unui
    fapt împlinit, fără a fi consultate în prealabil cel puţin principalele partide politice -, trădează o dorinţă suspectă de a muşamaliza o acţiune diplomatică potrivnică intereselor naţionale româneşti.”
    Astfel, în timp ce luptătorul patriot român Ilie Ilaşcu consideră tratatul arătat ca o greşeală imensă a politicii de moment, a politicii României, iar liderul mişcării naţional-româneşti din Basarabia, Iurie Roşca, socoteşte promovarea tratatului ca fiind potrivnică intereselor naţional româneşti, Roman s-a arătat la Parlamentul României încântat de faptul că „filoruşii nu se vor împotrivi finalizării documentului.”; vezi Victor Roncea.
    Asociaţia Culturală Pro-Basarabia şi Bucovina, prin preşedintele Consiliului Naţional, prof. dr. doc. Ion Gherman, a declarat că „recenta parafare a Tratatului cu actuala Republică Moldova este continuarea politicii de ignorare şi sabotare a problemei basarabene care ar trebui să reprezinte o prioritate absolută a politicii statului şi acest tratat este o legiferare a pactului Ribbentrop-Molotov, un nou act de subminare a interesului naţional. România nu are nevoie de un tratat cu această formaţiune statală, deoarece este o nouă şi nocivă recunoaştere a acestei
    republici care, prin provizoratul ei congenital, dar prelungit peste măsură, creează noi tensiuni în această zonă, în condiţiile în care pe teritoriul acestui stat se află o armată de ocupaţie, când limba română este insultată prin consfinţirea în Constituţie a falsului grosolan stalinist «limbă moldovenească», când Chişinăul, sfidând grosolan România, refuză să legalizeze Mitropolia
    Basarabiei, când la cârma Chişinăului se află foşti nomenclaturişti comunişti, cozile de topor care şi-au vândut neamul pentru a se pune în slujba ocupantului sovietic şi care azi aprobă o deşănţată româno-fobie şi un înverşunat antiunionism, semnarea acestui tratat reprezintă o nouă şi impardonabilă gafă politică.” (Din poziţia Asociaţiei politice Pro-Basarabia şi Bucovina cu privire
    la Tratatul cu Republica Moldova, recent parafat).
    Oare ce au în comun aceste grave luări de poziţii şi avertismente ale unor adevăraţi patrioţi români cu demagogia şi cu interesul electoral? Cui serveşte de fapt acest tratat? Poporului român în nici-un caz! Oare poporul nu şi-a exprimat poziţia faţă de teritoriile noastre de drept istoric din răsărit prin nenumăratele jertfe de sânge pe care le-a dat?
    Eu sunt de partea poporului român în această privinţă pentru că aşa îmi dictează conştiinţa, pentru că aşa este drept şi conform adevărului.
    Am cerut domnului preşedinte P.N.Ţ.C.D., în cadrul întâlnirii cu grupul senatorial al P.N.Ţ.C.D. din data de 24 mai 2000, să transmită domnului Preşedinte al României, Emil Constantinescu , neliniştea colegilor senatori P.N.Ţ.C.D. faţă de acest tratat, iar eu personal am solicitat să i se ceară
    să nu semneze tratatul. De altfel, un număr de 35 de senatori aparţinând diferitelor grupări politice au semnat declaraţia privind condiţiile de bază ale viitoarelor tratate dintre România şi Basarabia şi dintre România şi Rusia, pe care am iniţiat-o şi am propus-o prin declaraţia mea în Senat în 8 mai 2000.
    Solicit tuturor senatorilor şi deputaţilor să semneze această declaraţie care apără interesele naţionale ale poporului român şi drepturile sale istorice în răsărit.
    Vă mulţumesc pentru atenţie”.
    („MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI,”PARTEA a II-a, Nr. 88/23.VI.2000)

  7. O DECLARAŢIE A SENATORULUI IOAN MOISIN DESPRE ADEVĂRATUL RAPORT ÎNTRE COMUNISM ŞI NAŢIUNEA ROMÂNĂ: „«DEŞTEPŢII» CARE AU DISTRUS POPORUL ROMÂN”- anul 1999

    Zilele trecute, o persoană cu statut de demnitar în stat se referea cu admiraţie la comunişti ca la unii care au ştiut să fie „mai deştepţi” decât cei care nu au făcut ca ei. Asemenea sfidare, la zece ani după căderea comunismului (ca regim, nu ca mentalitate pentru profitorii lui), nu poate rămâne fără răspuns, pentru că s-ar insulta memoria sutelor de mii de victime ale acestui regim ateu şi bestial.
    Întreb: comuniştii au fost mai „deştepţi” decât anticomuniştii? De ce?
    1. Pentru că l-au trădat pe Dumnezeu, care le-a dăruit viaţă şi gândire şi atâtea daruri? Unii vor zice, poate: „Noi nu l-am trădat, în sinea noastră am crezut, am fost pe ascuns la mănăstiri pentru servicii religioase.” Nu, nici aceştia nu au scuză în faţa lui Dumnezeu, pentru că scris este: „Nu poţi servi şi lui Dumnezeu şi Mamonei”. Când au intrat în Partidul Comunist Român, au ştiut prea
    bine că intră în tabăra ateilor, a luptătorilor contra lui Dumnezeu. Doar chiar şeful lor, Nicolae Ceauşescu, le spunea: „…noi, comuniştii, călăuzindu-ne după concepţia ştiinţifică ce atestă materialitatea lumii” (Nicolae Ceauşescu, „Expunere prezentată la Congresul educaţiei politice şi al culturii socialiste din 8 iunie 1976”, Editura Politică, Bucureşti, 1976”, pag. 71), le atrăgea atenţia că „în centrul activităţii ideologice, al educaţiei politice şi culturale a oamenilor muncii
    vor sta permanent concepţia revoluţionară a materialismului dialectic şi istoric, Programul partidului nostru – Carta teoretică, ideologică şi politică, expresia socialismului ştiinţific, a marxism-leninismului creator în România”. (Nicolae Ceauşescu, „Cuvântare la încheierea lucrărilor Congresului, 4 iulie 1976”, pag 112). Da, marxism-leninismului ce urmărea distrugerea creştinismului, care, la noi în ţară, a adus propaganda ateistă, prigonirea atâtor preoţi şi dărâmări
    de biserici. Ce scuză au comuniştii pentru că au sprijinit, măcar moral, un asemenea regim? Desigur, aceea că au fost mai „deştepţi”.
    2. Au fost mai „deştepţi”,pentru că au dat sprijin, prin „carnetul roşu” de membru al PCR, unui regim care a adus poporul într-o sclavie mai gravă decât acea din antichitate, pentru că, la lipsa de libertate fizică, se adaugă acum şi lipsa de libertate spirituală, care, măcar în vechime, era respectată ? Sub comunism s-a realizat ceea ce am putea numi „sclavia totală” a individului, iar comuniştii care au sprijinit regimul comunist au răspundere gravă pentru deformarea personalităţii poporului nostru, în urma exercitării acestei sclavii îndelungate.
    3. De ce au fost comuniştii mai „deştepţi”? Pentru că au slujit un regim care a fost, de la început până la sfârşit , criminal? Iată crimele de care acuz acum, oficial, de la tribuna Senatului României, regimul comunist român:
    a) Instaurarea unui regim de teroare „roşie” de către „organele de represiune («securitatea» – adânc înfiltrată şi condusă de KGB – miliţia, trupele speciale ale armatei , mână în mână cu aparatul de conducere al partidului şi organele de justiţie), mult ajutate în munca lor de către cei circa 450.000 de informatori ai securităţii”. (Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu, ediţia a II-a revăzută şi
    adăugită, Bucureşti, 1989, pag. 80).
    b) Înfiinţarea reţelei naţionale de închisori politice şi lagăre de muncă forţată, în care s-a introdus un regim de exterminare: Jilava, Ocnele Mari, Gherla, Craiova (unde ţărăniştii au fost închişi în „celule zidite, cu o singură gaură pentru transmiterea gamelelor de mâncare”), Făgăraş, Târgu-Ocna (unde erau închişi tuberculoşii), Mislea, Dumbrăveni şi Miercurea Ciuc (acestea trei pentru femei), Târgşor (unde erau deţinuţi elevii de liceu), minele de plumb de la Baia Sprie,
    Cavnic şi Nistru, lanţul de lagăre de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră etc. Astfel, numai la Canalul Dunăre-Marea Neagră, numărul celor supuşi muncii forţate „ajunsese la 300.000” în anul 1951, iar „cota de morţi ajunsese la un moment dat la 400 pe zi”. (Idem, o.c, pag. 84). „După aprecierile foştilor deţinuţi, numai în lagărele de la Năvodari, Poarta Albă, Capul Midia, km 14,
    Carasu, Cernavodă şi Peninsula şi-au lăsat viaţa peste 200.000 de oameni”. (Idem o.c., pag. 83. Conform: Constantin Dumitrescu, Cetatea totală, Jon Dumitru Verlag, Mûnchen, 1982, Ibid).
    c) Crima de genocid. Se apreciază „o cifră globală a victimelor «Holocaustului Roşu» în România (exceptând Basarabia, Bucovina şi restul provinciilor
    româneşti) de 891500 de morţi” (Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu, 1998, pag. 86).
    d) Distrugerea elitei politice româneşti, anume la închisorile Sighet, Aiud şi Râmnicu – Sărat, rezervate personalităţilor politice şi religioase de rangul întâi şi personalităţilor politice de rangul doi. (Idem, o.c., pag 84).
    e) Interzicerea Bisericii Române Unite cu Roma şi prigonirea Bisericii Romano-Catolice, precum şi arestarea unor preoţi ortodocşi. În total, „prin puşcăriile politice româneşti s-au perindat circa 4.000 de preoţi, din care 10% (circa 400) au fost ucişi în temniţă” (printre ei, mulţi episcopi). (Idem, o.c., pag. 82).
    f) Împânzirea României cu gropi comune. Se estimează că, dintre cei ce au fost arestaţi, „circa 250.000 zac în gropile comune presărate pe tot cuprinsul ţării”. (Idem, o.c, pag. 83).
    g) Arestări politice într-un număr uriaş, preconizându-se că „o primă estimare a deţinuţilor din România anilor lui Gheorghiu Dej (ca urmare a unei rezistenţe reale sau imaginare împotriva comuniştilor) indică cifra de peste 2.000.000”, iar „Cicerone Ioaniţoiu afirmă că aproape 3.000.000 de români au trecut prin temniţele comuniste”. (Ibidem. Conform: Cicerone Ioaniţoiu, Persecuţia
    creştină în România, CASA, anul III, RFG, nr. 2, 1996; Filip Păunescu, Cunoaşterea şi combaterea comunismului, în Libertatea, anul 8, nr. 72, martie 1989, Ibid.).
    h) Impunerea unei educaţii ateiste tineretului, ceea ce echivalează cu o mare crimă spirituală.
    i) Pervertirea tablei de valori morale autentice, creştine, în conştiinţa poporului, impunându-se ura de clasă în locul iubirii creştine, prezentarea minciunii ca adevăr pe multiple planuri, falsificarea conţinutului şi sensului virtuţilor autentice etc., ţintind la formarea unui aşa-zis „om nou”, fără Dumnezeu, fără scrupule creştine şi cu creierul „spălat”, de fapt, o marionetă a sloganurilor şi intereselor comuniste.
    j) Subordonarea intereselor naţionale celor al Uniunii Sovietice şi permiterea spolierii României de către Soviete.
    k) Înfometarea populaţiei, în urma politicii economice orientate greşit şi grandoman, mai ales în ultimul deceniu de comunism.
    l) Stabilirea unui sistem de torturi fizice şi morale fără egal în sistemul concentraţionar comunist din România, culminând cu „reeducarea” din închisoarea Piteşti (predată, mai întâi, la închisoarea Suceava). (Idem, o.c., pag. 84). Aceasta a fost cea mai diabolică şi abjectă crimă morală, combinată cu cea fizică, din întreaga istorie a omenirii, iar comunismul este răspunzător că a
    aruncat această pată grozavă pe istoria neamului românesc, arătându-şi esenţa sa profund satanică.
    Acestea sunt doar câteva crime de care acuz astăzi regimul comunist al „deştepţilor” care au torturat şi nimicit ce a avut mai bun poporul român, l-au minţit şi i-au „spălat creierul”, ca să-l transforme într-o turmă de sclavi trupeşti şi sufleteşti. Da, „deştepţii” care, cu creiere străbătute şi încinse de firul roşu al materialismului dialectic ateu, au reuşit, după 1990, regrupaţi în structurile
    cripto-comunisto-securiste, şi mimând democraţia, să jefuiască şi să mafiotizeze România, sub privirile neputincioase ale poporului. Regimul comunist a fost cel mai banditesc din istorie, satanic, criminal, făţarnic, trădător de ţară şi de neam, sabotor al bazelor morale şi biologice ale poporului, duşman al umanităţii civilizate, al Bisericii şi al lui Dumnezeu.
    Despre acestea îi va întreba Hristos pe „deştepţii” comunişti la Judecata de Apoi. Şi ce vor răspunde atunci?
    Ioan MOISIN,

  8. Problema majora consta in atrofierea organului democratic al poporului roman. Seniorul Coposu, demn urmas al lui Maniu, s-a impus in constiinta publica in perioada celor aproape 6 ani de „tranzitie” in care am avut onoarea de a-i fi contemporani mai mult sau mai putin constienti. Si, departe de a se fi produs „iluminarea” mult-asteptata, suportul electoral cumulat acordat partidelor istorice nu a depasit in nici o etapa 30 de procente. Pentru a accede la putere au fost necesare compromisuri majore, precum asocierea cu gruparea nomenclaturisto – securista Roman – Basescu – Severin, urmata de indepartarea partidului lui Maniu, Mihalache si Coposu din Parlament si din constiinta publica. Este, probabil, necesara o perioada de „ratacire prin pustiul Sinaiului” de vreo 50 de ani (despre care pomenea si Seniorul) pana cand poporul nostru isi va putea relua drumul destinului sau.

  9. Crimele sunt nu atât „ale comunismului”, cât ale comuniștilor – cu nume precise, cu dosare și date de identificare, cu figuri, cu trecut și, încă, uneori, cu prezent. Am condamnat „comunismul”, dar asasinii, torționarii și securiștii și-au mâncat în liniște pensiile, iar când au crăpat, unii s-au bucurat și de onoruri militare. Victimele lor au un nume, torționarii în schimb sunt „comunismul”. Își freacă mâinile și râd de noi ce proști suntem chiar și în al unșpelea ceas.
    Aș fi vrut să văd în aceste zile, când este comemorat Maniu, un singur articol cu numele celor care l-au băgat în mormânt (dincolo de țapii ispășitori, Dej, Pauker etc.): completul judecătorilor, procurorii, directorul temniței, gardienii etc. etc. Mai trăiește vreunul? Dar familiile lor ce fac, cu ce se ocupă astăzi? Ce moștenire le-a lăsat sângele de pe mâinile părinților? Și astăzi, ce fac? Construim împreună democrația și UE?
    Domnule profesor, știu că ați coordonat comisia care a „condamnat” comunismul. Vă urez să faceți parte și din comisia care va condamna comuniștii.

    • De acord cu Dvs, aceste nume trebuie sa apara. Au comis abominabile crime impotriva umanitatii, nu exista niciun motiv sa li se ascunda numele. Sper ca IICCMER sa faca acest lucru cat mai curand. Este in fond misiunea sa, parte din ratiunea existentei acestui institut sub patronaj guvernamental. Site-ul „In linie dreapta” are o editie speciala dedicata comemorarii mortii lui Iuliu Maniu. Ganduri bune.

      http://inliniedreapta.net/

      • Domnule Tismanenau ” Sper ca IICCMER sa faca acest lucru cat mai curand” Cati dintre acesti torionari si criminali au fost dezvaluiti atunci cand ati fost presedintele acestui institut ? Pentru ca nu asa „vanatorii de securisti” au doar niste „obsesi” ca sa va citez

          • Despre link-urile puse mai sus :

            1) link 3 si 4 se refera la comunicate de presa (big deal) ale IICCMER din 2013. Omul (Virgil) a intrebat despre ACTIUNI in perioada cind ati fost in CS al IICCMER (deci pina in 2012).

            2) link 1 –re. Enoiu Este adevarat , IICCMER a facut plingere penala contra lui Enoiu si a asteptat raspuns. A asteptat ani la rind. SI in fiecare an, la intocmirea cererii de buget , bagau in activitati viitoare si „dosarul Enoiu”. Si se mai justificau niste fonduri. Enoiu a murit in 5 decembrie 2010 , intr-un moment cam nepotrivit –tocmai se justifica bugetul pt. anul urmator. 2011 . Asa ca cei de la IICCMER s-au facut ca nu au aflat de asta (desi „toata floarea cea vestita” a lui Secu mersese la inmormantare) , bugetul s-a intocmit, banii au venit si abia in aprilie 2011 au pretins a afla ca Enoiu a murit :roll:

            Gresesc eu in interpretare , domnule profesor ? Nu e vorba de dvs. (erati doar in CS) , ci ma gindesc la echipa executiva, adica Stanomir&comp. , care facea bugetul.

            • Linkurile sunt legate direct de comemorarile Maniu si Mihalache si au aparut azi, daca nu ma insel, pe site-ul IICCMER.

              Pe tema Enoiu am ajuns chiar eu, impreuna cu dl Ioan Stanomir, la adjunctul doamnei Kovesi, am spus ce aveam de spus, fara rezultate, din pacate. IICCMER a organizat o dezbatere pe tema Enoiu, am participat si eu. Biografiile nomenlaturii includ si nume pecum Augustin Alexa, Alexandru Voitinovici etc, personaje direct legate de fictiunea „legalista” din anii de maxima represiune. Poate precizati cine din „floarea ce vestita” a participat la inmormantarea lui Enoiu. Unde a fost inmormantat? A aparut o stire de presa in acel moment, precum in cazul lui Plesita? Va multumesc.

            • Pai unde sa fie inmormintat ? Acasa, la Manicesti -Arges , adica in satul natal , acolo unde a trait continuu dupa 1990 , inclusiv dupa 2007 , cind IICCR a inceput a se ocupa de el . Si, mea culpa , am fost generos in comentariul initial :nu 4 ci 7 (SAPTE) luni au trebuit pina IICCMER , in noua forma si conducere (2010) a „aflat” de moartea sa : 12.2010–7.2011. Domnule profesor, spuneti ca ati fost la procuratura cu plingerea penala. Pai cred ca stiti ca atunci cind se face asa ceva , se scrie si adresa , si niscaiva date pentru identificarea paratului. Altfel nici nu se primeste pt. inregistrare. Ca poate si eu vreau sa fac plingere contra lui Pacepa , da’ daca nu stiu unde e … :wink:

              Binenteles ca s-a stiut ca locuieste acolo , in casa parintilor. Doar colegii dvs. de la „EVZ” cind i-au luat interviu nu l-au intalnit , intamplator , la „Hilton” . Si nici Solomon, cind l-a bagat LIVE in filmul cu „marele furt”. Deci se putea verifica, from time to time , daca mai exista. SAPTE LUNI domnule profesor ? In 2011, cind avea celular si fiul avocat in Buc. ? Pai de aici, din Asia, eu pot vedea prin GoogleLive broscuta care traverseaza chiar acum strada in fata casei dvs. si o echipa intreaga a unui institut (IICCMER) care, cum scria Cioflanca pe aici , „…a facut din dosarul Enoiu unul reprezentativ pentru eforturile…” sa nu stie SAPTE LUNI ? Pai ce , asteapta conducerea Stanomir&Iacob sa citeasca din ziare despre deces ?
              Si daca nu citeau nici dupa 7 luni continuau dosarul si sesiunile de lucru (una din ele ati facut-o in iunie 2010) ad infinitum ?

              Ceea ce va pot spune e ca imediat (12.2010) s-a sistat plata pensiei , omul a fost scos din evidente, etc. , adica toata birocratia. Ca doar nu aveau sa plateasca pensie unei fantome (s-a facut exceptie in cazul Pacepa , dar nu tre’ sa devina regula). Apropo de cazul Pacepa , oare cum afla RO daca omul traieste sau nu ,ca sa nu mai plateasca pensie (si inca ce pensie babana)? :oops: Ca si in cazul Swiatlo s-a considerat ca e viu, desi murise de hat, demult (1994) .

              Inmormantarea e o chestie privata , deci sa respectam traditiile si discretia. Dar s-au facut fotografii , s-a si filmat …Cind am scris „toata floarea cea vestita Secu” nu m-am referit la Caraman sau Pacepa ( :lol: ) ci la fosti colegi de la anchete penale , unde Enoiu „lucra cu metode specifice muncii ” :twisted: Credeti-ma, mai bine sa nu stiti …

              In concluzie, dle profesor, cine dorea sa stie ar fi stiut . E vorba de 2010, cu cipuri si nip-uri, nu de 1800 Eu , de ex. m-am reintors pt. cateva zile in RO in 2007 , dupa o absenta de un sfert de secol . Si am dat 2-3 telefoane „la ou il faut” ca sa stiu pe unde sint fostii Secu ce s-au ocupat de mine pe vremuri si mi-au mincat zilele . Si i-am avut pe toti , cu adrese de domiciliu si telefoane (in 2 cazuri si email).De rest , s-a ocupat CNSAS.Deci se poate …

            • @ Hannibal Lecter

              ,,… fosti colegi de la anchete penale , unde Enoiu “lucra cu metode specifice muncii ” :twisted: Credeti-ma, mai bine sa nu stiti …”

              Şi eu ştiu, domnule Lecter, ştiu… La un moment dat am găsit un document olograf cu semnătura monstrului. M-a cutremurat, chiar dacă era o banală notiţă de serviciu.
              Vă mulţumesc pentru cuvintele Dvs.

        • Cam putinel mai ales ca sunt cateva articole dattae 2013. Insa cel putin articolul biografia nomenklaturii se refera doar la varfurile nomenklaturii si nu la cei care de fapt l-au omorat pe Maniu de exemplu.

          Cu atat mai mult cu cat sunt sigur ca mai exista inca in viata tortionari si sau politruci de rang inalt (altii decat Iliescu) ce sunt practic protejati de societate (prin pensi uriase si alte beneficii) .

          Bine nu era treaba dumneavoastra dar acest raport nu s-a sfarsit cu o lege a lustratiei reala ceea ce face sa fie privita un pic cam inutil acel Raport despre comunism. Macar „vanatorul de comunisti” mai trimite din cand in cand spre instanta diversi securisti care au impuscat , maltratat oameni in perioada cea mai sinistra a romaniei. Nu este suficient (mai ales ca primeste NUP de la urmasii acelor tortionari) dar macar stim pe ce teren stam

      • Domnule Tismaneanu,

        Ati parcurs numeroase documente legate de nomenclaturisti, ati publicat o carte despre „Lumea secreta a nimenclaturii” de ce nu ati incerca sa faceti un proiect media prin care sa plasati, pe un site, un grafic/ o poza cu reteaua acestor oameni si relatiile dintre ei? Imi imaginez, in continuare, ca daca s-ar da un click pe persoana se pot afla cateva info – gen wikipedia-, cu mentionarea sursei,

        Cunoasterea si vizualizarea acestei retele/structuri de oameni ajuta la o intelegere mai rapida a modului in care au operat si a felului in care unii inca continua sa lucreze.

        Retelele acestea exista in toate tarile in care regimurile dictoriale s-au manifestat si aici ma refer nu numai la tarile din SE Europei, sau la cele din Africa, dar si la cele din butotiul cu pulberi din Orientul Mijlociu. Cum spuneam aceste structuri au existat si continua sa existe si macina un sistem democratic incet, si uneori, ingrozitor de precis, de distructiv.

        A le cunoaste inseamna cel putin sa fii alertat de existenta lor si, cumva, costiint sau inconstiinet, iti pregateasti mecanismul de aparare impotriva extinderii.

        Reteaua grafica poate sa fie up-date si completata de fiecare persoana, evident ca informatiile incorecte sunt eliminate de catre unul sau mai multi admin. Poate sa fie un proiect desfasurat cu studentii si mentinut ca un „research” intr-un departament al unei Universitati.

        Cred ca graficele, desenele si filmele ajuta in intelegerea mai rapida si mai completa a unor fenomene care uneori sunt complexe.

  10. Constatare:
    In practica in acest moment nimeni nu se mai intereseaza de pricipii, idealuri valor ci este pur si simplu pragmatic.
    Pe aceasta orbita meteoro se inscriu politicienii occidentali si fratii lor din tara.
    PNTCD a fost distrus tocmai pentru ca avea o istorie valori predecesori ilustrii si un lider democratic dupa care si-au facut mendrele tradatorii agenti ai securitatii.
    Traim intr-o epoca cind prioritara este desfacerea statelor nationale in subcomponente si regruparea acestora.
    Maniu Iuliu si Coposu Corneliu sunt exemple care trebuie ocolite si daca din greseala se aminteste memoria lor se va face cit se poate de superficial.Acesta este comandamentul actual bazat pe interese superioare.
    De aceea prezentul articol este cit de poate de heterotemporal si altul nu cred sa mai intilnim.
    De unde atit curaj si obiectivitate ?
    Si in ce scop ?
    Numai ca sa spunem adevarul istoric.

  11. Domnule Tismăneanu,
    Despre Iuliu Maniu am scris la forumul din revista 22 şi trebuie să purtăm recunoştinţa unuia din marii patrioţi şi martir al călăilor comunişti, se fac şi 50 de ani de la moartea martiră a celuilalt lider regăţean al PNŢ, Mihalache!
    Am citit reacţia dumneavoastră din EVZ, unde nu există posibilitatea unui comentariu.
    După cum aţi replicat, vă dau un sfat!
    Luaţi-vă un sabbatical şi o pauză din publicistica asta cam deraiată.
    Aveţi nevoie de o pauză care să vă dea posibilitatea să scrieţi o carte, să vă ocupaţi de sănătate, care la vârsta noastră trece pe primul plan!
    Implicarea în politica cu miros de hazna dâmboviţeană vă dă dureri de cap şi mirosurile ei pestilenţiale vă pot cauza!
    Reveniţi la cărţi despre soarta tragică şi nefericită a românilor din vremea abjecţiei comunismului, a românilor….. mai mult sau mai puţin oneşti!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro