Nici morțile nu ne sunt la fel

Bomboana este spaima locului pentru că apare la porți, uși, ferestre, răspântii, fericită și cerșind grațios, mai mult decât bani sau lucruri atenția și bunăvoința tuturor. Ori de atenții nu prea are nimeni chef, oricum nu cu Bomboana atât de diafan răspândită prin sat încât devine o amenințare. Așa că, de multă vreme, femeia veșnic gravidă sau cu un plod în brațe, e cunoscută ca piaza rea a satului, deși preotul le spune sătenilor să o vadă ca pe o ocazie de a fi milostivi. În pandemie Bomboana a fost prima diagnosticată cu Covid, a fugit din spital, a umblat exact ca înainte prin sat pretinzând că a fost luată cu izoleta ca urmare a unei bătăi, de data asta ceva mai exagerată, pe care o primea ritmic de la soț. În sfârșit, din gratuit enervantă și prezumtiv aducătoare de rele, Bomboana a ajuns să fie realmente periculoasă, spaima concretă și consistentă a tuturor.

Zilele trecute, Traian, căruia eu îi spuneam bărbatul Bomboanei, dar restul îl știau drept Traian/Inimă de țigan, după beția cotidiană a încurcat drumurile și a ajuns pe șosea la o oră aglomerată. Acolo făcea zigzag-uri cu o bicicletă de pe vremea întemeierii roților, când l-a călcat mașina unui personaj local admirat intens de romi. Absurd, știu, dar măcar a murit la fel cum a trăit. De fapt, continuarea se ridică la înălțimea aceluiași absurd, în sensul că, fiind vorba de accident, corpul lui a ajuns la morgă. Acolo, Traian, materializat în cadavru, a rămas, pentru diverse și dubioase proceduri, mai multe zile decât se cuvine să rămână un mort printre cei vii. Ceea ce în mod normal ar fi fost doar amânarea cu câteva zile a unei înmormântări, era de fapt o adevărată încercare pentru comunitatea romilor din cartierul numit Rândul doi. Din clipa în care au aflat de cumplita veste romii au început să facă pregătiri care nu țineau cont deloc unde e decedatul, dimpotrivă, asta părea să fie un amănunt care le era favorabil. Mai întâi au comandat mâncare, multă mâncare, pentru toți romii din sat și pentru prietenii lor români, apoi au comandat un sicriu pe care l-au pus în mijlocul unicei încăperi din casa mortului și, bineînțeles, în jurul sicriului au organizat priveghi zi și noapte. Vecinii mortului s-au asigurat temeinic că sunt îndeplinite operațiunile de doliu cu tot ce presupune ritualul de jelire. Toate demersurile de până acum, priveghiul, jalea, doliul, erau firești, până la urmă era firesc chiar și faptul că totul se adresa unei meta absențe, unui sicriu gol. În mod obișnuit ritualul de înmormântare are în centru o absență sau transformarea unei persoane într-o prezență doar materială, de ordinul obiectelor, prin separarea sufletului de corp. În cazul lui Traian era absența absenței – cel plecat, absentul, era absent si din sicriu, iar râvna cu care era jelită dubla absență dădea de gândit. Te puteai gândi, ca localnic și spectator, că are legătură cu Bomboana, dar ea era spaima și piaza rea doar printre etnicii români. Ca simplu spectator, mai rămânea doar bănuiala că mortul era temut printre romii de la Rândul doi, căci inima de țigan cu care rimează Traian era o metonimie a forței, nu a iubirii. Și, într-adevăr, romii chiar îl socoteau un fel de bulibașă neînscăunat și se temeau de accesele lui de tiranie și violență exercitate nu numai asupra Bomboanei. Este de înțeles că nu se puteau pune într-o așteptare neutră, impasibilă, până când urma să le fie restituit corpul decedatului.

Există încă o variantă care explică jelirea meta absenței decedatului cu atâta patos în acele zile până la înmormântare considerate cruciale. Este varianta la care se poate ajunge numai când renunți să faci presupuneri sau să fii simplu spectator, varianta din interiorul comunității romilor de la Rândul doi. Romii au făcut în cazul lui Traian/Inimă de țigan ce fac de fiecare dată când moare unul de-al lor, adică s-au asigurat că plecarea sa va fi definitivă. Nu era acest mort mai special, situația de a fi dublu absent era absurdă, dar ei se comportau firesc. Absența de prim ordin, aceea prin care Traian s-a materializat în cadavru, iar sufletul a urcat la ceruri, nu înainte de a-i bântui pe unii dintre ei, aceea e adevărata problemă. Pe această despărțire se concentrează romii cu tot ritualul de priveghi, jelire, doliu, pentru că trebuie să se asigure că absentul rămâne o absență. Deci problema lor nu e deloc sicriul gol peste care plâng, absența absenței e un detaliu, adevărata provocare este posibila prezență a celui absent. Cu asta se confruntă romii la fiecare înmormântare: oare am făcut tot ce trebuia ca plecarea mortului să fie ireversibilă? Spaime de oameni naivi care cred că morții revin ca să le aducă boli, necazuri și dezastre, vor spune unii dintre noi. Nevoia disperată a unor oameni care trăiesc în nesiguranță ca tot ceea ce e eveniment radical, cum e limita morții, să fie absolut și să rămână așa, vor spune alții. Sau luciditatea simplă, morții cu morții pentru totdeauna, care-i împiedică să asculte promisiunile învierii de la slujba de înmormântare.