Zilele trecute făceam curățenie în garajul de la țară când am dat cu ochii de tabloul cu cerbul -Regele pădurilor – ăla despre care v-am povestit cu doi ani în urmă . În ăst timp, radioul mă bombarda cu știri despre conflictul din Ucraina, despre bombardamentele din Fâșia Gaza, despre atrocitățile ISIS în Irak și despre summit-urile conducătorilor lumii pentru a se face pace. Ștergând tabloul de praf m-au năpădit amintirile (semn c-am cam îmbătrânit).
De pe la vârsta de vreo zece ani când ne întorceam seara de la școală și ne opream pe marginea șanțului la Moș Dinu Mandă pentru lecția de geopolitică a acestuia, care ne alinia și ne punea întrebarea: Ia să-mi spuneți voi, cum trăiesc oamenii din Cuba?, iar Tița lu Coreeanu, cel mai prost dintre noi la școală, avea numai note de 4, flutura două degete și se avânta să răspundă: Oamenii din Cuba trăiesc foarte bine! la care Moș Dinu zicea și el: Foarte bine! și scrijelea cu un surcel nota 10(zece) pe nisipul din șanț, de crăpa Tița de mândrie, aproape nu știu vreo zi în care să nu fi auzit de conflicte armate în diferite părți ale lumii. A urmat războiul din Vietnam, războiul din Afganistan ( ăla în care a participat Uniunea Sovietică, iar talibanii erau înarmați de SUA, nu ăsta în care e invers), revoluțiile din ’89, războaiele din Iugoslavia (singura mea experiență directă cu războiul fiind una auditivă: am auzit explozia bombelor aruncate de americani asupra terminalului petrolier de la Prahovo, pe Dunăre), din Irak, etc. etc… Și, aproape tot zilnic, auzeam despre întâlnirile, conferințele, seminariile, mitingurile pentru pace. Ba chiar, prin anii ’80, eram forțați să participăm la mitinguri pentru pace. Eram strânși de activiștii de partid și de stat, ni se dădeau pancarte și drapele tricolore și roșii și ni se cerea să strigăm: Pace, Pace (în copilărie, când doi se băteau, ceilalți le cântau: pace, pace, între două dobitoace) apoi, inevitabil, lozinca devenea: Ceaușescu, Pace!.
După amintiri, reflecțiile, în primul rând întrebările: Cum se face că această omenire e capabilă să trimită primul om în cosmos în același timp cu plasarea de rachete nucleare în Cuba, să trimită primul om pe Lună, în același timp cu experimentarea bombelor cu napalm în Vietnam, și nu reușește să realizeze pacea? De ce există o Știință a Războiului, dusă până în pânzele albe, care creează armamente și tehnologii militare extraordinar de complexe, care imaginează strategii și tehnici de luptă de-ți iau mințile, și nu există o Știință a Păcii care ar fi cea mai nobilă dintre discipline pentru că de ea depinde evoluția sau distrugerea vieții? De ce există academii, institute și universități militare în care oamenii sunt pregătiți pentru a se ucide și nu există laboratoare în care pacea să fie obiect de investigație științifică, și universități în care să se predea Pacea?
După întrebări, răspunsurile: Pentru a studia un lucru, un fenomen, un proces, mai întâi trebuie să știi ce e ăla. Și constat că până acum, până în secolul al XXI-lea, omenirea nu are un concept pozitiv al Păcii, ci unul negativ. Pacea este lipsa războiului sau încetarea războiului, cu alte cuvinte, pacea este ultimul triumf al războiului, ultima încununare a acestuia, coronița care i se așează pe frunte și toată lumea cântă, râde și dansează, cum am revăzut de curând în niște documentare cu imagini din ziua de 9 mai 1945. Când totul e distrus, când totul e scrum, se face pace, fumul final al războiului! Atunci când în organismul unui individ uman pătrunde un virus, un microb, organismul își mobilizează anticorpii și toate energiile pentru a lupta împotriva virusului. Iar dacă, în final, virusul învinge și invadează tot organismul, individul moare, ceilalți găsesc de cuviință să spună: Odihnească-se-n PACE! Acesta e conceptul omenirii despre pace: liniștea morții.
Istoria ne învață că pacea înseamnă supunerea celui cucerit voinței și dominației cuceritorului, de aceea mari mase de oameni, inclusiv femei și copii se mobilizează împotriva invadatorului, de teama a ceea ce se va numi pace după terminarea războiului, de teama de a pierde ceea ce iubești, de teama sacrificiilor pe care cei învinși trebuie să le facă, fiind considerați singurii vinovați care merită să fie pedepsiți pentru că au fost învinși. În istorie, toate popoarele au experimentat valuri succesive de războaie și păci, statutul de învinși și învingători. Lumea de astăzi reprezintă acceptarea situației create de-a lungul timpului în urma acestor dezastre. Ideea divină a dragostei ( toți oamenii sunt frați!) a dispărut în creaturile decăzute pentru care armonia universală e spartă în mii de bucăți. Ei, bine, asta nu e pace, e un flagel moral, un haos moral al omenirii de azi din punct de vedere spiritual, o omenire în care medicul și cercetătorul care descoperă un leac pentru a salva populații întregi e lăudat, iar generalul care are scopul de a anihila populații întregi e răsplătit înmiit. Luată ca întreg, omenirea e într-o stare schizofrenică, în care conceptele de valoare a vieții și de principii morale coexistă și sunt acceptate în același timp cu cele diametral opuse acestora. Rațiunea umană e confuză, acoperită de ceață sau, mai bine-zis, învăluită într-un smog (smoke+fog = ceață produsă de poluare) sufocant .
Această incapacitate de a agăsi o definiție pozitivă pentru pace, o definiție a organismului puternic, armonios, sănătos, de care virușii nu se ating, ne face să nu vedem calea salvării și a realizării păcii. În această epocă în care toți oamenii de pe planetă sunt strâns legați din punct de vedere material – doar dacă mă uit în jurul meu văd că telefonul e conceput în Finlanda, piesele sunt produse în Coreea de Sud și asmblate în România, că stofa costumului încorporează lână din Australia, bumbac din India, e țesută în Bangladesh, croită în Italia și confecționată în Turcia – rămânem la fel de îndepărtați ca și în veacurile trecute, din punct de vedere spiritual. Chiar și atunci când toate națiunile de pe pământ ar crea o alianță comună în scopul de a evita conflictele armate, tot ar rămâne la fel de oarbe la cauzele primare ale războiului. mai mult, s-ar putea produce un conflict armat la scară globală în speranța unei păci ”veșnice”, autentice, ca o soluție finală printr-un ultim război. Adevăratele cauze ale războiului nu stau în injustiția socială dintre clase cum zicea Marx, nici în religii și ideologii diferite, nici măcar în consecințele războielor anterioare. Acestea sunt mai degrabă, ”mucul fitilului” din care se aprind războaiele.
Istoria ne poate arăta, însă, calea către o Știință a Păcii. A existat în istorie, alături de războie, un alt flagel care a produs, probabil, mai multe victime și dezastre economice decât războiul: ciuma. Interesant că epidemiile de ciumă, au fost înregistrate în documentele omenirii după numele conducătorilor: ciuma lui Marc Aureliu, a lui Constantin, a lui Grigorie cel Mare, a lui Vodă Caragea. Prin secolul al XIV-lea o epidemie de ciumă izbucnită în China s-a întins prin Rusia, Asia Mică și Egipt până la țărmurile europene ale Atlanticului făcând milioane de victime. Noroc că încă nu fusese descoperită America! În aproape toate cazurile, oamenii căutau cauzele în alți oameni considerați răi, care fie otrăveau cu ace, fie aduceau năpasta din partea lui Dumnezeu, fie făceau vrăji. Pelerini, vrăjitoare, dușmani, erau judecați și executați în piețe publice ca exemplu de justiție, în fața a mii de oameni care aclamau, fremătând. Astăzi ni se pare absurd, dar oare, nu e la fel de absurd să considerăm drept cauze ale războiului indivizi de teapa lui Hitler, Stalin, Miloșevici, Sadam Hussein, Putin sau Osama bin Laden, care au fost sau sunt aclamați de milioane de oameni?
Când, prin investigații științifice s-a descoperit adevărata cauză a ciumei – un virus transmis și răspândit prin șobolani-, s-a găsit și leacul: igiena locurilor publice și private și igiena personală, elemente necesare prevenirii tuturor bolilor, nu doar a ciumei. Odată cu apariția științei igienii, problema conceptuală e diferită: nu se mai luptă împotriva ciumei și bolilor, ci se consrvă starea de sănătate, deoarece omul puternic și sănătos e mult mai greu infestabil. Nu mai trebuie să te lupți cu boala pentru a te însănătoși, ci trebuie să-ți construiești scut împotriva bolii prin igienă și alimentație sănătoasă și naturală. Și, apropo de hrană, cea sănătoasă presupune abstinență de la plăcerile abundenței alimentare- care e o cursă către boli -, o renunțare la plăcerile imediate, o viață simplă, ceea ce pare, pentru mulți, un sacrificiu, o penitență, dar e o cursă către o viață sănătoasă.
Din păcate, în sfera moralității, nu s-a ajuns nici măcar la nivelul Evului Mediu. Omenirea continuă să ignore amenințările ascunse la viața morală, discutând doar de lucruri extrem de superficiale, de ideologii, religii, concepții despre viață, iar lipsa de strictețe și abținere morală e luată drept formă modernă de libertate. Mizeria morală domnește mult mai mult decât domnea cea fizică în Evul Mediu, iar plăcerile imorale sunt exacerbate la nivel global. Investigația științifică, cercetările care să ducă la o Igienă morală lipsesc. Aducerea la lumină a scopurilor morale contradictorii ale răboiului și păcii constituie un prim pas pentru a ieși din iluzii și a începe un proces pozitiv de cercetare științifică a fenomenului numit război, pentru a descoperi o pace ca triumf al dreptății, al dragostei, al binelui și al armoniei între oameni. De aceea ne trebuie laboratoare și universități pentru studierea Păcii.
Așa cum oamenii cercetează dezastrele naturale, energiile din afară ale naturii și caută să le ia în stăpânire, ar trebui să studieze și energiile dinlăuntrul lor care s-au acumulat și organizat în diverse grupuri umane și izbucnesc, ici-colo, ca vulcanii sau ca uraganele. Și trebuie început cu începutul: cu studiul acelei ființe umane pure, care n-are nicio ideologie politică, nicio religie, nicio concepție filozofică, nicio idee morală, neutru la oricare dintre acestea, care nu vorbește nicio limbă dar e gata să vorbească orice limbă omenească: copilul. Știința psihologiei începe cu capitolul al X-lea. Primele nouă nu s-au scris încă.
……………………………………………..
În 1947, cu patru ani înainte de a muri, Dr. Maria Montessori a trimis tuturor guvernelor lumii o scrisoare își exprimă credința că o nouă formă a educației, – cea actuală fiind contraproductivă și chiar periculoasă -, poate fi o forță pentru binele umanității și pentru realizarea păcii. Desigur, guvernele, luate cu altele, au uitat-o. Sau nici măcar n-au citit-o.
Redau aici câteva extrase pentru a o aduce în conștiința publicului:
”My life has been spent in the research of truth. Through study of children I have scrutinized human nature at its origin both in the East and the West and although it is forty years now since I began my work, childhood still seems to me an inexhaustible source of revelations and – let me say – of hope”.
”Childhood has shown me that all humanity is one. All children talk, no matter what their race or their circumstances or their family, more or less at the same age; they walk, change their teeth, etc. at certain fixed periods of their life. In other aspects also, especially in the psychical field, they are just as similar, just as susceptible”.
”Children are the constructors of men whom they build, taking from the environment language, religion, customs and the peculiarities not only of the race, not only of the nation, but even of a special district in which they develop”.
”Childhood constructs with what it finds. If the material is poor, the construction is also poor. As far as civilisation is concerned the child is at the level of the food-gatherers”.
”In order to build himself, he has to take by chance, whatever he finds in the environment”.
”The child is the forgotten citizen, and yet, if statesmen and educationists once came to realize the terrific force that is in childhood for good or for evil, I feel they would give it priority above everything else”.
”All problems of humanity depend on man himself; if man is disregarded in his construction, the problems will never be solved”.
”No child is a Bolshevist or a Fascist or a Democrat; they all become what circumstances or the environment make them”.
”In our days when in spite of the terrible lessons of two world wars, the times ahead loom as dark as ever before, I feel strongly that another field has to be explored, besides those of economics and ideology. It is the study of MAN – not of adult man on whom every appeal is wasted. He, economically insecure, remains bewildered in the maelstrom of conflicting ideas and throws himself now on this side, now on that. Man must be cultivated from the beginning of life when the great powers of nature are at work. It is then that one can hope to plan for a better international understanding”.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
se poate forma o institutie a pacii ? dar una a caracterului ? progresele (remarcabile) din medicina vor crea un scut protector ?! parazitii vor supravietui (cel putin o vreme) fiintei umane si nu viceversa. genele se adaptateaza ( iau forma) cutumelor, sau invers ? e posibila o „resetare” sau trebuie sa se nasca o alta lume (altcindva, altundeva si altcumva) ?!
Pacea ar fi posibila prin „solutia Fukuyama”: daca toate tarile ar deveni democratii liberale. Constatam ca democratiile liberale nu recurg la razboi una impotriva alteia. Dar pana atunci, acestea trebuie sa mentina forte armate puternice pentru a descuraja agresorii potentiali. Sa meditam la intelepciunea dictonului: „Si vis pacem, para bellum”.
@DanT: exista posibilitatea transformarii democratiei liberale in altceva, pe cale democratica. Asta ma face sa cred ca solutia Fukuyama mentionata de tine e un echilibru instabil.
Nu am vazut vreun caz de sinucidere a unei democratii liberale consolidate. Cred ca partidele extremiste pot obtine multe voturi, dar niciodata majoritatea. La fel ca partidele comuniste din Franta si Italia in timpul Razboiului Rece.
Ca sa ai raspuns la de ce nu este pace, corect este sa pui intrebarea de ce este razboi? Un profesor de istorie ar spune ca au fost popoare care isi asigurau existenta prin munca si altele care jefuiau pe cele dinainte. Recolta de un an intreg era luata dupa o lupta de o ora sau de o zi. Avantajul razboiului care pe parcurs a luat diferite forme, dar la care principiul de baza este acelasi – cistigul enorm adus de confruntarea razboinica. Omul alearga dupa cistig chiar cu pretul mortii. Deci razboiul este cistigul asigurat cu orice pret. In zilele noastre descurajarea atacatorului presupune ca pretul razboiului este atit de mare, incit nu se mai pune problema cistigului.
Pacea cred ca ar trebui formulata altfel. Pacea este o stare sociala care nu poate fi atinsa.
Asta tine de natura umana. Chiar daca un individ stie regulile de circulatie, stie riscurile calatoriei cu masina isi asuma si riscul de a muri.
Nu o evoluam moral pentru ca razboiul si distrugerea fac parte din natura umana. daca e sa analizam toata istoria noastra ca specie de cand am descoperit puterea vatamatoare a pietrei si a osului, ne-am schimbat cu totul. Sange a fost varsat sub orice pretext de la teritoriu si resurse pana la Dumnezeu si justitie. Asta e natura noastra ca oameni sa distrugem, sa cream mijloace de distrugere.
cum zicea si Platon ” Atat timp cat va exista omul, va exista si razboi”.
eliminarea fizica a celuilalt, sau macar competitia cu semenii, nu este o caracteristica exclusiva a omului, ci se intalneste si la animale, unde are ca scop perpetuarea celor mai bune gene, ca animalele sunt amorale.
de ce sa nu consideram ca, pana la urma, acelasi lucru se aplica si la oameni?
razboiul exista pentru ca e in firea lucrurilor. initial a pornit de la competita pentru resurse (adica pentru supravietuire) si asta e valabil si in prezent, desi acum s-au mai adaugat si alte motive, ca omul e complex. sau poate nu, poate ca toate motivele pot fi reduse in final numai si numai la resurse: pamant, petrol, bani samd
si in sprijinul ideii ca este insasi in natura umana sa existe competitie intre oameni, pot da chiar exemplul copiilor care sunt in competitie unul cu altul pentru atentia si dragostea parintilor. da, exact aceeasi copii pe care Montesorii ii considera niste recipiente pure in care societatea si mediul depoziteaza diferite impuritati pe masura ce cresc.