În urmă cu câțiva ani, mediul online era străbătut cu frenezie de o știre năstrușnică ce venea dinspre lumea artei: o operă de artă constând într-o banană lipită cu scotch de perete era vândută la o casă de licitații din Miami. Opera era disponibilă în trei exemplare, care au fost vândute cu sume între 120.000 și 150.000 de dolari. Vestea bizară a făcut repede ocolul internetului și a stârnit multe comentarii, multe glume, a inspirat meme etc. Oricine își putea pune ingeniozitatea la bătaie și, inspirat de banană, devenea ad-hoc creatorul unui ipotetice opere de artă, ce ar putea încasa câteva sute de mii de dolari la o casă de licitații. Evenimentul insolit a trecut, și asupra celebrei opere de artă s-a abătut probabil destinul implacabil al oricărei fruct netratat chimic, asta în caz că nu a fost consumată la timp: s-a ofilit și apoi s-a stricat.
În urmă cu câteva săptămâni însă, aceeași veste revine din nou în atenția publicului. Celebra banană lipită de perete este vândută din nou, la importanta casă de licitații Sotheby’s din New York, de data asta la suma colosală de 6,2 milioane de dolari! Pentru comparație, valoarea totală a pieței de artă în România pentru anul 2022 a fost puțin peste 21 milioane de euro. Banana a intrat de data aceasta nu numai în retorica ironică a comentatorilor online, ci, cu siguranță, va intra și în istoria artei. Aflăm acum și mai multe detalii și despre această operă. Lucrarea este intitulată „Comedian”, iar autorul ei, Maurizio Cattelan, este recunoscut pentru stilul său conceptual și ironic. Artistul a fost inspirat de călătoriile sale în care a observat că banana este un fruct foarte popular, fiind consumat de oricine, oriunde pe glob. Lucrarea își propune în mod explicit să testeze limitele pieței de artă și ale iubitorilor de artă, care în cele din urmă o susțin. Limitele absurdului. „Este o provocare care ne invită să reflectăm asupra valorii artei şi a dinamicii (acestei) pieţe, determinându-ne să ne întrebăm ce spune această operă despre noi ca spectatori”, declara artistul.
Desigur, lumea artei contemporane este obișnuită deja cu astfel de bizarerii, de la clasicul pișoar al lui Duchamp, la tablouri care au stat zeci de ani expuse în muzeu cu susul în jos, lucrul care a fost scăpat din vedere nu numai de privitori, ci și de toți specialiștii și criticii de artă, până la lucrări de artă aruncate de femeia de serviciu la gunoi, fiind luate drept rămășițele unor evenimente care avuseseră loc cu o seară înainte. S-a scris suficient de mult despre (i)relevanța criteriilor estetice pentru arta contemporană și despre cum introducerea lucrărilor artistice în logica pieței, unde valoarea produsului este dată doar de cerere și ofertă, a modificat statutul operei de artă și al domeniului artistic, ca atare. Până la urmă, postmodernismul se naște ca recunoaștere și ca teoretizare a comodificării creației estetice, sub impactul evoluției capitalismului contemporan. Fără a merge prea departe, într-o lucrare recent tradusă în limba română, autorul francez Yves Michaud discută despre situația pieței contemporane de artă și despre poziția socială a artistului de azi. Un citat scurt cred că este sugestiv: „Termenii creație și creator și-au schimbat la drept vorbind domeniul de pertinență. Un creator este, astăzi, un director artistic în lumea prêt-à-porter-ului, un designer, un om de publicitate, uneori chiar un antreprenor inovator ori un fabricant de cântece, nu un artist. Ce este atunci de făcut? Să devenim toți producători. […] Acest lucru [producția] nu necesită neapărat o organizare industrială pentru a aproviziona piața globală, dar cererea poate fi suficient de mare pentru ca artistul să devină antreprenor. Cei mai mulți dintre artiștii-vedetă de azi au zeci de asistenți, să nu mai vorbim de documentariști, fotografi, manageri – și de avocați. Ei au nevoie de intermediari: mediatori, agenți și oameni de publicitate.”[1]
Ce mi se pare relevant în cazul ultimei banane lipită cu scotch este nu numai prețul exorbitant plătit pentru achiziționarea ei, ci și identitatea cumpărătorului. Ea a fost achiziționată de Justin Sun, un tânăr antreprenor în criptomonede. De ce consider semnificativ acest lucru? Spre exemplu, David Harvey ne vorbea în Condiția postmodernității[2] despre sensibilitatea artiștilor postmoderni și despre temele lor influențate de schimbările care au avut loc în cadrul capitalismului global la începutul anilor ‘70 și de mutațiile produse o dată cu delocalizarea economiilor și cu financiarizarea sistemului economic global. După globalizarea puternică a sistemului financiar viteza economiei și, implicit, ritmul vieții cotidiene se vor accelera. Mai important decât atât, valoarea banilor are tot mai puțin o referința reală (un bun material sau o valoare de utilizare a unui produs cumpărat), fiind influențată într-o tot mai mare măsură de jocul piețelor financiare și de capitalul fictiv. Criptomonedele au apărut în timpul crizei financiare din 2008, ca o alternativă la sistemul financiar global controlat de bănci. Ele se bazează pe o tehnologie digitală (blockchain) care permite trasabilitatea tranzacțiilor, oferind astfel siguranța sistemului. Criptomonedele erau văzute ca un simbol al eliberării de sub controlul deținut de bănci asupra sistemului financiar, și, implicit, asupra noastră, tocmai pentru că funcționarea lor nu presupune existența unei instanțe superioare de control. Așadar, după toate toate eliberările de care Occidentul are parte din anii ‘70, iată că vine în sfârșit și posibilitatea de a ne elibera de cei care (ne) controlează banii!
Numai că, cel puțin inițial, criptomonedelor nu le corespunde nici un bun material care să poată fi produs pe baza lor, sau care să poată fi cumpărat cu ele. Posibilitatea de a deveni monedă reală de schimb era dată doar de încrederea pe care cei care aderau la acest sistem o aveau în funcționarea sistemului ca atare, și de dorința unor persoane de oferi bunuri materiale utile în schimbul unor criptomonede. În felul acesta criptomonedele încep să capete valoare, iar sistemul să funcționeze. Valoare pe care o capătă pornind de la zero, căci aceasta era inițial valoarea monetară a criptomonedelor. Prima tranzacție reală a avut loc în anul 2010, când o pizzerie a acceptat să primească 10.000 de bitcoini pentru două pizza. Pe atunci un bitcoin valora cca. 40 de cenți, iar probabil cumpărătorul a regretat câțiva ani mai târziu șansa de a deveni milionar, în schimbul a doar două pizza! Așadar, sistemul criptomonedelor capătă valoare pentru că cei care au încredere în acest sistem le vând și le cumpără, cu alte cuvinte, speculează, la fel cum se face la o bursă reală. Diferența dintre bursa reală și piața cripto e dată de faptul că cea din urmă nu este conectată cu economia reală și nici nu este reglementată. Cu alte cuvinte, este un joc speculativ relativ gratuit, bazat în principal pe lăcomie și frică, dar care ajunge să aibă mize foarte mari. În momentul de față, capitalizarea totală a pieței criptomonedelor este de peste 3,5 trilioane de dolari, iar în ultimele 24 de ore s-au făcut tranzacții în valoare de 180 de miliarde de dolari. Însă, ce trebuie să reținem aici, e faptul că jocul speculativ gratuit e cel care domină piața criptomonedelor, acesta fiind motivul pentru care, capitalizarea de 3,5 trilioane de dolari, ar putea să dispară ca prin farmec în doar câteva zile. Un investitor cripto, poate deveni miliardar în câțiva ani de zile, iar mâine poate ajunge falit cu o ușurință poate și mai mare. Așa cum valoarea acestor monezi a crescut din nimic, foarte ușor se poate întoarce la nimic.
De aceea mi se pare semnificativ faptul că banana lipită cu scotch a fost cumpărată de un antreprenor cripto, și nu de un alt miliardar oarecare. Sigur, câteva milioane de dolari și-ar fi permis să plătească orice miliardar pentru o mică extravaganță, dar cu siguranță cele 6 milioane de dolari se pot transforma mai repede în nimic în cazul criptomonedelor, decât în cazul altor investiții. De altfel, cumpărătorul a și făcut o declarație legată de semnificația acestei achiziții pentru lumea cripto. Sun a declarat presei că opera „reprezintă un fenomen cultural care face legătura între lumea artei, meme-uri și comunitatea criptomonedelor”. Și cred că ceea ce a spus chiar are sens. Iar destinul operei respective nu face decât să împlinească acest sens.
Cumpărătorul a anunțat că va mânca banana respectivă: „În plus, în zilele următoare, voi mânca personal banana ca parte a acestei experiențe artistice unice, onorând locul acesteia atât în istoria artei, cât și în cultura populară”. Performance-ul s-a petrecut câteva zile mai târziu în fața camerelor de filmat din întreaga lume. Ce act de „contemplație” estetică putea fi mai potrivit pentru o astfel de operă? Acest destin al operei de artă m-a făcut în mod inevitabil să mă gândesc la pasajul din Fenomenologia spiritului a lui Hegel, referitor la certitudinea sensibilă. Pe cei care se încred în adevărurile furnizate de simțurile lor, Hegel îi trimite la școala cea mai de jos a înțelepciunii, „anume la vechile mistere eleusine ale lui Ceres şi Bachus, [unde] trebuie să înveţe mai întâi secretul mâncării pâinii şi al băutului vinului; căci cel iniţiat în aceste mistere nu ajunge numai la îndoială în ce priveşte fiinţa lucrurilor sensibile, ci ajunge la desperare în ce le priveşte; şi îndeplineşte în parte el însuşi, în ele, nimicnicia lor, în parte le vede îndeplinind ele însele această nimicnicie. Nici animalele nu sunt excluse din această înţelepciune, ci se arată mai degrabă a fi cele mai iniţiate în ea; căci ele nu stau în faţa lucrurilor sensibile ca şi cum acestea ar fi existente în sine, ci, desperând de această realitate şi în completa certitudine a nimicniciei ei, ele le apucă şi le mănâncă; şi întreaga natură sărbătoreşte, ca şi ele, aceste mistere revelate tuturor, care învaţă ce este adevărul lucrurilor sensibile.”[3]
După cum cunoașterea ce provine din lucrurile sensibile este comună atât omului cât și animalelor, la fel, performance-ul artistic al mâncatului bananei și contemplarea sa produc o satisfacție estetică similară cu cea a animalului însetat de cunoaștere în fața hranei care îi stă înainte. Opera de artă și-a îndeplinit menirea.
Note:
[1] Y. Michaud, „Arta chiar s-a sfârșit”. Eseu despre hiperestetică și atmosfere, trad. De Bogdan Ghiu, Editura Contrasens, Timișoara, 2023, p. 86.
[2] D. Harvey, Condiția postmodernității. O cercetare asupra originii schimbărilor culturale, trad. de Cristina Gyurcsik și Irina Matei, Editura Amarcord, Timișoara, 2002.
[3] G. W. F. Hegel, Fenomenologia spiritului, trad. de Virgil Bogdan, Editura IRI, București, 2000, p. 71.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Lumea a devenit tot mai urâtă, frumosul a dispărut. Idem arta. Și mai ales artele plastice, strivite de noua tehnologie a imaginii.
Ce mai înseamnă „frumos” azi?
O lume urâtă, urâtă, urâtă și care devine din ce în ce tot mai urâtă….
Uratul e noul frumos.Chiar si in politica.
Traiectoria omenirii, de la Homo sapiens la Homo ludens, inexorabil, ireversibil. Triunghiul lui Lucian Blaga colapseaza. Dispare intelepciunea, ramane iubirea jocului.
Nihilismul poate fi utilizat in arta si in multe alte domenii, dar in economie si mai ales in finante/banci… nu.
Ca un timpit arunca bani, sau ceea ce piata crede ca sunt bani, e treaba lui si a cui accepta. Nu a pietii.
Multumim pentru amanunte, dar cred ca explicatia este mai degraba la psihiatri.
„Posibilitatea de a deveni monedă reală de schimb era dată doar de încrederea pe care cei care aderau la acest sistem o aveau în funcționarea sistemului ca atare”.
Ce este nou?
Nu am încredere în criptomonede, dar afirmația autorului nu mi-o creste in cea a monedelor tradiționale, mai precis în cea din fiat money actual.
Exista o alta opera de arta care mi-as fi dorit sa fie mincata de cumparator: Merda d’artista.
https://en.wikipedia.org/wiki/Artist%27s_Shit
(Și) Așa se spală banii, nu numai întreținând războaie ca să ai cui să donezi arme pe banii contribuabililor tăi. sau ai aliatilor strategici. Ce a fost Afghanistanul până acum câțiva ani dacă nu cea mai mare spălătorie de bani?
Un alt mare talent, Hunter Biden, s-a apucat recent de pictură. Și vinde pe bandă rulantă, cu prețuri de la 50.000$ in sus. O să mai vândă încă vreo lună.
Lumea de azi e nebuna, chipurile „postmodernista”. Daca a ajuns sa fie deja postmodernista, peste 10-20 de ani ce va fi, po-post-modernista? sau hipermodernista? sau ciclic modernista? sau submodernista?
Cuvinte, bani, opere de arta, sentimente, reactii, furie, frustrare, psihologii, conclicte, etc.
Ar fi cumparat banana aia un om cu o avere muncita si nu in criptomonede? NU cred.
Cei cu criptomonede si altii au bani multi, dar fara munca, fara niciun efort nici intelectual nici de alta natura. Mi se pare obscen si salariile imense ale unor sportivi de varf, fotbalisti, sau baschetbalisti, footballeri din SUA. Nu zic, au muncit, s-au pregatit, isi dau viata pe teren. DAR sa fie platiti cu niste sume astronomice pe care un profesor universitar de exp nu le castiga intr-o viata e absolut ridicol. Si un profesor univ, si un medic, sau un arhitect mare, muncesc toata viata, chiar mai mult decat un sportiv de top.
Societatea insa e dementa, premiaza doar superficialul, ce se vede, neobisnuitul, ceea ce frapeaza.
Maurizio Cattelan trebuie să ia lecții de la cei de la Bechtel care au încasat 1,5 miliarde de dolari de la români pentru nimic. Ăia sînt adevărații artiști, au vîndut opera ”Autostrada care nu există” și acum numără banii. Să vedem ce nume o să poarte nimicul pe care o să ni-l vîndă artistul Trump, că și ăsta e meșter la făcut bani din escrocherii cu proștii.
Natura unde omul a intervenit mai putin a ramas si va ramane frumoasa. Oamenii au devenit urati din cauza lacomiei, invidiei, rautatii, indiferentei, toate duse la extrem.
Nu stiu de ce se simt atît de asediati iubitorii frumosului. Ca lumea a devenit urîta, ca nu mai e ca înainte… La cîteva lucrari artistice care ne irita, fie ele banane inramate, manele, grafitti, exista sute de mii de lucrari de arta clasica, carti, albume, accesibile in muzee, biblioteci, librarii, anticariate. Cine se simte superior tuturor stilurilor muzicale in afara de muzica elevata atonala are la dispozitie gratuit (!) sute, mii, de inregistrari pe youtube. Posturi de televiziune sau internet transmit zeci de ore cu frumuseti arhitecturale, floarale, istorice, de tot felul.
Totusi ne deprima si ne simtim agresati ca undeva in societate sînt unii care in loc de frumos prefera urîtul. Nu-mi amintesc de vreunul din astia sa fi dat iama peste mine.
Nu ne deranjeaza ca tot fondul istoric arhitectural dimprejurul nostru e mutilat, bajocorit, inconjurat de gunoaie… Dar, orisicît. Daca vrem mediu urban, rural, de inalt rafinament arhitectural si istoric, natura pura, nu avem decît sa facem niste concedii undeva de la Budapesta incolo. Viena, Copehaga (capitala dacilor), Paris, Bordeaux, Roma, Bamberg, Italia, Germania, Austria, Suedia, Norvegia, Grecia, Portugalia, Insulele Canare… nu ne ajunge viata nici macar sa le enumeram.
Frumusetea ne inunda, chiar si cumsecadenia oamenilor, daca intoarcem privirea unde trebuie, daca ne autopurtam niste sute de metri sau kilometri… Si sa, in acelasi timp, rasa umana plina de contradictii se macelareste si distruge in alte locuri in care oricum nu vom ajunge.
Mult succes in fuga de urît! (fara â-uri)