vineri, martie 29, 2024

Nicolae Breban. Genealogia resentimentului

Am scris din nou despre scandalul Breban.
Lucrurile mi se păreau limpezi, n-as fi insistat; dar m-a îngrijorat faptul că oameni foarte inteligenți si onești, precum Bogdan Crețu, pot așeza faptele într-o perspectivă pe care o socotesc greșită.

I. Fapta

În 10 mai, Nicolae Breban declara la Antena 3, în emisiunea lui Radu Tudor: „Dacă ar fi îndrăznit un om ca Patapievici să afirme aceste lucruri, în Ungaria sau în Polonia l-ar fi bătut sau l-ar fi împuşcat“. După câteva zile, se pare că ar fi reluat în rezumat cele spuse la Antena 3 într-o ședință la Academia Română; ce-i drept, în ce privește acest aspect lucrurile sunt neclare: dacă Breban admite că a rezumat la Academie cele spuse în emisiunea de la Antena 3, Eugen Simion neagă decis că prozatorul ar fi vorbit despre împușcare între pereții Academiei.

Putem presupune că Nicolae Breban își aduce aminte mai bine decât Eugen Simion ce a spus la Academie; dar asta nu e esențial. Ce e important e că episodul de la Antena 3 și, poate, de la Academie e climaxul unui hate speech pe care Breban îl practică de o bună bucată de vreme; genul acesta de violențe lingvistice a escaladat odată cu antecedența de la ICR, când l-a numit pe H.-R. Patapievici „haimana ordinară”, însă e lesne de văzut că nu doar gesticulația publică a lui Breban, dar și scrisul lui autobiografic din ultimul deceniu și ceva e profund virusat de pulsiunile unui limbaj al resentimentului, din ce în ce mai agresive și mai greu de reprimat. Și literatura memorialistică din Sensul vieții, și procesul intentat criticilor congeneri lui în Trădarea criticii, și o bună parte din articleria confesivă din Contemporanul – toate sunt irigate de fluidele toxice ale resentimentului, acolo încă subreptice, dar eliberându-și la vedere întregul apetit pentru distrugere în ieșirile recente. Care nu sunt, așadar, accidente – ci culminația unui resentiment degenerativ.

Observator cultural a dedicat două importante articole acestui caz într-un anume sens exemplar. Le voi discuta pe scurt pe amândouă.

II. Tezele

Ovidiu Șimonca, Dar la polonezi v-aţi gîndit cînd aţi spus că ei l-ar fi împuşcat pe Patapievici?, în Observator cultural, nr. 775 din 05.06. 2015

Iată ce observă Ovidiu Șimonca:

„Practic, Nicolae Breban – fără să precizeze contextul sau epoca – generalizează şi îşi arată dispreţul faţă de alte popoare, cărora le atribuie pulsiuni criminale. Este un exemplu de discriminare… Pentru Breban, la unguri sau la polonezi ar exista primatul pumnului şi al pistolului. Nicolae Breban insultă grav două popoare. El n-a vorbit de cazuri izolate de violenţă, ci de Ungaria şi Polonia.”

Poziția lui Ovidiu Șimonca de aici e ireproșabilă. Observația lui, anume că Breban e în fond nu doar agresiv cu Patapievici, ci și disprețuitor față de polonezi sau unguri, e de necontrazis. Institutul Polonez a și făcut publică zilele acestea o scurtă declarație prin care taxează cum se cuvine acest derapaj incalificabil. După cum ireproșabilă e și observația din finalul articolului, după care academicianul ar trebui să rămână academician și la Antena 3, și la Academie, și oriunde altundeva – prin urmare, aș zice că Eugen Simion s-ar cuveni să fie mai moderat în susținerea lui pentru Nicolae Breban.

Într-un singur loc nu înțeleg logica lui Ovidiu Șimonca – anume atunci când crede că „invocarea Academiei este un bun prilej pentru domnul Gabriel Liiceanu de a se victimiza şi de a trimite scrisori deschise preşedintelui Academiei, Ionel Valentin Vlad” – victimizarea presupune să te pretinzi victimă atunci când nu ești una; or, la data la care îi scria președintelui Academiei, Gabriel Liiceanu avea motive să creadă că Nicolae Breban ceruse și împușcarea lui (sau, după altă sursă, aruncarea lui și a lui Andrei Pleșu în închisoare). Avea, prin urmare, motive să creadă că a fost victima unui atac verbal al lui Nicolae Breban; faptul că sursele respective au decis în cele din urmă să nu își facă publice declarațiile nu îi este imputabil lui Gabriel Liiceanu.

Cu acest mic distinguo, împărtășesc întru totul atitudinea lui Ovidiu Șimonca.

Bogdan Crețu, Nu trageți în Nicolae Breban!, pe site-ul Observator cultural, categoria On-line – actualitate, http://www.observatorcultural.ro/Nu-trageti-in-Nicolae-Breban*articleID_31977-articles_details.html

Mă surprinde, pentru întâia dată de când îl știu pe Bogdan Crețu (prietenia noastră datează de vreo 15 ani), felul în care înțelege să construiască, în articolul lui, o poziție de echilibru („Sper să fiu bine înţeles: acest text nu se vrea decît un îndemn la echilibru”, spune el în finalul articolului). Retorica articolului este, în general, una de tipul „da, dar…” – adică „Nicolae Breban a întrecut măsura”, cum admite Bogdan, dar există mereu justificări, scuze, circumstanțe atenuante pentru această depășire a măsurii.

Cum ar fi, de exemplu, posibilitatea de a vedea „într-o astfel de declaraţie o şarjă, o… ʹmetaforăʹ samavolnică. (Dacă îi spun unei doamne că îmi vine să o mănînc, o fac sperînd la alte rezultate, nu să fiu acuzat de canibalism…)” Îmi scapă logica din exemplul lui Bogdan: crede el că Breban i-a făcut lui Patapievici o declarație erotică? Sau, admițând că exemplul e nefericit, crede oare că împușcarea e doar o metaforă pentru sentimente mai benigne? Pentru care anume? Îmi vine greu să le văd.

Cum ar fi, de asemenea, posibilitatea de a vedea în reacția lui Gabriel Liiceanu o abilă operațiune de imagine – atât de importantă în contextul acesta al justificării, încât Bogdan o subliniază cu ghilimele:

„Gabriel Liiceanu este direct interesat să mai apară încă o dată în profitabila ipostază de victimă, de erou al naţiei, gata să fie sacrificat în apărarea valorilor civilizaţiei europene.”

Cum am spus și mai sus, victimizarea presupune confecționarea unui statut de victimă în absența unui atac. Or, atacul – din câte spuneau atunci sursele intraacademice – a existat; chiar dacă atacul e strict verbal, aceasta nu înseamnă că obiectul atacului nu e propriu-zis o victimă. Iar a reacționa când afli că ești atacat nu e deloc o chestiune culpabilă sau reprobabilă. Mai mult, luat de valul stilistic, încercând să dizolve în acizii ironiei poziția lui Gabriel Liiceanu, Bogdan îl numește de-a valma când victimă (profitând de statutul ei), când erou (unul de asemenea fals, se subînțelege), când „sacrificat” de serviciu, intentându-i în fapt tot atâtea procese de intenție. Îmi scapă, din nou, logica: în ce fel aceste presupuse intenții ale lui Liiceanu îl disculpă pe Breban?

Apoi, un alt argument de genul „da, dar…” e acela după care nici un pericol real nu-i amenință pe cei atacați de Nicolae Breban: da, au fost vitriolați verbal, dar  „realitatea este că nu planează absolut nici o ameninţare asupra domnilor Liiceanu, Patapievici şi Pleşu. Dimpotrivă…”  (Italicele sunt tot ale lui Bogdan Crețu.)  Aș avea aici două observații: mai întâi, H.-R. Patapievici a fost chiar în această realitate scuipat pe stradă, îmbrâncit la mall, agresat în alte moduri pe care discreția mă forțează să le trec sub tăcere (de vreme ce el nu le-a făcut publice, nu le pot face nici eu). Apoi, probabilitatea ridicată ca nici un cetățean să nu îl împuște la propriu pe Patapievici nu disculpă în nici un fel atacul verbal al lui Breban, de o violență remarcabilă și la ICR, și la Antena 3. Cât despre ce înseamnă acel misterios „Dimpotrivă…”, îmi vine din nou greu să înțeleg.

Alt argument straniu spune: „da, unele declaraţii ale sale sună îngrijorător, merită o replică”, dar… „imaginea lor publică nu are decît de cîştigat” (italicele lui Bogdan), iar  „atacurile lui Nicolae Breban le fac, în fond, bine, le dau apă la moară, le alimentează popularitatea. Iar ei ştiu foarte bine acest lucru şi nu ratează momentul… Lui Breban, în schimb, îi fac rău.”  Ce binecuvântare, așadar, să declare cineva că meriți împușcat! E aproape altruist ce face Breban: camuflându-și generozitatea sub un limbaj de o violență extremă, le face lui Patapievici și Liiceanu un enorm serviciu de imagine, echivalent  ca ordin de mărime cu propriul deserviciu. Dacă aș avea avântul ironic al lui Bogdan, m-aș putea și eu juca, numindu-l pe Breban „sacrificat”, „erou al nației” etc. Dar ironia mea ar fi la fel de discordantă ca a lui într-un asemenea context.

Ultimul argument de tip „da, dar..” privește statura culturală a celor injuriați. Da, Breban i-a atacat; dar meritele lor ca scriitori sunt inferioare, în vreme ce el e un mare romancier. Indiferent dacă are sau nu dreptate în felul în care îi caracterizează pe cei trei scriitori (eu cred că nu), pur și simplu aceasta nu e în chestiune. Breban putea să spună că ar merita împușcat cel mai neînsemnat scriitor din USR – agresiunea lui verbală ar fi fost la fel de inadmisibilă. Mă mir că e atât de greu de văzut aceasta pentru un tip cu simțul etic al lui Bogdan.

În fine, axioma cu care se încheie textul lui, de asemenea subliniată cu italice, e următoarea: „Conflictul este unul politic, nu unul literar.”. Nici ea nu mi se pare sustenabilă: conflictul e doar etic și atât. Nu e admisibil sub raport etic să ai comportamentul verbal al lui Nicolae Breban; la asta se reduce totul. Restul argumentelor de tip „da, dar…” nu-l disculpă pe Breban nici măcar cu un milimetru. El rămâne agresorul, iar Patapievici agresatul – oricâți de „dar” am putea inventa și inventaria.

III. Sinteza

Pentru Nietzsche, cea mai dezgustătoare formă de morală era aceea a resentimentului. Morala celui puternic e eliberată de resentiment, spune el în Genealogia moralei.

E o ironie enormă, și cumva exemplară în registru negativ, ca un romancier obsedat de supratema nietzscheană a puterii și a moralei celui puternic să ajungă un fidel avatar al moralei resentimentului – adică al moralei celui slab („morala de sclav”, o numește Nietzsche).

În anii 60, atunci când resentimentul nu-l măcinase încă, Nicolae Breban a dat o serie de vreo patru romane puternice, inclusiv în sens nietzschean; azi, erodat de resentiment, scrisul lui e, ca și gesticulația lui publică, o ilustrare și un efect al slăbiciunii. În sens nietzschean, dar nu numai.

Puține fabule despre forța resentimentului (care a reușit, iată, să distrugă o natură genuin nietzscheană precum cea a lui Nicolae Breban) sunt mai înfricoșătoare. Și mai deprimante. Ca orice cădere din genealogia moralei în aceea a resentimentului.

(text preluat din revista Timpul)

Distribuie acest articol

23 COMENTARII

  1. Primul caz:
    – nu credeti in Simonca nici cind aduce laude; sub pretextul ca e scandalizat, da cu batul in balta dupa sloganul „prietenii stiu dece!” Ipocrizia gestului sau este evidenta: de faptul ca au fost jigniti polonezii e foarte scandalizat, dar nu si de jignirea lui Liiceanu si Patapievici.
    Al doilea caz:
    – Spre rusinea mea nu stiu mai nimic despre Bogdan Cretu (ceva parca imi da tircoale, dar nu). Dar argumentele avocatesti cu care intra in discutie, nu fac casa buna cu logica.
    Ci cu periatul „dom` Breban, aveti o scama!”.

  2. Măi, tu vrei sa te înjure Breban şi pe tine, să devii celebru şi victimă şi erou prin asta?
    Zău, ar fi păcat…
    Măcar de te-ar înjura unul a cărui părere contează.

    Mai bine ar invăţa dinozaurii că Epoca De Aur a Pupatului in Cur s-a terminat.
    Generaţiile tinere se bazează pe valoare, nu pe băgări in seamă si analingus.
    Mă bucură poziţia fermă.

  3. apropos de N.:

    aforismul 74, Dincolo de…
    un om de geniu este insuportabil dacă nu are măcar dpuă calități în plus: recunoștința și puritatea. (am citit și eu zilele astea noua ediție)

    nu știu de mister Breban dacă are geniu sau nu (Operă, cum zise-se el), dar la recunoștință și puritate treaba-i clară.

  4. 1. ” … când l-a numit pe H.-R. Patapievici „haimana ordinară”… scrisul lui autobiografic din ultimul deceniu și ceva e profund virusat de pulsiunile unui limbaj al resentimentului …’
    Sa il ataci pe Breban pentru catalogarea finuta a unuia care nu merita, vorba ceea, macar „doua palme” nu prea este in regula.
    2. „… n-a vorbit de cazuri izolate de violenţă, ci de Ungaria şi Polonia.” Nici vorba sa fi spus Breban ca Ungaria sau Polonia l-ar fi batut sau impuscat. A spus ca daca traia acolo ar fi fost… Si asta asa este. Ei nu sunt atat de toleranti cu cei care ii batjocoresc. Nu stiu daca il chiar impuscau, dar galeti de „fecate” in cap tot ii turnau.
    3. ” … Nicolae Breban a întrecut măsura”. Nu Breban nu a intrecut masura. Noi am intrecut masura de jos a „punerii cenusii in cap” ca sa nu suparam „licuricii” de aiurea.
    4. ” Puține fabule despre forța resentimentului (care a reușit, iată, să distrugă o natură genuin nietzscheană precum cea a lui Nicolae Breban) sunt mai înfricoșătoare. Și mai deprimante. Ca orice cădere din genealogia moralei în aceea a resentimentului.” NU, NU. Putine „fabule” despre acceptarea aruncarii cu noroi in acest biet popor decat „fabulele” lui patapievici sunt mai infricosatoare. Daca nu credeti, recititi-l pe Eminescu. Are scrieri care se potrivesc ca o manusa vremurilor pe care le traim. Si celor care se fac ca nu vad ca suntem calcati in picioare. Pana vom sta in genunchi. cu scopul declarat de un recent „sef de stat”.

    • @ vitansandu,

      pari a fi fost un elev model la lectiile de invatamint politic.
      Aici esti (si tu) ge-ni-al: „Daca nu credeti, recititi-l pe Eminescu.”

      • Diferenţa între epoca lui Eminescu şi a lui Patapievici stă în faptul că atunci când Eminescu era tânăr, vioi şi cu tocul în mână, „uriciunea fără suflet, fără cuget, negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri” nu era un Bercea Mondial de pe atunci, cu toate că el corespunde destul de bine descrierii, ci era tocmai clasa conducătoare a vremii. Poporul, în schimb, era idealizat.

        Sub pixul lui Patapievici, poporul e cel care are o inimă ca un cur şi o radiografie ca a fecalei :)

  5. Acel „Dimpotriva” din articolul d-lui Cretu este expresia prostiei pure, de ce sa ne prefacem ca nu intelegem. Am ales ipoteza cea mai putin rea.

  6. Mult zgomot pentru nimic.

    Eu nu inteleg cum unii, care nu au nimic de obiectat fata de libertatea de exprimare violenta a lui Patapievici, fac apoplexie in fata exercitarii aceluiasi drept natural (si, teoretic, protejat constitutional pina si in Romania) de catre un altul (Breban) care raspunde cu exprimare violenta la exprimarea violenta a lui Patapievici.

    Cazul lui Breban seamana binisor cu cel al laureatului Nobel Timothy Hunt de la University College London. Ceea ce scrie Theodore Dalrymple, din care citez mai jos citeva fraze, despre profesorul englez e valabil, cu mici adaptari, si in cazul lui Breban:

    When a Nobel Prize winner can be hounded from his university chair by the harridans of the Internet (or any other self-constituted group of fanatics), the outlook for freedom of speech is not good. The West, having undergone its own Cultural Revolution, has taken up the baton of Maoist self-criticism.

    These remarks were intended lightly, no doubt ironically, but such is the modern thirst for moral or political outrage, which is the tool of the mediocre to bring about their revenge upon the gifted, that words are now taken in the most literal sense and given thereby the worst possible interpretation.

    It is not truth that is usually the aim of such discussions, but power. Few of those who were outraged (and were delighted to be outraged) by Professor Hunt’s remarks bothered to consider, not even for a fraction of a moment, whether there might be some element of truth in them.

    As sugera celor care au invatat in scolile prin care au trecut ca libertatea de exprimare poate fi ingradita de legi (legi care sint, evident, neconstitutionale oriunde in emisfera nordica, dar asta nu se spune la scoala) sa urmareasca rationamentele unui judecator american, unul din marii aparatori ai Constitutiei USA, intr-un articol recent avind titlul:

    Protecting hatred preserves freedom
    It is not evil expressions but evil actions that are criminal

    https://tinyurl.com/qdtgcbj

    • Neutru,

      Vai, vai, ne coplesiti!
      Dar ati uitat sa ne spuneti unde si cand l-a injurat Patapievici pe Breban.

      Concluziile le-ati tras, dar ipoteza e schioapa. A dracu e logica asta! Si ce linkuri si citate ati irosit! Pacat, mare pacat

  7. Eu cred ca Dvs. l-ati fi facut praf pana si pe Arghezi, cu ale lui injuraturi – din pamflete – atingatoare de stramosi, nu doar pe N. Breban. Diferenta enorma de categorie.

  8. Disputa e prea ezoterică pentru înțelesul meu. Nu doar substraturile spuselor, dar și multitudinea variantelor faptice fac pentru mine imposibilă o reconstituire a evenimentelor, precum și dispozițiilor emoționale în care Breban a spus ce-o fi spus de fapt. Instinctul îmi cere să-l condamn, nu doar pentru afirmațiile în sine, ci mai ales pentru retorica resentimentului tot mai evident. Așa ar fi normal.
    Numai că, exact în acest punct, începe dilema mea. Dacă „bun de împușcat” e condamnabilă, atunci cum trebuie să fie „buni de spânzurare „? Mi se par echivalente cele două afirmații, iar diferența ar putea, cel mult, să rezide în contextul lor. Pe de o parte una e făcută „live”, iar cealaltă e editata, chibzuita. Una ar indica deci credința directă, explicită a autorului față de ceea ce numește el „haimana ordinară”, iar cealaltă dorește, poate, să tragă un semnal de alarmă, sa șocheze, ca element inițial al unei terapii populare. În acest sens ar putea veni și argumentul adresei, a celor vizați de cel două afirmații, atât de asemănătoare la prima vedere. Una vizează o figură proeminentă a culturii române, cealaltă are un subiect de dimensiunea unui popor, dar e totuși indefinit, incert ca extindere. Ajuns aici, constat o asemănare a discursului celor doi titani, ambii părând că apreciază mai mult națiunile vecine decât pe cea proprie. Afirmația unuia despre unguri sau polonezi, cu toată ura încorporată, îmi pare a fi admirativă. Și tot plină de amărăciune față de români și, implicit, de admirație față de alții pare sa fie cealaltă. Dl. Liiceanu a explicat deja, chiar aici, că a doua e izvorâtă din dragoste, iar nu din dispreț, cum ar putea crede un neinițiat. Dl Breban nu a făcut (încă) o declarație în acest sens, dar nu pot exclude să o fi avut în vedere. Ne referim la maeștrii ai cuvântului, profesioniști pentru care primordialitatea semantică a termenilor e trivialitate pură. Nu pot deci să cred…

    • De fapt, e simplu, dar va faceti ca nu pricepeti.

      Daca spun „romanii sunt lenesi si prosti, ar trebui spanzurati”, e greu de crezut ca i-ar veni cuiva in minte sa treaca la fapte. Macar din motivul ca e dificil de facut.
      Daca spun „Hantzy e …cumva, ar trebui stigmatizat”, e posibil sa se gaseasca amatori. In cazul lui Patapievici s-au gasit.

      • Sunteti perspicace.
        Imposibilitatea tehnica, aparenta sau nu, nu e neaparat un impediment pentru o incercare. Dar mai ales aici, cred, nu e neaparat vorba de reusita actiunii, ci de intentia formulata.

  9. „… victimizarea presupune confecționarea unui statut de victimă în absența unui atac. ”
    Evident ca pot fi de acord cu aceasta tentativa de definitie, numai ca, asta nu ma impiedica sa ii constat limitele evidente, care practic, ii contrazic „exactitudinea”…
    Victimizarea, ca reactie (deseori), de aparare sau de justificare personala, pur subiectiva deci, nu cred ca poate fi explicata in termeni obiectivi, ca existenta sau absenta de conditii „precise”!
    Se poate impune, cuiva, ce trebuie sa considere ca reprezinta un „atac” la adresa lui, si ce nu ?
    Ma indoiesc…
    Deci, una e sa discutam discutii, adica sa ne dam cu parerea despre efectul pe care comportamentul, unuia sau altuia, l-a produs in propria noastra subiectivitate, alta e sa consideram ca propriile opinii reprezinta „norme”, in afara carora ar exista transgresiune!
    Cat despre „genealogia resentimentului”, eu personal nu am gasit-o in acest articol…probabil tocmai datorita lantului stochastique (nu stiu echivalentul romanesc) de componente. Admitand, totusi, ca refularea sentimentelor reprezinta una din principalele sale cauze, as spune ca dl Breban exprima altceva decat resentimente: o banala frustrare, probabil, consecutiva unui dezacord personal intre propria imagine de sine, si realitate…
    Nu va comentez, insa, articolul, doar de dragul contradictiei ;) , ci si pentru ca am remarcat, printre randuri, un amanunt care nu a fost suficient abordat si care, cred ca merita un clipa de atentie: solidaritatea românilor…vast subiect!!! Pe foarte scurt, insa, si la obiect:
    Care a fost „riposta” intelectualilor romani dupa reactia oficialilor polonezi?
    Cred ca una asemanatoare cu ceea ce reiese din afirmatia dvs, si anume ca se „taxează cum se cuvine acest derapaj incalificabil.”
    Va asigur ca, in situatii asemanatoare, intelectualii francezi, americani sau israelieni, de ex, au o cu totul alta abordare!!! Ei reusesc sa faca abstractie de ego-urile lor (supradimensionate!), si aleg sa „acopere” greseala unui, chiar si detestabil coleg, deoarece inteleg ca MIZA acestui tip de spalare a rufelor murdare in public, este prea mare!

  10. Compararea „genealogiei resentimentului” cu „genealogia moralei” este făcută greșit.
    Există o „genealogie a moralei” pentru că o formă de morala este produsul unei filiații, deci e creată în mai multe generații. Nu există morală creată din refulări personale, ci din bune practici sociale aplicate pe mai mult de o generație. Resentimentul personal se bazează pe traume refulate la nivel de individ, ori comunități mici, chiar familii, dar astfel de traume nu se transmit prin norme comportamentale, ca în cazul moralei, ci prin defulări personale. O morală presupune norme formate genealogic. Resentimentul e o stare psihică refulată, care nu are genealogie, doar amintirea manifestă a unei traume din trecut. Morala se întărește în timp, resentimentul se estompează…chiar sub normele moralei… Nu există genealogii care duc la extincții…Altfel, am fi un paradox…real.

  11. Radu Vancu: in aceasta dupa-amiaza am dat in fine la un Carturesti de volumul Ezra Pound I. Foarte scump – milionul e milion, dar e o co-productie Vancu-HRP extraordinara, caci „introducerea” si Comentariile au consumat la fel de mult timp, energie si talent ca si traducerile. Felicitari! E o carte care trebuie citita-studiata aproape cu creionul in mana. O sa incerc sa-mi fac timp pentru ea in august, dupa Dylan-ul lui Cartarescu care asteapta mai de mult. Sint curios cand apar III si IV – Cantos-urile.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Radu Vancu
Radu Vancu
Radu Vancu (n. 1978, Sibiu), poet, prozator, eseist și traducător. Profesor dr. habil. la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Redactor-șef al revistei "Transilvania". Fost președinte al PEN România (2019-2023). Redactor al revistei „Poesis internațional”. Membru al Grupului pentru Dialog Social. A publicat peste 20 de cărți, în toate genurile literare, pentru care a obținut câteva dintre cele mai importante premii naționale. A tradus din Ezra Pound ("Opera poetică", volumele I și II, Humanitas; ediție îngrijită de H.-R. Patapievici), din William Butler Yeats (tot pentru editura Humanitas) și din John Berryman ("Cântece vis", Casa de editură Max Blecher, 2013). A editat, singur sau în colaborare cu Mircea Ivănescu, Marius Chivu și Claudiu Komartin, antologii literare pe diverse teme. A îngrijit ediții din opera lui Alexandru Macedonski, Emil Brumaru și Alexandru Mușina. Ultima carte publicată este "Kaddish" (Casa de editură Max Blecher, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro