Deoarece în articolele precedente am menţionat despre problemele care au existat în industria românească de apărare, în perioada 1970-1985, iar în comentariile cititorilor s-au făcut mai multe referiri la acestea, am ajuns la concluzia că este nevoie de un articol nou, în care să fie relatate fapte mai puţin cunoscute şi să fie înţelese câteva cauze ale eşecurilor apărute în uzinele din România în perioada comunistă.
„Tractorul vostru este un tractor de aur”. Aceasta a fost opinia ironică, exprimată la 8 iulie 1953 de Nikita Hruşciov în faţa delegaţiei conduse de Gheorghe Gheorghiu-Dej, privind produsul principal realizat de inginerii şi muncitorii români la Uzina de Tractoare „Ernst Thälmann” din oraşul Stalin. De unde s-a pornit şi unde s-a ajuns?
Inspirându-se de la tractoarele americane „McCormick-Deering TD-18” (produse în perioada 1938-1949 la Melrose Park, statul Illinois şi, o parte, asamblate în URSS, în timpul celui de-al doilea război mondial) şi „Caterpillar Sixty” (redenumit „Stalineţ S-60”, acesta a fost fabricat sub licenţă la Celiabinsk, în perioada 1933-1941), proiectanţii uzinei de tractoare de la Lipeţk (R.S.F.S. Rusă) şi cei din Institutul de Cercetări „NITI” (URSS) au creat tractorul „Kiroveţ KD-35”, în perioada 1946-1949, în scopul utilizării sale în agricultură. Proiectul a ajuns şi la uzina de tractoare din Minsk, unde a avut loc lansarea în producţie de serie (4 noiembrie 1950). După doar nouă luni, fabricarea acelui model a încetat la Minsk, în locul său fiind realizat tractorul forestier KT-12A, conceput la o uzină din Kirovsk (R.S.S. Ucraineană). „Kiroveţ KD-35” a fost produs în continuare la fabrica din Lipeţk, până în anul 1958.
Conform sfatului dat de Iosif Stalin lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (Moscova, 3 aprilie 1946), de a se produce în România doar tractoare pe şenile de tipul „McCormick-Deering”, autorităţile sovietice au acordat celor de la Bucureşti licenţa de fabricaţie a modelului „Kiroveţ KD-35”. Acea decizie a fost anunţată de Anastas Mikoian, ministrul Comerţului Exterior al URSS, în cursul conferinţei de constituire a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (Moscova, 7-9 ianuarie 1949). Totodată, s-a făcut recomandarea ca modelul KD-35 să fie realizate la fosta uzină IAR din Braşov doar pentru onorarea cererilor de pe piaţa românească – în condiţiile în care sovieticii au avut iniţiativa creării acelei fabrici pe locul fostei uzine de avioane IAR şi au utilizat planurile de construcţii ale unei fabrici din URSS.
Deşi autorităţile de la Bucureşti au încercat la începutul anilor ’50 să crească numărul de mijloace mecanizate în agricultură, acestea au fost insuficiente. În plus, toate tractoarele produse la Braşov erau prea uşoare pentru a lucra în zonele cu pământ greu. De aceea, în timpul vizitei pe care a efectuat-o în Uniunea Sovietică (14-29 ianuarie 1953), Gheorghe Apostol a comandat 150 de tractoare universale (probabil „Stalineţ S-80”), maşini de recoltat legume şi cartofi, cultivatoare, două garnituri de prăşitoare, zece maşini de recoltat bumbac, semănători şi câteva maşini de săpat şanţuri pentru irigaţii.
O altă problemă care afecta fabrica de tractoare de la Braşov era preţul mare al produselor obţinute. Situaţia a fost menţionată de Miron Constatinescu în şedinţa din 4 octombrie 1949 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., astfel: „După cum s-a arătat, tractorul IAR este un tractor bun, dar este scump. Aici am putea să mai reducem preţul şi cred că în 1-2 ani trebuie să producem masiv aceste tractoare şi să le înlocuim pe cele vechi, eventual vom putea produce şi piesele de schimb în serie. Se pune o problemă, dacă nu ar fi de văzut de a continua paralel cu producerea tractoarelor cu şenile [„Kiroveţ KD-35”], dacă n-ar fi cazul ca o parte a fabricii IAR să continue să producă tractoare IAR. Din URSS ne vine o fabrică complect (sic!) nouă, aceasta să facă tractoare noi, o parte poate să se adapteze. […] Cred, totuşi, că problema care se pune trebuie studiată, pentru că noi, în 1951, vom avea cca. 5000 tractoare tip IAR, noi, totuşi, trebuie să fim buni gospodari ca în 1951, când va începe fabricarea tractoarelor sovietice, să nu considerăm tractoarele existente IAR fier vechi (subl.n.)”.
Foarte încrezător în oferta făcută de autorităţile de la Moscova, Chivu Stoica a intervenit naiv în expunerea lui Miron Constantinescu, afirmând astfel: „Tractoarele acelea sunt mai ieftine decât cele actuale. Ies tractoare mai simple şi mai ieftine. În 5 ani ajungem la preţul sovietic. Tractoarele noastre sunt scumpe pentru că importăm piese. Deci, trecem la fabricarea tractoarelor sovietice pentru că sunt mai ieftine şi mai bune. O să avem şi piese pentru că o să fabricăm şi piese de schimb (subl.n.)”.
În momentul în care a făcut comentariul respectiv, Chivu Stoica nu ştia sau nu a ţinut cont de faptul că tractorul KD-35 nu se fabrica în serie în URSS. Acesta era doar un proiect în curs de finalizare la uzina de tractoare de la Lipeţk şi costul de întreţinere tehnică a unui KD-35 urma să fie mai mare decât cel pentru tractoarele pe roţi IAR-22 şi IAR-23.
Trei ani mai târziu, Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat la o şedinţă a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. (12 iulie 1952) faptul că tractoarele KD-35 asamblate la Braşov erau mult mai scumpe decât cele realizate la Lipeţk şi era necesară o analiză a preţului de fabricaţie pentru a hotărâ dacă produsul respectiv putea să fie exportat în anul 1953, cu aprobarea autorităţilor sovietice (circa 1000 de exemplare). Una dintre ţările în care urmau să ajungă tractoarele româneşti era Ungaria, însă autorităţile de la Budapesta au respins propunerea celor de la Bucureşti în iunie 1953.
La aceeaşi reuniune din 12 iulie 1952 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., Miron Constantinescu a amintit despre proiectul de construire a unei fabrici de automobile în Moldova şi apoi a propus transformarea unei uzine existente la Roman (jud. Neamţ) în fabrică de piese de schimb pentru tractoare. Gheorghe Gheorghiu-Dej a respins ideea şi a hotărât ca piesele de schimb să se realizeze în centrele mecanice din întreaga ţară ale Staţiunilor de Mecanizare şi Tractoare – deşi dotarea tehnică a unor astfel de centre era foarte slabă şi, în mod implicit, se ridica preţul de cost al produselor, iar calitatea lor era îndoielnică.
Din păcate, rezultatele obţinute după şedinţa respectivă nu au fost deloc bune şi, la reuniunea din 7 martie 1953 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. (după doar două zile de la decesul lui Iosif Stalin), Gheorghe Gheorghiu-Dej a criticat modul defectuos de utilizare a maşinilor agricole în România, în anul 1952, astfel: „Până acum, S.M.T.-urile şi centrele mecanice au fost conduse după cum ştiţi [:] unele mai bine, altele mai prost. Dar ceea ce este tocmai necesar să subliniem, este faptul că la Gostaturi foarte mulţi bani s-au irosit. Pe de o parte, a dat investiţii mari în maşini şi tractoare, pe de altă parte, aceste cheltuieli [sunt] departe de a fi dat rezultatele aşteptate.
Maşinile nefiind conduse de oameni competenţi, reparaţiile nefiind făcute de oameni calificaţi, oameni care să cunoască temeinic profesia respectivă, a dus acolo că abia 50% din capacitatea tractoarelor au fost folosite în anul 1953 (sic!) şi în unele părţi chiar sub 50%.
Vă puteţi închipui ce randament poate să fie acesta şi ce rezultat practic a avut faptul că 50% din această forţă mecanică nu a lucrat sau a lucrat pe jumătate.
Tot din datele [de] care dispunem putem spune că la noi se consumă de 2, de 3 sau chiar de 4 ori [mai multe] piese de schimb decât scrie norma.
Acest lucru se întâmplă pentru că acei care conduc maşina nu o cunoaşte (sic!), nu este preocupat, nu este un mecanic priceput, care numai după ureche să-şi dea seama dacă funcţionează bine tractorul sau nu (subl.n.)”.
Deoarece reprezentanţii sovietici din societatea „Sovromtractor” (înfiinţată la 1 noiembrie 1948) nu au avut interesul să ascundă liderilor de la Moscova faptul că asamblarea tractoarelor „Kiroveţ KD-35” la Braşov nu era rentabilă economic (Gheorghe Gheorghiu-Dej a recunoscut în 1953 că preţul produsului românesc era de trei ori mai mare decât cel existent pentru acelaşi produs realizat la Lipeţk), iar autorităţile române au dorit să fie analizate rezultatele obţinute de toate societăţile mixte „Sovrom”, sovieticii au fost de acord cu desfiinţarea a nouă dintre acestea, inclusiv a „Sovromtractor”. Primele discuţii în acest sens au avut loc la Moscova, în timp ce o delegaţie română participa la o reuniune a Biroului Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (25 februarie – 3 martie 1953) şi rezultatul a fost anunţat la şedinţa din 7 martie 1953 a Biroului Politic de către Miron Constantinescu.
În consecinţă, România a fost obligată să răscumpere treptat toate cotele de participare deţinute de Uniunea Sovietică la acele societăţi, în condiţii dezavantajoase, deoarece întreprinderile româneşti care făceau parte din acestea fuseseră subevaluate de către specialiştii sovietici, în momentele înfiinţării „Sovrombanc”, „Societăţii de Transporturi Aeriene Româno-Sovietică «TARS»”, „Sovrompetrol”, „Sovromasigurare”, „Sovromtransport”, „Sovromgaz”, „Sovromlemn”, „Sovromfilm”, „Sovromcărbune”, „Sovromtractor” (Oraşul Stalin), „Sovromconstrucţii”, „Sovrommetal” (Reşiţa), „Sovromnaval”, „Sovromutilajpetrolier”, „Sovromchim” (Ucea) şi „Sovromquarţit”.
Parc de tractoare KD-35 în curtea fabricii de la Braşov (1951)
Sursa:
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fototeca online a comunismului românesc, cota 1/1951, fotografia #W073.
Pentru acea răscumpărare, autorităţile de la Moscova au solicitat 9584,2 milioane de lei, sumă considerată enormă la Bucureşti. După negocierile desfăşurate în perioada 1955-1956, aceasta a fost redusă până la nivelul de 5281,6 milioane lei (cu 44,8 % mai puţin faţă de suma calculată iniţial de sovietici).
În concluzie, la 3 aprilie 1946, Gh. Gheorghiu-Dej a fost sfătuit de I.V. Stalin să se gândească la fabricarea unui model de tractor pe şenile în România. Propunerea respectivă avea un substrat electoral, sovieticii fiind interesaţi ca Partidul Comunist Român să câştige simpatizanţi în rândul muncitorilor care au asamblat diferite avioane de luptă la I.A.R. Braşov în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial. Planul lui I.V. Stalin a avut, probabil, atât un obiectiv pe termen scurt (câştigarea alegerilor parlamentare de către P.C.R., în toamna anului 1946), cât şi un obiectiv pe termen lung (stabilirea unor legături economice mai strânse sovieto-române, sub conducerea autorităţilor de la Moscova).
Şapte ani mai târziu, sovieticii au constatat că la Braşov se fabrica un model de tractor sovietic pe şenile care avea un preţ de cost de trei ori mai mare decât în URSS. În consecinţă, Nikita Hruşciov a spus ironic lui Gheorghe Gheorghiu-Dej că „Tractorul vostru este un tractor de aur”, iar autorităţile de la Moscova au hotărât să vândă României, printre altele, cota de participare a URSS la „Sovromtractor” (Oraşul Stalin).
Ce anume s-a mai întâmplat în România, în perioada 1946-1953? Lideri politici importanţi, care s-ar fi putut opune planurilor sovietice, au ajuns în închisorile din România şi au decedat. În acelaşi timp, Gheorghe Gheorghiu şi ceilalţi membri ai conducerii P.C.R./P.M.R. au instituit un regim de teroare în satele din România, obligându-i pe ţărani să-şi vândă produsele agricole la preţuri ridicol de mici şi forţându-i să se înscrie în cooperativele agricole de producţie. Totodată, în presa comunistă din România se prezentau triumfalist tractoarele de la Braşov, deşi la vârful partidului se cunoştea foarte bine faptul că producerea de tractoare KD-35 era falimentară. Este adevărat că muncitorii de la Braşov aveau nevoie de timp pentru a învăţa disciplina tehnologică de fabricaţie, însă acest lucru nu justifică deloc represiunea la care au fost supuşi liderii unor partide şi diferiţi cetăţenii nemulţumiţi de măsurile politice şi economice dictate de sovietici şi aplicate de conducerea P.C.R./P.M.R.
Deoarece dictatura proletariatului în România se îndrepta rapid spre faliment, Nikita Hruşciov a înţeles pericolul şi a comunicat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej ce trebuie să facă pentru a evita colapsul economic al ţării pe care o conducea cu acordul autorităţilor de la Moscova.
BIBLIOGRAFIE:
Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. – 1949, vol. II, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2003;
Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. – 1952, vol. IV (partea I), Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2006;
Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. – 1952, vol. IV (partea a II-a), Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2007;
Camelia Moraru, Constantin Moraru, Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. – 1953, vol. V, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2012;
Istoria comunismului din România. Documente. Perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1965), editori: Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goşu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009;
Mihai Croitor, Sanda Borşa, Triunghiul suspiciunii. Gheorghiu-Dej, Hruşciov şi Tito (1954-1964), vol. II, Editura MEGA, Cluj-Napoca, 2014;
Florian Banu, Asalt asupra economiei României – de la Solagra la SOVROM (1936-1956), Editura Nemira, Bucureşti, 2004;
Cezar Stanciu, Frăţia socialistă. Politica RPR faţă de ţările „lagărului socialist”, 1948-1964, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2009.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Pentru cititorii mai tineri cred ca ar fi utile unele precizari terminologice. GOSTAT era o prescurtare de la Gospodarie Agricola de Stat , adica un fel de societate comerciala cu capital detinut integral de statul roman, doar ca nu se putea folosi cuvantul CAPITAL decat cu riscul de a fi impuscat. Antonimul GOSTAT ului era GAC ul , adica Gospodaria Agricola Colectiva , echivalentul COLHOZULUI sovietic , in care taranii isi unisera de buna voie , si cu bataie cat cuprinde, pamanturile, isi adusesera animalele si uneltele agricole. Pe vremea lui Ceausescu GAC urile au fost denumite CAP uri adica Cooperative Agricole de Productie. Pe vremea lui Iliescu , lui Constantinescu, iar lui Iliescu si lui Basescu s-a desfasurat operatiunea de repunere in proprietate a fostilor membrii GAC CAP dar inca se mai lucreaza la asta, singurul CAP ist care a primit tot ce a cerut fiind Printul Paul. SMT era prescurtarea de la Statiuni de Masini si Tractoare, un fel de societati comerciale de stat care prestau servicii specifice – arat, semanat, recoltat pentru ceilalti actori agricoli , adica pentru GOSTAT uri si pentru GAC uri. Mi se pare ca plata se facea nu in bani ci in produse. Si membrii GAC urilor aveau activitatea normata in natura , sub forma de ”zile-munca” si nu primeau bani ci produse , proportional cu timpul ….zilele munca ….pe care le efectuasera. Era si un banc cu un taran care se ducea toamna la sediu pentru primirea acelor produse: Unde te duci, Nea Costica ? Ma duc sa mi iau zilele. Marca de tractor Kirovetz era un diminutiv , tractoarele respective fiind mult mai mici decat camioanele super balsoaie care , desigur, se numeau sobru KIROV. La fel trebuie sa fi fost si cu Stalinet sai Danilet.
Foarte important! Multumesc.
Niste talhari incompetenti! Tot prin anii 50, s-a decis un mare macel al cailor. Cica aveam tractoare si nu ne mai trebuiau cai. In multe locuri terenul era in panta sau accidentat si nu se putea lucra decat cu calul, care oricum facea intr-o gospodarie mult mai mult decat lucrarile agricole pe care le facea tractorul.
http://www.romanialibera.ro/special/documentare/cum-au-masacrat-comunistii-jumatate-de-milion-de-cai-185934
O statistică a măcelului din anii ’60 este aproximativă în ziua de azi. Au trecut atâţia ani de atunci. Şi au rămas puţine documente. Se ştie totuşi că, înainte de pogrom, în România erau ceva mai mult de 1.100.000 de cai, atât la hergheliile de stat, cât şi la CAP-uri. După dezastru mai rămăseseră aproximativ 600.000 de exemplare. Fuseseră exterminaţi, aşadar, peste 500.000 de cai… Mulţi bătrâni din satele româneşti îşi aduc aminte că în perioada respectivă au fost măcelăriţi nu numai caii din CAP-uri, ci şi cei din gospodăriile oamenilor. Maria Dincu cunoaşte povestea de la bunicul ei, Marin Crişu, care trăia în comuna Siliştea din judeţul Teleorman. „Bunicul meu creştea cai de muncă, pe care îi vindea. Mi-a spus că autorităţile au venit acasă peste el şi i-au confiscat animalele. Avea patru sau cinci cai. Pe toţi i-au luat. S-au confiscat şi de la alţi oameni din comună, în total peste 100 de cai. Toţi au fost duşi la abator”, zice Maria. Altă femeie şi-a petrecut copilăria în comuna Mihăileşti, nu departe de Bucureşti. Anii de prigonire a cailor au marcat-o pentru toată viaţa. „Şi acum îmi vine să plâng când mă gândesc la cei doi cai ai bunicii mele. Au fost daţi la CAP, dar îi vedeam uneori tot mai slabi. Nu aveau grijă de ei, nu le dădeau să mănânce. Apoi i-au ucis. Nu am uitat toată viaţa acele imagini”, spune învăţătoarea Margeta Petre, cu ochii înlăcrimaţi.
Daca pui un indigo sub text vei citi ca si acum industria romaneasca are aceiasi soarta.Dar sub democratia consolidata.
Nu. In acest caz indigoul doar manjeste. Ca in tot blocul sovietic, industria romaneasca nu facea fata competitiei in 1989. Cei care au distrus-o au fost exact oamenii care o gestionau inainte de 1989.
Perestoika si tranzitia au ranit multe suflete care inca se mai refugiaza in amintiri romantice cu planuri cincinale indeplinite inainte de termen si cu sedinte in care erau infierati cei care criticau realizarile marete ale industriei noastre socialiste.
Totusi, vorbim de un singur si prim CINCINAL, nu de un sfert de secol!
Romania putea sa realizeze fara probleme si MiG21, de mai bine de 30 de ani!, chiar fara licenta, dar ce sa faca cu el?
Sa ne gandim doar ce s-a petrecut in economia Romaniei in primul deceniu de dupa si ultimul din mileniul trecut?