marți, august 4, 2020

Niciodată lumea nu va mai fi la fel

“Filosofia e timpul ce ţi-e dat a-l trăi, concentrat în gândire.”

G. W. F. Hegel

O ştim bine: lumea nu a fost niciodată la fel; timpul este el însuşi o negare a identităţii formale. Avem – fiecare dintre noi – un destin şi – împreună – o istorie, tocmai pentru că lumea (şi, odată cu ea, noi) se schimbă (şi ne schimbăm) în permanenţă. Schimbarea, însă, e de mai multe feluri. Cea dintâi e schimbarea lentă şi cumulativă, similară înaintării în vârstă; lucrurile se modifică încet, pentru că e firesc să fie uşor diferite; fiecare an şi fiecare decadă aduce ceva în plus (slujba, o casă, un copil, problemele bătrâneţii) şi, pe nesimţite, prezentul şi trecutul se despart, iar memoria individuală devine tărâmul punerii în oglindă şi al comparaţiilor. Cu toate că vârstă târzie are nostalgia tinereţii, oamenii sunt puşi în situaţia de a judeca evoluţia – evidentă – a nivelului de viaţă, al tehnologiilor, al posibilităţilor de deplasare şi de exprimare, care, toate, s-au schimbat (adesea foarte mult) în timpul ce a trecut.

Viitorul însuşi pare a sta sub semnul acestui marş de neoprit. Acesta a fost, vreme de şapte decenii, timpul omului european, aflat sub semnul “creşterii nivelului de trai” şi al “speranţei în mai bine”. Dar poate fi şi o schimbare bruscă, o “zguduire a temeliilor” care – asemeni unui cutremur – modifică dintr-o dată faţa lumii: şocul unui accident ori dispariţia cuiva apropiat (la scară individuală); un război, o revoluţie, o catastrofă naturală sau o molimă (la scară colectivă). Lumea dinainte devine de neconceput după; viaţa (individului şi a comunităţii) se împarte în două perioade distincte şi, deşi aparent timpul continuă să curgă, ceva din el s-a oprit într-un moment distinct pe care istoria nu va întârzia să-l consemneze, la fel cum ceva a început din acel timp de graţie. Există şi o a treia formă de schimbare: cea care irumpe dintr-o dată, deşi – departe de-a fi cataclismică – a evoluat îndelung până la dobândi expresia ce se impune la un moment dat.

O vorbă atribuită lui Nietzsche spune că “marile evenimente vin cu paşii porumbeilor”. Post factum lucrurile apar coerente, vedem în ele o ordine (sau mai multe), însă – atunci când apar întâia dată – par de neînţeles. Perplexitatea cu care le întâmpinăm şi neliniştea pe care ne-o produc crează angoase (dacă nu spaime) ce se traduc în reacţii emotive şi teorii ale conspiraţiei. Şi totuşi, dincolo de ce ne sperie, viitorul se află în elementele prezentului. Singurele imponderabile ţin de care dintre acestea – şi cât de mult – se vor dezvolta şi, evident, de conjuncţia lor în timp.

În ultimul deceniu s-au produs o mulţime de schimbări majore în lumea în care trăim. Din ele, din evoluţia şi întâlnirea (sau despărţirea) lor avem, deja, sub ochi o schiţă a lumii de mâine. Azi le înţelegem prea puţin şi le vedem mişcându-se haotic şi creând geometrii variabile, însă dinamica acestora ne va antrena – irezistibil – pe toţi. Ca-n orice descriere a lumii, trebuie să fim conştienţi că variabilele sunt nenumărate, astfel că nu-mi pot propune decât să evidenţiez cele mai evidente mutaţii ale deceniului ce s-a încheiat.

1. Războaiele fără sfârşit. Unul din lucrurile cele mai interesante ale istoriei postbelice este faptul că nu mai avem de-a face cu războaie ce se încheie, definitiv, prin victoria unui combatant. Bazându-se pe tehnologie şi, implicit – pe economie (în care e angrenată toată suflarea care nu luptă pe front), războaiele secolului XX au anulat distincţia dintre combatant şi noncombatant. Asta înseamnă că nu mai există civili şi, ca atare, nevinovaţi. Acolo unde avem de-a face cu un conflict, toată lumea e angrenată în război. Logica lui şi eficienţa armatelor sunt cele care suplinesc economia, serviciile civile şi – mai ales – necesarul spiritual (care se reduce la o ideologie a mobilizării totale). Încă un lucru: nu mai există războaie locale; orice confruntare – oriunde pe glob – este una mondială. Interesele traficanţilor de arme, mişcările radicalizaţilor (care caută să-şi exporte ideologia), deplasările de populaţii, perturbarea rutelor economice, “baletul” diplomatic (care tinde să devină – tot mai mult – o coregrafie abstractă şi fără incidenţă în lumea reală); toate fac ca orice război să iradieze la scară largă şi să afecteze mult mai mult decât pare la prima vedere. Supremaţia mondială a Americii, departe de-a acţiona ca un factor disuasiv, a avut ca efect “mutaţia” războiului “clasic” în altceva, greu de definit (“terorism”,“război asimetric”, “hibrid”, electronic, mediatic, al fake-news-urilor etc.). Nimeni nu e atât de nebun încât să înfrunte în câmp deschis puterea americană, care nu e doar a armatei, ci – în primul rând – a tehnologiei şi a economiei celei mai mari a lumii. Însă orice uriaş îşi are punctele sale sensibile: o măruntă zgârietură are (ne)şansa de a duce la o infecţie care-i poate fi fatală. Războaiele secolului XXI sunt mai ales de natură “imunitară”: ideea e aceea de a paraliza capacitatea de reacţie şi de rezistenţă a adversarului, folosind împotriva sa propria lui organizare şi tehnologie. Or, unul din lucrurile care determină capacitatea de reacţie a unei ţări mari la un adversar disproprţionat de mic e atenţia acordată acestuia din urmă. Arma cea mai eficientă a acestuia e aceea de a-l face pe cel mare să-şi piardă atenţia. Ceea ce, în epoca breaking news-urilor nici nu e foarte greu. Un război, o criză umanitară, o represiune violentă nu ţin burtiera televiziunilor mai mult de o lună (în cazul cel mai grav). Apoi, totul cade în banalitate, pentru că alte news-uri umplu ştirile. Şi, cum e practic imposibil ca un conflict de proporţii să fie rezolvat într-o lună – între altele şi pentru că, din cauza mondializării de care vorbeam, totul e, mereu, deosebit de complex –, lucrurile se eternizează într-un armistiţiu fără termen şi care poate fi oricând încălcat. Dezvolatarea tehnologiilor militare (la fel ca, pe alt plan, al medicaţiei) a făcut ca războaiele (asemeni bolilor) acute să devină cronice. Începând de la războiului din Kashmir (ca rezultat al partajului teritorial între India şi Pakistan din 1947), continuând cu “problema palestiniană” (urmare a proclamării Statului Israel şi a războiului pe care i l-au declarat ţările arabe în 1948), Războiul din Coreea (oprit – de facto – în 1950 şi de jure printr-un armistiţiu în 1953), până la Afganistan, Irak, Libia, Siria, estul Ucrainei lumea e plină de războaie ce se nu se mai termină. Oricare dintre ele poate fi focarul unui mare război. De ce nu se încheie aceste războaie? Pentru că nimeni nu mai are autoritatea de a le pune capăt. Autoritatea e mai mult decât forţa care impune o stare; e capacitatea de a asuma consecinţele acestei stări. Forţa crează victime şi, în faţa victimelor, toate autorităţile prezentului capitulează. “Ideologia victimară” e – şi, probabil, va fi tot mai mult – arma cea mai perversă a războaielor prezentului şi ale viitorului.

2. Ascensiunea noilor dictaturi. Războaiele emblematice ale ultimelor două decenii – Afganistan, Irak dar mai ales Siria şi Libia – au pus în evidenţă exact contrariul a ceea ce oamenii gândeau în urmă cu trei decenii. Atunci, sub efectul euforic al căderii Zidului Berlinului (şi a gerontocraţiilor comuniste din Estul Europei, iar apoi – după 1991 – a comunismului), exista un consens la scară planetară cu privire la faptul că răul cel mai mare într-o societate îl reprezintă dictatura. Dictatura e cea care distorsionează viaţa publică (impunând monologul puterii în locul dezbaterii civice), viaţa privată (ce se adânceşte – frustrant – în frică şi trădare), economia (aliniată pentru a corespunde viziunii “glorioase” a tiranului) şi, finalmente, gândirea (ce se desprinde de real şi se refugiază în construcţii imaginare). Opusul dictaturii e libertatea; dreptul fiecăruia de a face ce vrea, de a trăi cum doreşte şi de a spune ce îi trece prin minte – chiar dacă (sau mai ales dacă) toate acestea limitează omnipotenţa cu tendinţe despotice a statului (şi a individului sau a indivizilor din vârful său). Ei bine, războaiele secolului XXI au arătat – manifest – că există ceva mai rău decât dictatura: războiul civil. Acesta e, cum l-a văzut Hobbes, războiul tuturor împotriva tuturor, o stare larvară cu erupţii punctuale, dar permanente şi – à la longue– o destrămare a ţesutului social şi o cădere din civilizaţie în animalitate. În faţa acestei perspective, dictatura tinde să apară – ca în lumea romană – drept o magistratură de criză; un rău (acum ştim că e rău, dar) mai mic decât răul absolut al războiului civil. Populismul, des invocat, nu explică totul; cred că ar trebui adăugată şi frica de răul cel mai mare, care transformă răul mai mic aproape într-un “termen mediu”. Faptul că, mascate sub diverse nume (“iliberalismul” e unul dintre ele) dictaturile prosperă şi acolo unde nu e (încă) război poate fi înţeles dacă ne uităm la felul în care corifeii lor speculează spaimele – ancestrale sau mai noi – ale celor pe care îi conduc. Din păcate, spaimele acestea nu sunt reductibile printr-o bună educaţie, căci la rădăcina lor e ceva cât se poate de real. Unificarea lumii înseamnă, între altele, faptul că războiul (civil, din perspectiva umanităţii al) economiilor şi al ideologiilor e global şi – mai ales – permanent. Cum acest război nu cunoaşte răgaz, liderii autoritari au cel mai bun argument – “menţinerea siguranţei şi a stabilităţii” într-“o lume aflată în permanentă criză” – pentru a-şi revendica perpetuarea la putere. Din păcate, democraţia (după care tânjeam în urma cu 31 de ani) a ajuns (aproape) propria ei caricatură: dezbateri inutile şi nesfârşite cu privire la lucruri lipsite de relevanţă, birocraţie pletorică şi cu o retorică goală, celebrarea “diferenţei” doar în cazurile cele mai excentrice (ceea ce duce – mai mereu – la reactivitate majoritară), risipă a banului public, jocuri de interese etc. La dispariţia – bruscă sau treptată – a democraţiei redusă la aceaste stereotipuri, prea puţini vor fi cei care vor fi plânge.

3. Criza sănătăţii. Foucault – cel mult detestat de unii – a înţeles-o cu mult înaintatea timpului său: adevărata putere ţine de biopolitică. Într-o lume în care viaţa e valoarea ultimă, apărarea vieţii – în primul rând a vieţii proprii – justifică orice. Dacă economia lumii se va schimba, această mutaţie va veni în clipa în care se va pune acut problema gestionării asigurărilor de sănătate şi a universalităţii asigurării medicale (nu e deloc întâmplător faptul că “zidul lui Trump”, mai înainte de a le fi destinat mexicanilor, a avut în vedere Obamacare). O epidemie extinsă (pe care o numim pandemie) – precum cea la care asistăm în ziua de azi – justifică (paralizând orice contestare) măsuri greu de imaginat în lumea democratică din urmă cu câţiva ani. “Starea de urgenţă” (sau “de necesitate”) este, ea însăşi, o magistratură de criză care presupune suspendarea unor drepturi şi libertăţi civice. Se va spune: bineînţeles, doar că e vorba de o suspendare temporară, după care lucrurile vor reveni la normal. Problema e aceea că viruşii mută uşor şi după COVID-19 poate veni COVID-20, – 21 şi aşa mai departe. Ceea ce oamenii de ştiinţă ştiu prea bine devine acum un fapt comun: viruşii (la fel ca şi bacteriile) sunt adevăraţi alien-i în raport cu cele două regnuri cunoscute de noi – cel al plantelor şi cel al animalelor. Radiaţiile (după Cernobîl şi Fukushima), încălzirea globală (în latura ei credibilă, nu în cea ideologică), poluarea, acum viruşii mutanţi (şi – inevitabil – bacteriile la fel) se profilează a fi “duşmanii” noştri la scară largă. Problema e aceea că toţi – fără exepţie – sunt invizibili (sau vizibili doar punctual şi cu anumite tehnologii), ubicui, traversând orice mediu, cu o uimitoare capacitate de metamorfoză şi produc o mulţime de cazuri “asimptomatice”. Lupta împotriva acestui “duşman nevăzut” cere o “mobilizare totală”, delegarea întregii puteri în mâna autorităţilor şi a experţilor, precum şi reducerea contactelor strict la cele mediate tehnologic. Cu un deceniu în urmă, aşa ceva ar fi sunat a distopie de serie C. Astăzi, pare un fi scenariu credibil al viitorului. Mai mult, s-ar putea ca “progresele cercetării medicale” să evidenţieze “capacitatea nebănuită de mutaţie” a viruşilor, drept care o serie de “măsuri profilactice” (din arsenalul “stării de urgenţă”) să se perpetueze indefinit. Faţă de nocivitatea alien-ilor invizibili nu există – ştiinţific vorbind – risc 0. Ca atare, ceea ce am pierdut odată cu dezindustrializarea şi desfiinţarea armatelor naţionale pare să revină într-o altă formă: o remilitarizare comportamentală a societăţii. În acest sens – ne place sau nu – China e, pe acest teren, un adevărat model.

4. Fluiditatea populaţiilor. Atunci când vorbim despre prezent, ne vin în minte o mulţime de date care ţin de ceea ce Fernand Braudel (şi urmaşii lui) ar fi numit “istorie evenimenţială”. Dar fundalul existenţelor noastre îl constituie o mutaţie planetară, de o anvergură care anulează orice referinţă şi posibilitate de comparaţie: urbanizarea a miliarde de oameni. Miliarde – aceasta e cifra adevărată – de semeni ai noştri din toate ţările lumii şi-au părăsit familia mică sau extinsă, tribul şi satul pentru a se integra în viaţa trepidantă o oraşelor care, în câteva decenii, au crescut exponenţial. Toţi au lăsat în urmă, atunci când au plecat, nu doar nişte persoane concrete şi legăturile care-i identificau în comunitatea de origne, ci toată structura de relaţii, rituri, tabuuri şi credinţe care – timp de milenii – a structurat lumea lor ancestrală. Sigur, n-au uitat-o dintr-o dată, mai au nostalgia ei, eşecul vieţii urbane îi face să o actualizeze (uneori – din păcate – în forme violente), dar au lăsat-o în urmă. Intrând în oraş, au acceptat logicile acestuia: anonimizarea în marea masă, cultul productivităţii şi al eficienţei, raţionalizarea vieţii bazată pe calculul costurilor şi al beneficiilor cuantificate în bani, progresul pe care-l antrenează nu doar tehnologiile, ci şi mitul “vieţii mai bune”, educaţia neutră pe care o dispensează statul pentru copiii lor şi – în măsura posibilităţilor – asistenţa socială pe care acesta (statul) poate (sau e dispus) să o acorde. Onest vorbind, aceasta e adevărata mondializare (al cărui suport sunt, evident, tehnologiile a căror “delocalizare” face dezvoltarea posibilă oriunde). Oricât de ciudat ar părea – uitându-ne la valurile de boat-people-şi ce bat la porţile Europei – aceştia mai curând ne seamănă decât sunt deosebiţi de noi. Identitatea locală, cea legată de comunitatea rurală (cu riturile ei imemoriale) îi făcea să fie deosebiţi; credinţa în “viaţa mai bună” a marilor oraşe e un nivelator civilizaţional. Marshall McLuhan s-a înşelat într-un singur punct: planetar nu e satul, ci oraşul. Iar în acest oraş global – care e “terenul de vânătoare” al afaceriştilor, nu al etnologilor – libertatea de circulaţie e o fatalitate. Nu doar televiziunea satelitară şi telefonia mobilă (ce au dus peste tot “visul merican”), nu doar sfârşitul ideologiilor excluzive, nu doar faptul că turismul a ajuns să ia locul economiilor bazate pe industriile grele, nu doar transferurile de fonduri şi generalizarea paşapoartelor sau – în cazuri mai rele – devastările produse de războaie şi de catastrofele climatice stau la baza marilor exoduri trans-naţionale. Ci, în primul rând exodul intern, de la sat la oraş. Încă mai bine de o treime din populaţia lumii locuieşte în zone rurale. Mai devreme sau mai târziu, cei mai mulţi dintre aceşti oameni îşi vor părăsi lumea de baştină şi vor pleca să-şi caute norocul sub “luminile oraşelor”.

Cu adevărat interesant e faptul că această dinamică nu e doar la scară mare, ci şi la nivel micro, în interiorul individului. Dacă în “lumea tradiţională” eram identificaţi prin apartenenţa familială (tribală) şi comunitară, iar viaţa decurgea în tipare ritualice clare, în lumea globalizată şi excentrată a marilor oraşe suntem mai puţin “cineva” în sens tare, cât o constelaţie de “feţe”, “meme”, gânduri, reacţii şi emoţii ce se diseminează, se contaminează şi se reconfigurează mereu. Cu toţii avem mai multe identităţi, dintre care una luptă cu alta, sau una o tratează pe alta, ne întâlnim sub un aspect sau altul (şi, tocmai de aceea, avem nostalgia prieteniilor totale din copilărie) şi, în general, suntem “delocalizaţi” în toate reţelele tehnologice şi, mai înainte de acestea, în toate ficţiunile imaginare pe care le trăim. Aşa cum grupurile umane sunt atrase de mirajul oraşelor în care “se trăieşte mai bine”, indivizii sunt atraşi de reţelele sociale, care le oferă promisiunea “comunicării” şi şansa cultivării narcisimului. Ubicuitatea virtualului îşi cere pandantul în real, iar faptul de “a călători şi a-ţi face prieteni” e avanpostul mobilităţii la scară planetară. În definitiv, noile tehnologii media ne oferă iluzia faptului că putem vedea fără a fi văzuţi. Dar, în lumea big data, cu toţii suntem la fel de trasparenţi, la fel de nelocalizabili în mişcarea browniană a cotidianului şi la fel de captivi sub ochii lui Big Brother.

Astăzi, lucrurile acestea pot părea diferite; mâine pot apărea ca aspecte ale uneia şi aceleaşi realităţi. Căci – uităm mereu acest lucru – aceasta e una din funcţiile lui “mâine”: cea de a aduna ceea ce azi ni se pare a deosebit şi străin. Poate tocmai de aceea mâine nimic nu mai e la fel ca astăzi…

Distribuie acest articol

25 COMENTARII

  1. Se pot face infinit de multe scenarii… m-as baza intii pe datele statistice actuale. Pina una alta cei tineri, si mai ales copiii, nu sunt afectati. Deci, desi suna cinic, lumea se va curata de cei din generatia mea, exista unele studii care prognozeaza o mortalitate de 50% la aceasta categorie. Generatia mea oricum nu prea mai participa la functionarea omenirii, pe undeva e chiar o frina. Desigur cu exceptiile de rigoare, cine nu are batrini sa-si cumpere, exista genii de virsta inaintata care creeaza lucruri deosebite si la batrinete.

    Drept urmare ar putea sa se reduca speranta de viata la nastere, fapt care ar schimba masiv mentalitatea de azi. Nimeni nu va mai economisi pt batrinete, ci va consuma tot atit cit e tinar.

    Dar, e adevarat, nimic nu va mai fi cum a fost, s-a mai spus asta si dupa Cernobil si dupa 11.09 si dupa cutremure si dupa Tzunami si dupa nenumaratele scenarii apocaliptice cu venirea cometei.

    • Orice scenariu e posibil. Poate vom scapa cu cateva zeci-sute de mii de morti, poate nu. Este posibila inclusiv o mutatie ucigasa care sa „rada” mare parte din populatie. Sau un razboi mondial pe baza haosului creat de virus.
      Vom vedea ce vom invata din asta. Eu nu pot sa dau decat cateva teme de gandire:

      1. Nu poti manca bani.
      2. Suntem mai egali decat credem.

      Degeaba esti bogat si stai in viloaia ta de lux, pe provizii de caviar si sampanie, daca nu vine „fraierul” ala sa-ti repare teava, sa iti ia gunoiul, sa iti aduca paine etc. Unii din alte tari, de prin Nordul Europei, au inteles asta de mult. Noi inca mai credem ca o masina si o viloaie „te fac om”.
      Sa spunem adevarul: primii ani de viata iti seateaza acele voci interioare ce greu mai pot fi aduse la tacere. Cei din generatia decreteilor, cu multi parinti inca tarani, au fost „setati” sa ajunga „domni” cu orice pret. Adica sa fie mai presus decat altii. Asta s-a transmis pana in generatia mea ( anii 80 ) si abia hipstereala Millenials pare sa mai atenueze asta, desi e in plina perioada de forme fara fond, inca nu stiu cu ce se mananca, dar simt ei ca pe undeva asta e calea.

      3. Sa intelegem ca factorul „comunitate” conteaza si ca, orice suferinta sudeaza comunitati, in timp ce altele, cu baze putrede se destrama. Desi aparent virusul ne obliga sa devenim antisociali, gratie tehnologiei, comunitatile pot supravietui si virusul nu poate fi oprit decat prin actiuni „comunitare”, intelegand ca nu numai interesele noastre imediate conteaza, ci si ale celorlalti. E drept, la romani e cumva o noutate. Cum sa „fii fraier” sa nu iti incarci caruciorul la supermarket, sa iesi din izolare daca ai „o treaba” , sa iti pese si de ceilalti.

      • Dorinta de a avea vila si masina misto e o chestie extrem de pozitiva, aceasta dorinta a dus la progresul omenirii, nu numai tehnic, ci si spiritual. Fara „Vile” nu ar fi inflorit arta, cultura etc.
        Ca banii, vilele nu sunt totul e alta mincare de peste, bogatia nu exclude comunitatea, ci chiar din contra, uneori. Hoop, un miliardar neamt, unul din cei care a infiintat firma SAP, a bagat multi bani intr-o firma care poate va reusi sa faca un vaccin contra Corona. Picant e ca acesta, care e si patronul unei echipe de fotbal, a fost extrem de injurat si jignit.

        Nu-ti face iluzii, vor exista in continuare reparatori de tevi, stringatori de gunoaie etc. deoarece si acestia trebuie sa traiasca din ceva.
        Si-nca ceva, cei putrezi de bogati isi vor putea permite sa-si faca instalatii de intubare cu oxigen la subsol, in vila.
        In nici un caz criza virusului nu va nivela populatia ci din contra, va scoate in evidenta inegalitatile.

        • Doar o mica precizare am de facut. Fiecare e liber sa inteleaga ce vrea din postul meu anterior.
          Insa nu vreau sa inteleaga ca am ceva cu ideea de a-ti face vila. Ci doar cum a fost facuta. Prin a da din coate, in stilul „fiecare pentru el”. Sa ne uitam mai bine in jurul nostru la asa-zisii oameni de succes. Nu stiu daca avem vreunul al carui nume sa fie legat de vreo realizare „umanista” ca sa zic asa si nici nu va ramane in istorie pentru altceva decat ca a tras pentru el.

  2. Lumea n-a mai fost la fel după 1914 (a se vedea Zweig), nici după 1944 (Hiroshima și Nagasaki), nici după 1980` („societatea nu există”), nici după 1989 (colapsul comunismului), nici după aruncarea marii pânze de păianjen peste noosferă (www) în 1993, nici după 9/11. Cu certitudine, nu va mai fi la fel nici după anul 2020.
    După mania virtualului, care a distrus ficționalul structurator, realul revine la întâlnire, în mod deloc comod multora. A venit vremea să trecem de la PENSER la PANSER, cum zice unul dintre marii gânditori ai prezentului, Bernard Stiegler.
    Ați scris, ca de obicei, un text cum rar se pot citi în media RO mainstream. Felicitări!!!

    « J’imagine que l’humanité n’est pas entièrement différente des vers de farine qui se développent à l’intérieur d’un sac et qui commencent à s’empoisonner par leur propres toxines bien avant que la nourriture ou même l’espace physique ne leur manque. Nous sommes habitués par toutes nos traditions intellectuelles à une échelle de rapports entre l’humanité et la planète qui est en train de se transformer de manière radicale et je ne suis pas du tout persuadé que nous soyons moralement, psychologiquement, peut-être même physiquement équipés pour y résister. »
    (C. Levi-Strauss)

    • Societatea nu exista, afirmatie a Mme Thatcher, este cea mai dura transformare suferita de umanitate in ultimii 40 ani, si mai ales in ultimii 20 ani.
      Lumea se atomizeaza, oamenii devin cetateni globali, mai precis cetateni ai nimanui, pentru ca a fi cetatean inseamna sa apartii unei cetati si sa-ti pese de ea, s-o aperi daca este nevoie. Cand in loc de armate de cetateni avem avem in majoritatea tarilor armate de mercenari, cand fabricile le mutam in China, Bangladesh , sau Vietnam (mai recent si Laos), cand ne punem banii in Cayman Is sau Cipru, cand inspiram zilnic o subcultura produsa pe aiurea, am incetat sa fim cetateni. Si daca nu ne place cetatea curenta ne luam bagajele si ne mutam pe alt meridian, nu mai exista un minim liant care sa mentina tesatura a ceea ce s-a numit societate. Omul sec 21 procedeaza precum intr-o zicere cam porcoasa: Bai tigane arde satul, imi ….. ma mut in altul.
      David Goodhart a scris o carte in care despre diferenta intre oamenii de peste tot si oamenii de undeva (the men from anywhere vs the men from somewhere). Paradoxal, ultimii sunt ceva mai putin educati, in timp ce primii sunt elitele lumii de azi (era sa scriu ale societatii, dar am corectat la timp). Cand elitele nu au nici un atasament fata de cetate s-a dus dracului cetatea. Fara cetate nu ai unde te poti adaposti, cetatea ii tine pe barbari afara.

  3. Well, poate faptul că libertatea a fost confiscată de marxiștii de rit nou ar fi o bună explicație. Când ne împărțim funcțiile în stat încă dinainte de alegeri, după care facem o ”mare coaliție” din primele două partide, dorește cineva să susțină că aceea e democrație? La al 4-lea mandat e tot democrație? Simplul fapt că este menționat Foucault spune totul. N-ar fi trebuit menționat și Derrida, ca să fie meniul complet?

    • Cât despre măsurile ”justificate” de pandemie, e probabil nevoie de câteva hypermarketuri vandalizate de revolte de stradă pentru ca politicienii să înceapă să revină la realitate.

      • Dar e evident!

        Mai asteapta domnii un pic sa vada vreun semn de imbunatatire, dupa care declara „victoria” indiferent de rezultat si urmari. Win win, sa zic asa. Au de ales: sacrificarea discreta unui numar nedeterminat de persoane (in special 70+) sau revolutie, anarhie, sange pe strazi. Ce ai alege, daca ai fi politician contemporan, cu certitudinea ca poti ambala „victoria” intr-o forma palatabila?…

        Evident, in prima instanta, nici un politician nu indrazneste sa declare cinic „da, boala afecteaza mai ales pensionarii, restul vor fi ok, majoritatea”, e inuman. Ma astept insa de la ei sa gandeasca asa.

        • @hanu – nu e nevoie ca lucrurile să fie exprimate chiar atât de brutal, ele trebuie exprimate constructiv: ”țara trebuie să funcționeze, economia trebuie să funcționeze”.

        • Fii serios, daca as fi imunocompromis lumea nu s-ar opri pentru mine. Nici macar nu s-ar purta cu grija in jurul meu. In cel mai bun caz, m-as inchide intr-o bula (daca as avea acces la una).
          E o first world problem – nu o spun cu rautate.
          Obs: Aproape toate cazurile de la noi sunt oamenii cu staif. Bai, a dracu’ boala, nici sa se apropie de sectorul 5.

  4. „Oricât de ciudat ar părea – uitându-ne la valurile de boat-people-şi ce bat la porţile Europei – aceştia mai curând ne seamănă decât sunt deosebiţi de noi.”

    Nu stiu cum ati ajuns la concluzia respectiva. Eu nu vad cum cei (ori majoritatea celor) din Siria, Irak, Afghanistan ori din tari africane ca Ghana si Nigeria seamana cu mine ori cu dv. Ca nivel de studii, cultura – in sensul lecturilor sau al apartenentei la un spatiu cultural, posibilitate de adaptare la tara de adoptie mi se par foarte diferiti.

    PS „Al carui suport” din fraza dinainte ar trebui sa fie „Al carei” (ca e vorba de mondializare).

  5. Apocalipsa vinde cel mai bine. A arata cu degetul e mai usor decat a propune solutii si a lua initiativa in a le implementa.

    „Avem – fiecare dintre noi – un destin şi – împreună – o istorie …”

    Domnule Maci, istoria nu e scrisa inainte de vreme, destinul ni-l facem cu mana noastra. Nimic nu e hotarat de pe acum.

    Ce vad eu e ca dupa fiecare din momentele pe care le-ati enumerat ca schimbatoare de vremuri, omenirea (in general) a dus-o tot mai bine.

    „delegarea întregii puteri în mâna autorităţilor şi a experţilor”

    E asta o noutate? Nu delegam puterea in mana autoritatilor o data la 4-5 ani (la alegeri)? In rest ne ramane sa luptam cum putem pentru drepturi noi daca ni se pare ca nu e bine, sau sa le aparam pe cele pe care le avem daca sunt sub asediu.

    „Dar, în lumea big data, cu toţii suntem la fel de trasparenţi, la fel de nelocalizabili în mişcarea browniană a cotidianului şi la fel de captivi sub ochii lui Big Brother.”

    UE a luat tot felul de masuri la presiunea publicului in protejarea datelor personale. Din nou, doar pentru ca BigBrother ne urmareste acum, nu inseamna ca nu putem schimba lucrurile.

  6. Numai unii au voie să fie victime ? „Autoritatea e mai mult decât forţa care impune o stare; e capacitatea de a asuma consecinţele acestei stări. Forţa crează victime şi, în faţa victimelor, toate autorităţile prezentului capitulează. “Ideologia victimară” e – şi, probabil, va fi tot mai mult – arma cea mai perversă a războaielor prezentului şi ale viitorului.”
    Cum naiba nu se mai referă nimeni la zecile de milioane de victime ale bolşevismului, comunismului asiatic , care, iată ne dau lecţii de tot felul.

  7. Mihai, cred că în privința lui McLuhan nu ai dreptate. ”Satul planetar ” pe care ni-l propune judecății si realității , nu este ”satul lui Lucian Blaga ” nici pe departe.Mc Luhan pornește de la alte premise , ajunge și ne permite alte concluzii decît L. Blaga. Si nu s-a înșelat . In ”Mireasa mecanică : folclorul omului industrial ”(1951), unde vorbește pentru prima dată despre acest ”sat”,filosoful canadian a intuit perfect ”domeniul planetar” al informației și INTERNETULUI ,care, iată deja ne ”inundă” , prefigurînd cea de a treia revoluție informațională a omenirii.Poate că din acest motiv, primul editor al cărții i-a si amînat aparitia , punîndu-l în mare și dilematică încurcătură. S-a publicat mai întîi ”Galaxia Gutenberg”,abia apoi …”satul planetar”. Un fost student si admirator, NIEL POSTMAN i-a adîncit insă” ideația” scriind in 1985 ”AMUSING OURSELVES to DEATH ” si incă alte cîteva lucrări de mare audiență. In RO aceste lucrări sunt incă foarte …anonime.

  8. Mi-a placut foarte mult textul prezentat. Ca cercetator al elitelor vietii urbane in lucrarea mea de doctorat, m-a atras in special ideea ca „planetar nu e satul, ci oraşul.” Daca ar fi cumva inspirata din alt autor m-ar interesa si acea sursa. Daca nu, m-ar interesa o dezvoltare a ideii. Textul este marcat de fluiditate si coerenta. Poate parea putin pesimist pe alocuri, dar asta e caracteristica vietii privite din perspectiva sociologica realista. Probabil cea teologica aduce mai multa speranta. Toate cele bune!

    • Orasul planetar este locuit de cetatenii nimanui (vedeti si comentariul meu de mai sus), oameni fara patrie. Marile focare de civilizatie citadina: Roma, Constantinopol, Florenta, Amsterdam, Londra, Paris, Munchen, Berlin, NY au fost si au ramas, atat timp cat au reprezentat ceva, centre patrunse de civilizatia natiunii respective.
      Omul fara patrie imi aduce aminte de ridiculizarea de catre tarani a Frontului Democratie Populare insailat de comunistii romani in 1946. Membrii FDP earu numiti la tara Fara Dumnezeu si Patrie.

  9. Bun. Foarte interesant. Dar interesant ar fi si un articol despre cat de scurta este memoria omenirii (oamenilor). Lumea isi va aminti ca despre un episod neplacut, Sa zicem ca unii vor compara asta cu stagiul militar obligatoriu (din vremurile de trista amintire). Vor ramane invatamintele, procedurile si protocoalele care vor imbunatati viteza de reactie. In general o experienta pozitiva. Si romanul are o vorba: mortii cu mortii, viii cu viii.

  10. tot respectul pentru efortul autorului dar cred ca orice predictie este imposibila datorita fatuluuiglobalizarii, deci daca dispare sentimentul de solidarizare cum a fost o perioada dupa cutremur, revolutie, intr-adevar totul devine posibil, deci sa ne bazam, sa speram, sa ne rugam cum crede fiecare ca omenirea sa supravietuiasca, trebue sa creden neclintit ca Pronia Dumnezeiasca va fi cea caare va reorienta o evolutie nfavorabila, niciodata Ea nu s-a manifestat in sensul distrugerii propriei Creatii.

  11. Virușii au existat și au suferit mutații mereu. Problema este globalizarea. O altă problemă – inadecvarea sistemului democratic la situații de criză. Globalizarea ne-a privat de avantajele tehnologiei moderne și am ajuns să combatem epidemiile ca-n Evul Mediu (viteza răspândirii nu a permis fabricarea/identificarea unui vaccin/antidot în timp util). Statul de drept ne-a împiedicat să ne apărăm interzicând accesul celor din zone afectate.

  12. cred ca e nevoie de reconfigurare din foarte multe puncte de vedere

    criza aceasta ne-a adus la baze, avem ocazia sa ne dam seama care sunt bazele, sa le refacem

  13. ,,Niciodată lumea nu va mai fi la fel”, nu mai este silogism ci a devenit sofism asa cum arata evenimentele de la World Trade Center, de care autorul nu face amintire!
    “Filosofia e timpul ce ţi-e dat a-l trăi, concentrat în gândire.”
    Ar fi trebuit schimbat cu:
    „Filozofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri,important este însă de a o schimba.“
    Si poate asa articolul aducea o plus valoare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

Antifragil

de

Nassim Nicholas Taleb

recomandată de contributors.ro

 

Top articole

Pandemia la români: datoria supunerii

Că Guvernul României acuză cetăţenii acestei ţări pentru eşecul propriilor sale politici destinate să limiteze efectele pandemiei nu este suprinzător: în...

Portret robot al coronascepticului

Nu există un portret robot al coronascepticului. Unii sunt ne-educați, alții sunt experți. Unii sunt excluși social, alții sunt vedete. Unii nu...

Şapte ani de la moartea lui Silviu Olariu – fizicianul care s-a opus proiectului „marelui laser”

Silviu Olariu (1955 - 2013) a fost unul dintre cei mai dotați cercetători români care s-au afirmat din anii '70 încoace. A...

Prioritățile medievale ale României

Sîntem (sau mai degrabă am fost) membri cu drepturi depline în Agenția Spațială Europeană (European Space Agency, ESA). Plătim o contribuție anuală, dar - acest lucru este foarte important! - cvasitotalitatea banilor se întorc în țară, pentru a finanța industria de înaltă tehnologie! Banii NU se duc la "străini", ci folosesc la dezvoltarea industriei naționale.

Colegii, coledzii și capturarea statului (I și II)

Motto: “Ei ar vrea să fie niște oameni care se ajută unii pe...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.