…nespusa poveste de dragoste a filosofului in vremuri victoriene (sau cum J.S. Mill ar putea servi drept “tejghea” pentru Aligica si Rogozanu)

…n-o fi fost secolul al XIX-lea la fel de fascinant precum al XX-lea, dar asta nu inseamna ca n-avea si el farmec. Trebuia doar sa stii unde sa-l gasesti : intr-o ceasca de ceai, in spatele vreunei sprancene ridicate dojenitor, tupilata intre pliurile unei fuste intepenita pe o crinolina sau printre paginile ingalbenite ale vreunei Autobiografii (sa zicem a lui John Stuart Mill).

John a fost un geniu, dar un geniu « facut iar nu nascut ». A fost rezultatul unui experiment ultilitarian. Tatal sau, James Mill, era cel mai promitator discipol al parintelui utilitariansmului, Jeremy Bentham – o filosofie altminteri simpla, dupa vorba, dupa port, bazata pe calculul placere-durere, tragem linia si facem socotelile. Oamenii insa se luau in serios, asa ca, pentru ca maestrul Bentham tocmai scria o carte despre cum trebuie educati copiii protipendandei londoneze, discipolul James, a trecut de la teorie la practica. Altfel spus, l-a folosit pe nou-nascutul John drept cobai pentru a verifica (dovedi ?) teoriile maestrului.

Intr-o prima faza, experimentul a fost un succes. La trei ani, John invata deja greaca veche. La sase ani, de Craciun, le-a oferit parintilor drept cadou o istorie a Romei scrisa de el insusi.  La sapte, dupa ce era deja versat in Platon, Herodot si Xenophan, a trecut la Latina. Estimp, mai facea algebra superioara si studia istoria antica si moderna. (Cand a ajuns la partea cu razboiul de independenta al Americii, tanarul John si-a permis sa tina cu Anglia, dar a fost repede disciplinat de catre tatal sau.) La opt ani ii citea pe Tucidide, Homer, Euripide si Sofocle. Sar etapele, sa nu va plictisesc, ca n-aveti 12 ani cat avea John cand s-a apucat de studiul logicii, de la Aristotel la Hobbes, si nici 13, cand ii studia pe economisti – Adam Smith si David Ricardo.

La 14 ani a fost trimis pentru an in Franta, alaturi de familia generalului Samuel Bentham, fratele maestrului, iar asta a fost, vorba lui Churchill dupa El Alamein, nu sfarsitul, nici macar inceputul sfarsitului, dar cu siguranta sfarsitul inceputului experimentului utilitarian.  John Stuart Mill s-a indragostit de Franta si indragostit de ea a ramas pana la sfasitul vietii. Englezul a descoperit ca era, de fapt, francez cu sufletul si ca, la fel ca oricare francez, utilitarianismul, oricat de atractiv, nu poate reprezenta o solutie. Din acel moment, lucrurile au luat o intorsatura urata. La 17 ani, JSM a inceput sa lucreze pentry East India Company (si, in buna traditie victoriana, avea sa lucreze acolo pentru urmatorii vreo 40 de ani, urcand treapta cu treapta in ierarhie).

Asta insa nu-l impiedica (rautaciosii ar spune ca dimpotriva) sa intre intr-o neagra depresie la varsta de douazeci de ani, o depresie in care e bantuit de ganduri de sinucidere si care avea sa dureze cativa ani, pana citeste o carte si intalneste o femeie. Cartea il face sa planga si sa rada, femeia il face sa zambeasca si sa planga.

Cartea il face sa planga, pentru ca, dupa cum singur marturiseste, era vorba despre moartea unui tata, o moarte care il zguduie. Si il face sa rada, pentru ca, dupa ce-si sterge lacrimile, realizeaza ca, totusi, nu e doar un cobai. Cata vreme mai poate plange citind o carte, e inca om. (Poate parea absurd, din perspectiva de astazi, dar asta era motivul depresiei lui John – se vedea ca un cobai ; un robot dezumanizat, incapabil de sentimente. Un cobai super-inteligent, dar atat.) Ca Freud ar fi gasit repede explicatia pentru care tocmai o carte in care e vorba de moartea tatalui ii redesteapta tanarului John omenitatea, e de la sine inteles. Cine mai are asemenea probleme in ziua de azi ?

Femeia il face sa rada, sau, ma rog, sa zambeasca, ca nu e British sa razi cu gura pana la urechi. Nu se cade. Se numeste Harriet Taylor, John are 24 de ani si plange. Ea e casatorita si insarcinata cu al treilea copil cand se cunosc. E, cum am spune astazi, flower-power, scrie poezii, militeaza pentru drepturile femeilor si alte celea. John se indragosteste pana peste urechile british, Harriet roseste insa foarte putin, prietenii si familiile sunt oripilate. Ridica din sprancene. Sotul e … britishy. Nu lord, dar pe-aproape. Se ajunge la un gentlemen-understanding, in care Harriet locuieste, de facto, singura, calatoreste cu John, etc, dar “de iure”, ramane sotia celuilalt John, Taylor. (Sotia creste fata, sotul, pe cei doi baieti.) Era epoca Victoriana, asa mergeau lucrurile.

Oficial, asadar, Harriet si John sunt doar prieteni – si pana si-n Autobiografie, JSM nu sugereaza nimic altceva pana la moartea sotului. Toata lumea are rabdare, nimeni nu se grabeste. Trec 19 ani pana cand sotul catadciseste sa treaca in lumea dreptilor. Abia atunci, dupa anul « de doliu » cwerut de societatea victoriana, John si Harriet isi formalizeaza relatia – adicatelea, se casatoresc.

Estimp, John face ce stie el mai bine – adica scrie. Scrie si reuseste performanta de a enerva pe toata lumea. E utilitarian, dar nu foarte, asa ca e exclus din cercul « utilitarienilor ». E « socialist », dar zice ca socialismul se poate realiza doar cu oameni destepti, ceea ce, de buna seama, nu e cazul. In plus, refuza sa-l citeze pe Marx sau Engels, desi ii citise. E categorizat drept « elitist », ceea ce in epoca Victoriana ar fi fost « de bine » dar nu in cercurile socialiste, de « avangarda » (la ce ?) pentru ca zice ca « geniile » sunt indispensabile pentru evolutia societatii. Pe prostime, spune Mill, nu te poti baza.

Sa nu se bucure, insa, Aligica, inainte de vreme, ca isi gaseste si Rogozanu rabunarea in Mill, cand sustine ca prostimea poate fi, eventual, educata. Ia ceva timp, dar nu ar fi imposibil. De aceea Mill (« mai degraba francez », cum il caracterizeaza discipolul sau Gilbert Burnet, e ferm impotriva teoriei contractului social, o teorie extrem de populara, atunci, ca si acum (dupa care, intre noi fie vorba, mai tragem inca ponoasele). Mai mult, sustine sus si tare teoria reprezentarii proprtionale, o teorie care, in lumea Anglo-Americana, n-are nici o priza. Intra si-n politica (e ales in Westminster, in 1865), dar iese repede, dat fiind ca nu mai e reales. John priveste problema filosofic. Zice: “ Nu ma mira ca nu am fost reales, ma mira ca am fost ales prima oara”.

Sa nu se bucure, insa, nici Rogozanu inainte de vreme, pentru ca Mill ii ofera niste satisfactii si lui Aligica, cand scrie « On Liberty »/ Despre Libertate – cartea care il vara pe usa din fata in istoria liberalismului (si omul, John, e constient de chestia asta – spune ca «  va ramane ».

Mai simplu : sa nu se bucure nimeni, pentru ca John ramane un paria in toata aceasta perioada (si vorbim aici de vreo douazeci de ani).  « Aligica » e suparat pe el, « Rogozanu » la fel, despre tanti Mary, care obsinuia sa-l mai invite la un ceai, ce sa mai vorbim ?

Avem un John Stuart Mill – cum il folosim ? Nu stiu, indraznesc sa sper ca ar putea fi folosit drept « tejghea » intre Aligica si Rogozanu. Daca asta nu se poate, macar sa scrie cineva – cum nu incetez a le repeta studentilor mei – o carte dupa care se poate face un film.

Pentru ca povestea de dragoste a lui John nu se termina aici. Relativ proaspat casatoriti, John si Harriet merg – unde ? – in Franta, la Avignon. Se intampla ca Harriet moare. Ce face John? In primul rand, ii trimite editorului british manuscrsiul necorectat de la « On Liberty » – zice ca nu mai poate sa-l corecteze. Pe urma cumpara – CUMPARA – o casa cu vedere spre cimiturul unde era ingropata Harriet si TOATA mobila din camera de hotel in care murise, pe care o aseaza exact asa cum era in hotel.

Sa va fac un desen? Moare si el, catva ani mai tarziu. Tot in Avignon. Tot in Franta. Moare privind mormantul ei. Dragostea in vremea Victoriana.

PS JSM a fost prieten cu Tocqueville – s-au admirat reciproc. Tocqueville a scris « Democratia in America » – nu va mai ramane decat s-o cititi si sa va minunati.

PPS Tot datorita lui Harriet, John a militat si pentru drepturile femeilor. A scris, de altfel, si « On the Subjection of Women » si a susinut dreptul femeilor la vot. A mai declarat public ca Harriet ar fi contribuit major la toata opera sa. Prietenii, putini cati erau, au ridicat, british, din sprancene..